Tag Archive: pandora m



SuttonNu ma vindecasem de Dulcele bar. De altfel, nici nu stiu cum ar putea cineva sa se vindece de frumusetea acestei carti. J.R. Moehringer devenise, intr-un dispret de care nu ma feresc niciodata, in ierarhia personala, cel mai important scriitor contemporan de dincolo de Ocean. Si ce daca suntem putini capabili sa sustinem, cu argumente, o asemenea enormitate?

Traiam inca in barul in care s-a desavarsit J.R. cand am aflat ca a aparut in limba romana noul sau roman – Sutton. A fost publicat de Editura Pandora M si aceasta ocolire de catre marile noastre edituri a celui mai important scriitor contemporan de dincolo de Ocean ma incanta, accentuandu-mi sentimentul ca traiesc magia unei secte.

Cei mai importanti esteti din limba romana din ultima jumatate de secol deja anuntasera, fie public, fie in suete particulare, ca se predau incantati in fata lui J.R. Moehringer.

Pe cale de consecinta, am asteptat Sutton-ul cu o nerabdare de bun augur. Am devorat cele 455 de pagini in doua nopti consecutive. Au fost cele mai frumoase nopti din iarna aceasta cand s-a alungat soarele din lume.

Urmăriți și cronica TV a lui Radu Paraschivescu

Sutton e un roman despre cel mai prolific spargator american de banci, cu o cariera intinsa pe mai multe decenii. A inceput in Interbelic, iar ultima lovitura a dat-o dincoace de 1950. Adevaratul Willie Sutton (1901-1980) a furat peste doua milioane de dolari, si-a petrecut mai mult de jumatate din viata de adult in inchisoare, de unde a evadat de trei ori. Era un cititor feroce. Fiind obsedat de timp, ii placea, desigur, Proust. Ziaristii au scris ca s-a gasit opera lui Proust in camera sa, la ultima arestare. In cautarea timpului pierdut s-a epuizat apoi din librarii, amanunt care nu-i scapa nici lui Stefan Agopian, pe coperta a patra.

Fragmente din ”Sutton. Tangenta la perfectiune”, de Andrei Craciun,

cronica publicata în SUPLIMENTUL DE CULTURĂ

 


Sâmbătă 31 mai 2013, ora 12.30, vă invităm să-l întâlniţi pe Mihai Duţescu la standul Grupului Editorial Trei de la târgul de carte Bookfest (Romexpo). Poetul va lansa volumul franceza un avantaj.

 

Alături de Mihai Duţescu se vor afla: Svetlana Cârstean (scriitor), Bogdan Alexandru Stănescu (critic literar) şi Magdalena Mărculescu (director editorial Grupul Editorial Trei).

 

Dacă e să fim sinceri, pornisem cu stângul –

încă de la Kick-Off Meeting ieşise nasol

traducerea simultană era fix pe lângă

chiar dacă madam avea o mie jumate pe lună plus bonus

 

Franceza un avantajAlina socotise locurile cu unul în minus

motiv pentru care însuşi Motti (sosit un pic mai târziu)

a trebuit să stea pe scaunul secretarei, adus cu deranj

în timpul teleconferinţei cu cei din Ankara

 

dl Corneliu, stresat, intra şi ieşea

cam din 2 în 2 minute din sală

îşi scotea verigheta şi o învârtea ca pe titirez

după care o muta pe degetul mic, şi iarăşi la loc.

 

Vizavi se lucra la un turn, era zgomot, deşi

tâmplăriile şi pereţii-cortină costaseră o avere

dar probabil că ăia aveau utilaje vechi + norme

HG 493/2006 implementate prin părţi. Şi atunci

 

s-au ridicat şi-au plecat fără să decidă nimic.

Ne era teamă că pierdem contractul, Alina încerca

să spună o glumă, în timp ce dl Corneliu,

mai agitat ca oricând, aliniase cele 4 secretare în hol

 

(veniseră în adidaşi…) şi, cu un Cosmo în mână

le măsura din priviri încercând să-i găsească fiecăreia

un outfit adecvat. Nu voia să mai fie făcut de râs

şi pe 20 august, la Top Management Meeting.

