Archive for iulie, 2013



Probabil că ai auzit o grămadă de statistici înspăimântătoare despre a face un copil la 30 de ani şi mai ales după 35 de ani.

Nu demult, medicii foloseau termeni ca „statut geriatric avansat“ pentru a descrie o femeie însărcinată în vârstă de peste 35 de ani, de parcă femeile de 35 de ani merg de regulă prin birou şchiopătând şi folosindu‑se de un cadru, cu ciorapii medicinali atârnând de gleznele cu pielea lăsată.

Fragment din:

Ghid pentru femeia nerabdatoareEu aveam 34 de ani când am încercat pentru prima dată să fac un copil şi ştiam că ne dorim cel puţin doi copii pe care nu‑i voiam la diferenţă de numai un an. Aşa că am încercat să aflu cât de greu va fi să rămân însărcinată după 35 de ani.

În statisticile pe care le‑am văzut de cele mai multe ori — pe numeroase site‑uri şi în numeroase cărţi — se spunea că numai două din trei femei de peste 35 de ani rămân însărcinate după un an de sex neprotejat. Ceea ce însemna că una din trei nu reuşea şi zero sarcini după un an este definiţia uzuală a infertilităţii. Atunci când îţi doreşti cu adevărat un copil, să te confrunţi cu un risc de unu la trei de infertilitate este de‑a dreptul înspăimântător.

Dar am fost curioasă — de unde proveneau aceste statistici? Am găsit citată cercetarea iniţială, publicată în revista medicală Human Reproduction, şi am citit articolul. Când am ajuns la partea unde autorul înfăţişa datele, m‑a pufnit râsul — nu este reacţia mea obişnuită în faţa articolelor medicale seci. Aşa cum s‑a dovedit, datele proveneau din catastifele de înregistrare a naşterilor ale bisericilor din zonele rurale ale Franţei, între 1670 şi 1830! Sigur că unele dintre aceste femei mature, care făcuseră deja şapte copii sau mai mulţi reuşeau din când în când să‑şi fenteze bărbaţii. Şi oare nu cam pe‑atunci au descoperit francezii retragerea? Ca să nu mai spun că speranţa de viaţă era mult mai mică, iar medicamentele moderne, antibioticele şi instalaţiile sanitare interioare nu existau. (…)

Trebuie să existe şi date mai bune. Le‑am găsit curând şi erau mult mai încurajatoare. Un studiu din anii 1990, pe cupluri care fac sex de cel puţin două ori pe săptămână, a constatat că 50% dintre