 

– fragment din poemul inițial ne vorbeam la per tu

 

”Mulţi vor vedea probabil în această nouă carte a lui M. Duţescu o radiografie perfectă a unei lumi plină de branduri, şedinţe, dileme (ex: Dior sau Chanel?), paradoxuri şi futilităţi, ba dezirabilă, ba detestabilă. Vor vedea aici o reconfirmare a autorului drept poet al universului corporatist. Mie mi-a plăcut să ghicesc în acest volum semnele unei lumi noi, interioare, ale unei fragilităţi mai ales, care e lăsată în sfârşit să existe.”

– Svetlana Cârstean

        


Anina Ciuciu s-a născut la Craiova, într-o familie de rromi. În 1999, după multe peripeţii, a ajuns în Franţa, la Bourg-en-Bresse. S-au confruntat cu cea mai neagră sărăcie, locuind în condiţii insalubre – în tabere de rromi, într-o cazarmă dezafectată şi câştigându-şi traiul din cerşit. Ajutaţi de o localnică miloasă, apelează la autorităţi şi primesc o locuinţă. De asemenea, li se oferă posibilitatea de a lucra în condiţii decente. Dornică să înveţe, Anina nu renunţă la şcoală, în ciuda felului în care este tratată acolo de unii copii. Iar eforturile îi sunt răsplătite: obţine bacalaureatul ştiintific, licenţa în Drept şi e acceptată la prestigioasa Universitate Sorbona, rezumă HotNews.

Aparuta anul trecut in Franta, cartea „Mandra sa fiu rroma” va fi lansata, in limba romana, la Ceainaria Carturesti-Verona vineri 7 martie de la ora 18.30 in prezenta autoarei, dar si a ambasadorului Frantei Philippe Gustin, respectiv a consilierului primului-ministru Damian Draghici.

  

anina

  

Am postat acum doua zile un pasaj despre plecarea din Romania a Aninei Ciuciu (in masina unei calauze, intr-un portbagaj alaturi de alti 9 copii). Acum, ca stiti cum a inceput povestea, va invit sa aflati si cum se inchide cercul acestei carti:

Cand am deschis usa, am vazut ca toata lumea ma astepta, tata se prefacea ca citeste ziarul, mama era in bucatarie. In cele din urma, Marie‑Amelie a aruncat bomba: „Ai primit un raspuns!“

Imi fusese teama de aceasta clipa toata ziua, iar acum ma aflam in fata acelui plic pus pe masa din living. Zeci de fiori mi‑au strabatut trupul, mainile imi erau umede. Mi‑era frica, da, mi‑era frica.

Domnisoara,

Am onoarea sa va informez ca a fost emis un aviz favorabil ca urmare a cererii dumneavoastra de înscriere la Masterul 1 de cariera judiciara, sub rezerva sa nu va fi înscris deja la o alta institutie, pe baza prezentarii originalului si fotocopiei certificatului de încheiere a studiilor sau diplomei de licenta…

Cred ca mi s‑a luminat privirea in cateva secunde. Am recitit scrisoarea cu voce tare, mama a tipat de bucurie, surorile s‑au strans imediat langa mine ca sa ma ia brate… Nu‑mi mai amintesc ce mi‑au spus. Mi‑am intors atunci privirea catre tata: pl.ngea.

In zilele care au urmat, am recitit adeseori scrisoarea, dar nu indrazneam sa le spun celor din anturajul meu ca o sa intru la Sorbona. Mi‑era teama ca nu se va realiza. Erau multe obstacole financiare si materiale, asta implica si sa‑mi parasesc familia pentru prima data, or, acesta era un pas important. Cat despre parintii mei, ei au ezitat mai putin. Chiar daca le era inca si mai teama decat mie sa fie nevoiti sa se desparta de fiica lor, nu voiau sa pierd aceasta sansa. Tata cunostea prestigiul Sorbonei. Nici macar o clipa n‑a avut cea mai mica retinere la ideea de a ma vedea plecand de acasa. Chiar el mi‑a zis: „Bineinteles ca trebuie sa te duci! Este sansa vietii tale. N‑o s‑o ratezi pentru ca nu ai cu ce sa platesti. O sa facem totul ca sa rezolvam“.

(…)

Asa ca am luat‑o spre Paris cu tata. Era dupa o dimineata de dializa, foarte obosit, dar ma asigura ca totul e in regula. Voia sa fie acolo, cu mine. Si voia, ca si mine, sa descopere Parisul, marile sale bulevarde, monumentele. N‑am avut insa timp sa vedem mare lucru. Orele ne erau numarate si, mai ales, nu voiam sa oboseasca prea tare. Asa ca am mers direct la tinta, am terminat cu formalitatile de inscriere, iar apoi, la CROUS, mi s‑a confirmat ca mai era intr‑adevar o garsoniera disponibila, in arondismentul 20, dar ca era imposibil s‑o vizitam. A trebuit sa iau o hotarare rapida, pentru ca erau si alte cereri pe lista de asteptare. Ca urmare am semnat, fara sa vad locul, pentru o chirie convenabila unui student care beneficiaza de sprijin financiar.

— Acum, ca am rezolvat totul, o sa vedem Sorbona! mi‑a zis tata dintr‑o suflare.

— Daca vrei tu, i‑am raspuns.

In adancul meu, era ceea ce visam. El, poate si mai mult decat mine…

Cand am ajuns in Cartierul Latin, am tras adanc aer in piept. Aveam oarecum aceeasi impresie ca aceea, pentru totdeauna intiparita in memoria mea, a aerului pe care‑l respirasem pana‑n adancul sufletului meu in Alpi, intr‑o anumita dimineata de decembrie 1997. Visam de luni intregi sa vad Sorbona. In fata acelei cladiri imense, din care emana ceva impunator, mi‑am zis ca era neaparat necesar sa ma ridic la inaltimea acelui loc. Am simtit o emotie puternica.

Si tata era in al noualea cer: sa descopere acel loc maiestuos care avea sa‑i primeasca fiica peste cateva saptamani, era pentru el minunat. Dupa paisprezece ani de la sosirea noastra in Franta, se poate spune ca tata traia prima lui satisfactie imensa, o fericire materializata de acel loc, de acea scrisoare de admitere, de acea locuinta care ma astepta.

(Fragment din MÂNDRĂ SĂ FIU RROMĂ. DE LA FAŢA LUNCII LA SORBONA: UN DESTIN DE EXCEPŢIE)  

  


Sâmbătă, 23 noiembrie 2013, ora 16.00, vă invităm să o întâlniţi pe

Athena Farrokhyad, la standul Editurii Trei (nivel 0.00, stand 15).

Autoarea suedeză va lansa volumul ALBDINALB.

Alături de Athena Farrokhzad se vor afla: ES Dl Anders Bengtcén (Ambasadorul Suediei în România), Marius Chivu (critic literar), Corina Săbău (prozatoare), Svetlana Cârstean (Coordonatorul colecţiei Cercul poeţilor apăruţi şi Magdalena Mărculescu (Director editorial Editura Trei).

„Cuvintele acestei cărţi ne invită în acelaşi timp la meditaţie şi la revoluţie. Se găsesc aici reflecţii ce ar putea fi săpate în piatră. Pe care ne-am dori să le imprimăm pe tricouri.”

– Maria Küchen, Sydsvenskan

  Athena


Într‑una din mănăstiri avem norocul să fim prezenţi în momentul construcţiei unei mandale de nisip. Ritualul are loc numai de patru ori pe an şi durează o săptămână.

Găsesc un lama care vorbeşte foarte clar şi corect hindi; el îmi dă explicaţiile necesare, pe care le traduc prietenilor mei. Cei şase călugări însărcinaţi cu zugrăvirea mandalei se află în penultima zi de lucru, aşa că este aproape gata. Sunt aleşi pe sprânceană, dintre cei mai pricepuţi, căci, la fel ca în cazul iconarilor noştri, greşeala nu este permisă.

   Vă așteptăm joi la lansare:

tane_poster

  

Înainte de începerea lucrului, călugării meditează câteva săptămâni într‑o tăcere şi singurătate absolute, apoi săvârşesc ritualuri de purificare, pentru a putea vizualiza cât mai bine mandala. După aceea, lucrează în schimburi de câte patru, cu migală şi infinită răbdare, ore întregi, fără răgaz. Cred că sunt într‑un soi de transă. Mandala e desenată cu nisip viu colorat: roşu, galben, verde, albastru, alb. Acesta este turnat în conuri metalice care sunt frecate cu nişte beţigaşe, tot din metal. Frecarea determină scurgerea nisipului prin orificiul conului, precum şi debitul acestuia. Mă uimeşte precizia mâinilor călugărilor, faptul că sunt total netulburaţi, impasibili, adânciţi în munca lor, dăruiţi pe de‑a‑ntregul. Desenele geometrice şi florale sunt încadrate de cercuri şi pătrate, figuri ce simbolizează perfecţiunea.

Odată ce truda ia sfârşit, călugării meditează din nou, împreună cu ceilalţi tovarăşi ai lor din mănăstire, asupra mandalei create, apoi suflă în ea şi nisipul este purtat în cele patru vânturi. În acest fel budiştii vor să demonstreze inconsistenţa oricărui efort uman, oricât de mare ar fi acesta şi, prin extensie, efemeritatea a tot ce există, subliniind astfel teoria vidului universal. Decodarea completă a imagisticii mandalelor cere cunoştinţe aprofundate de budism tibetan, mitologie şi simbologie şi nu se poate face în afara unor ritualuri de iniţiere.

  


Nu mă mai inspiră nimic să vorbesc despre vegetaţie. Aş dori să tac următoarea sută de kilometri. Încep să calculez în gând ce distanţă i-a mai rămas de parcurs alături de mine. Cum încetez să mă concentrez asupra gramaticii, cum încep din nou să mă gândesc la trupuri.

Fragment din:

Copilul din floriDificultăţile mele lingvistice ar putea duce relaţia noastră la un alt nivel, cel al schimburilor fără cuvinte pe care le pot avea două corpuri omeneşti.

Orice-ar fi, trebuie să am grijă de plantele din portbagaj. Pun deci avariile şi trag pe dreapta. Fata îşi scoate centura şi se pregăteşte să mă urmeze în misiunea mea de a controla ce se întâmplă în spatele maşinii. Când deschide portiera, odată cu mine,  scenariul îi scapă din mână şi foile albe se împrăştie în toate direcţiile. Însă nu o ia la fugă după ele prin hăţişuri, ci se apropie cu viclenie şi atenţie, totuşi, foarte rapid, ca o felină gata să ţâşnească, gata să apese talpa pantofului cu toc înalt peste prada ajunsă la bunul ei plac. Îi întind de formă câteva pagini, dar, văzând că e perfect stăpână pe situaţie, o las să vâneze de una singură Casa păpuşilor şi mă duc să deschid portbagajul.

— Stai aşa, mă strigă, care e treaba cu plantele alea ale tale? E marijuana?

Mă priveşte suspicioasă cum le torn o sticlă de apă.

— Nu, nu sunt decât trandafiri, butaşi de trandafiri de la mine de-acasă, ba chiar şi doi de rezervă.

Actriţa izbucneşte în râs.

— Ai o iubită? mă-ntreabă direct după ce urcăm la loc în maşină.

— Nu, un copil.

  


Libero încă mai credea că onoarea sălăşluieşte undeva în cerul înalt şi pur, ce conta că nimeni nu băgase de seamă.

Trebuia să se ţină departe de politică şi de morală, deja infectate de morbul actualităţii, şi să se refugieze în pustiurile aride ale metafizicii, în compania acelor autori care cu siguranţă nu aveau să intre vreodată în atenţia jurnaliştilor. Se hotărî deci că va scrie o dizertaţie despre Sfântul Augustin. Matthieu, a cărui prietenie semăna uneori cu un soi de aprobare servilă, l-a ales pe Leibniz şi s-a rătăcit neîncrezător prin labirinturile ameţitoare ale înţelegerii divine, la umbra neverosimilei piramide a lumilor posibile, unde mîna lui, multiplicată la infinit, putea în sfîrşit poposi pe obrazul lui Judith.

Libero citea cele patru predici despre căderea Romei cu sentimentul că îndeplineşte un act de supremă rezistenţă, citea Cetatea lui Dumnezeu, dar pe măsură ce zilele se scurtau, ultimele speranţe i se topeau în ceaţa ploioasă care persista pe trotuarele ude. Totul era trist şi murdar, nimic nu mai stătea scris în cer, în afară de semnele de furtună sau de ploaia măruntă, iar cei care luptau meritau aceeaşi ură ca învingătorii, poate că nu erau ticăloşi, dar oricum erau nişte măscărici rataţi, în frunte cu el însuşi. Fuseseră educaţi să producă dizertaţii şi comentarii, cu atît mai inutile cu cît erau mai ireproşabile, fiindcă pesemne lumea mai avea nevoie de Augustin, de Leibniz, dar nu avea ce face cu exegeţii lor, iar Libero ajunsese acum să se dispreţuiască pe sine pentru toţi profesorii ăia ai lui, pentru toţi scribii şi filistinii, fără nicio deosebire, ca şi pentru colegii lui, începînd cu Judith Haller, pentru care îl certa pe Matthieu că tot o mai vede, deşi fata oscila clar între prostie şi pedanterie ridicolă.

 

Vă așteptăm vineri la lansarea de la Bookfest

în prezența autorului:

Banner Blog_Jerome Ferrari  

  

Nimic nu scăpa dispreţului lui, nici măcar Augustin, pe care, odată ce îl înţelesese mai bine ca oricînd, nu-l mai suporta. Nu mai vedea în el decît barbarul incult care jubila în faţa căderii Imperiului, numai fiindcă asta însemna începutul lumii mediocrilor şi a domniei sclavilor, din care şi el făcea parte. Predicile supurau de satisfacţie răzbunătoare şi perversă, lumea veche a zeilor şi a poeţilor tocmai pierea sub ochii lui, înecată de creştinism şi de hoarda lui respingătoare de asceţi şi martiri. Augustin îşi ascundea însă jubilaţia sub accente ipocrite de milă şi de înţelepciune, cum fac întotdeauna prelaţii.

De bine de rău, Libero îşi încheie dizertaţia, dar într-o asemenea stare de epuizare morală, încît nu-şi mai punea problema continuării studiilor. Cînd a aflat că Bernard Gratas şi-a încheiat glorios procesul de boschetizare, a înţeles că i se oferea o ocazie nesperată, aşa că i-a spus lui Matthieu că trebuia neapărat să închirieze localul. Evident, Matthieu a fost entuziasmat. La începutul verii, cînd au sosit în sat, Bernard Gratas tocmai o anunţase pe Marie-Angele că n-avea cum să-i plătească chiria, din pricina nemeritatelor pierderi la poker, iar noile palme încasate de la Vincent Leandri n-au mai avut ce să schimbe. Marie-Angele a primit vestea ca pe o fatalitate. Nemaisperînd vreo redresare a situaţiei, se gîndea mai degrabă să-l lase pe Gratas să administreze barul pînă în septembrie, decît să se ocupe iarăşi ea de el, poate-poate o să-i plătească măcar o parte din datorie. Şi uite că Libero şi Matthieu veniseră să-şi ofere serviciile. Şi-a dat repede seama că era greu ca băieţii să facă ceva mai prost decît predecesorii lor.

Dar de unde aveau să ia banii? Încredere avea în ei, și ştia de cînd erau de-o şchioapă şi era convinsă că n-au de gînd să o fure, doar că şi ea trebuia să mănînce, aşa că avea nevoie de bani în avans. Libero a reuşit să adune două mii de euro, pledîndu-şi cauza pe lîngă fraţii şi surorile lui. Iar Matthieu le-a vorbit despre proiect alor lui prin iulie, într-o seară, la cina familială. Claudie şi Jacques au pus tacîmurile pe masă, în timp ce bunicu-său îşi mînca supa tacticos.

— Cum, crezi c-o să-ţi dăm bani ca să-ţi întrerupi studiile şi să te faci patron de cîrciumă? Tu chiar vorbeşti serios?

A dat să insiste, crezînd că are argumente imbatabile, dar maică-sa i-a tăiat-o scurt:

— Să nu te-aud.

Era albă de furie.

— Ridică-te de la masă imediat. Nu vreau să te mai văd în ochi.

Se simţea umilit, dar s-a supus fără să crîcnească. I-a telefonat soră-sii să-i ceară sprijinul, dar n-a avut trecere. Aurelie a izbucnit în rîs.

— Asta chiar e bună! Şi ţi-ai închipuit că mama o să sară în sus de bucurie?

Matthieu a încercat iar să se apere, dar n-a fost ascultat.

— Maturizează-te şi tu puţin. Începi să fii chiar enervant.

S-a dus la Libero să-i dea vestea proastă şi s-au îmbătat amîndoi de supărare. Cînd s-a trezit a doua zi spre prînz cu o durere de cap pe care o datora în parte disperării, în parte alcoolului, bunicu-său stătea pe scaun lîngă patul lui. Matthieu s-a ridicat vai de mama lui, iar Marcel l-a privit dintr-odată cu neaşteptată bunăvoinţă.

— Băiete, tu chiar vrei să te instalezi aici şi să preiei barul?

Matthieu a dat vag din cap.

— Uite ce-o să fac eu: o să plătesc chiria pe anul ăsta, o s-o plătesc şi pe aia de anul viitor. Pe urmă nu mai vezi niciun ban, dar niciunul, nicio lescaie. Ai timp doi ani să dovedeşti ce eşti în stare.

 

Fragment din romanul Predica despre căderea Romei de Jerrome Ferrari  

  


Sever Dron a fost component al echipei de Cupa Davis a României şi apoi antrenor. A trăit 17 ani în Franţa cu un paşaport special, cu coperţi de pînză albastră: cel de apatrid. Povestea lui este o combinaţie fascinantă de muncă, întîmplări incredibile şi întîlniri providenţiale.

  

Ajuns la vîrsta rotundei experienţe, „aproape septuagenar”, cum singur se descrie, Sever Dron ne trece prin începuturile sale în tenis, un sport la care a ajuns, pînă la urmă, în pofida pasiunii sale pentru fotbal şi mingea cu petice. Arzînd etapele, savuros e episodul primei întîlniri directe cu Ilie Năstase, în 1957, pe cînd erau amîndoi doar nişte copii.

Cronică la volumul:

Am ales sa fiu nimeni

Sever este un om care s-a născut pentru tenis – Guy Forget

Atît de îndrăgostiţi de sfera galbenă şi de meciul lor încît nu-şi mai doreau să se termine. Aproape că au reuşit să joace şi al treilea set şi asta doar pentru a prelungi micul şi complexul show pe care îl făceau cei doi puşti peteren.

Etapele se succed repede, rezultatele se înghesuie, prezenţa în echipa României de Cupa Davis e un bun cîştigat pe merit. Anul 1969 rămîne unul memorabil pentru Dron, care joacă finala, challenge round, cum se numea pe atunci, alături de Ilie Năstase, Ion Ţiriac şi Petre Mărmureanu, contra americanilor, la Cleveland. Apoi vine perioada cînd devine „necorespunzător”, motivele nefiind clare nici pînă-n ziua de azi.

Sever Dron şi-a făcut apoi propriul destin, alegînd să solicite azil politic în Franţa, în 1972. Viaţa i-a surîs o dată cu propunerea de a fi antrenor şi jucător la clubul din Melun, chiar dacă a trebuit să doarmă pe mocheta din sală, învelit cu fileurile, pînă i-a fost gata locuinţa. Acolo a rămas mulţi ani şi oamenii l-au iubit, l-au apreciat şi, mai ales, l-au înţeles cînd a venit momentul să treacă la o altă etapă.

Ca antrenor, a lucrat, la solicitarea lui Ion Ţiriac, cu Guillermo Vilas cînd argentinianul a disputat a patra sa finală la Roland Garros, pierdută la Mats Wilander în 1982. I-a fost sfătuitor Virginiei Ruzici, singura noastră campioană de Mare Şlem. L-a pregătit pe talentatul şi capriciosul Henri Leconte, care avea să urce pînă pe locul 5 în ierarhia mondială. De asemenea, i-a fost alături într-o „colaborare scurtă, dar intensă”, cum o descrie în carte, lui Julie Halard, care a ajuns a 7-a jucătoare a lumii.

Emoţionante sînt paginile în care Sever descrie cum a primit acel paşaport atît de special, „care semăna mai mult cu o agendă acoperită cu pînză albastră”. La rubrica cetăţenie scria „apatrid„, categorisire care, credea Sever Dron, însemna un fel de nimeni, că nu aparţii de nicăieri. Abia în 1989, după 17 ani de aşteptare, a fost declarat cetăţean francez. Între timp însă, poate nici nu mai avea nevoie de asta. Devenise cineva. De fapt, fusese întotdeauna. Fusese şi este Sever Dron.

Fragment din cronica apărută în Gazeta Sporturilor

   


Fragment din articolul de sinteză ”Globul ficţiunii s-a rotit spectaculos” (Elisabeta Lăsconi) publicat în Observatorul cultural:

   

Cum am devenit un romancier celebru
Editura Trei şi Pandora M au ţintit cîteva cărţi cu succes garantat:
                • Moarte subită, romanul pentru adulţi de J.K. Rowling,
                • Harta cerului de Félix J. Palma, al doilea volum din trilogia-omagiu adus lui H.G. Wells,
                • și Schimbarea, nuvela autobiografică a lui Mo Yan.

Debuturile au atras atenţia criticii, prin experienţele prezentate de un narator special – un copil descoperind Londra (Şi porumbeii vorbesc englezeşte de Stephan Kelman), un tînăr în aventura palpitantă a scrisului (Cum am devenit un romancier celebru de Steve Hely).

    

Cîteva romane interesante (Dragoste virtuală şi continuarea saŞapte vaViaţa nemuritoare a Henriettei Lacksluri de Daniel Glattauer, Soţia 22 de Melanie Gideon) ţintesc interesul publicului larg printr-o formulă nouă, epistolară, din era Internetului: poveşti de iubire, anchete şi explorări ale vieţii de cuplu, ce apelează pentru a comunica la e-mailuri şi reţele de socializare.

Alt roman atestă o tendinţă de apropiere a ficţiunii de ştiinţă: Viaţa nemuritoare a Henriettei Lacks de Rebecca Skloot.


Mărturisesc că, în ciuda tabloului elogios al Dariei, alcătuit de amintirile cunoscuților și de informațiile publice, bănuiam, înainte de a deschide volumul, că voi avea de a face cu o cronică a unei disperări, cu o confesiune de o tristețe profundă, mai ales că, așa cum sugerează editorii, jurnalul tinerei brașovene nu a fost destinat publicării de către autoare.

(…)

Din fericire nu a fost să fie așa. Pe de o parte paginile cuprinse în volumul Simplu, Daria nu păstrează convenția clasică a jurnalului, cu însemnări zilnice constante, cu fragmente de disperare rumegate secvențial care să amintească permanent cititorului izolarea și depresia celui suferind – în cazul așa zisului jurnal al Dariei, vorbim de o mare varietate compozitionala – un amestec de reflecții, de scene de viață aleatoare și chiar de un roman în curs de elaborare, totul presărat și cu poezii și chiar cu o rugăciune.

Povestea Dariei, așa cum o aflăm chiar de la autoare este dramatică fără îndoială: rămasă orfană de tată, imediat dupa nastere, află la 13 ani că suferă de cancer (iar tranziția de la copilăria fără griji la disciplina septică e evocată cu sensibilitate: trăiam acum într-un univers al acelor și al branulelor, de la miros de prăjituri la miros de medicamente, de la desene animate la a vedea zilnic copii chei și condamnați, de la libertate și veselie, la a fi închisă într-o celulă de spital), urmează operații, tratamente, până la recidiva finală a tumorii, în vremea în care Daria studia la facultate. Da, desigur, sunt multe pagini triste, pagini în care suferința erupe și pune stăpânire complet pe însemnare – sunt mai ales momentele în care realitatea bolii dar și anomaliile aleatoare întâlnite în spațiul românesc (de la neglijența medicilor și până la dezordinea din trafic, toate cauzatoare de drame după cum veți vedea) se dezvăluie autoarei în cele mai crunte feluri, atrăgând revolta, disprețul, disperarea.

Dincolo de toate aceste revelații sumbre și impresionante, volumul dezvăluie și dimensiunea tonică și matură a lucidității autoarei. Protagonista (inclusiv cea din romanul Dariei) este o luptătoare care dorește supraviețuirea, dar nu dintr-o teamă absolută de  moartea (nu mi-e frică de moarte dar aș vrea să o trăiesc cât mai târziu pentru că simt că mai sunt multe lucruri de gustat aici, în lumea fizică), care e capabilă să privească boala drept un prilej de potențare a tuturor experiențelor trăite, care  e capabilă să cântărească tratamentul greu și dificil  drept un preț destul de mic pentru prilejul de a întâlni oameni minunați, de a se bucura de culori și sunete.

În acele pagini, Daria e cât se poate de vie, iubește, trăiește intens, se revoltă, se îndrăgostește de copaci și savurează surprizele toamnei. În acele pagini, nici măcar Domnul C, cel care nu respectă contractul de ședere și se tot extinde în abdomen, nu îți mai da senzația că citești jurnalul unui condamnat la moarte.

  

Fragment din recenzia semnată de Sever Gulea pe blogul librăriei virtuale Libris.ro

   

%d blogeri au apreciat asta: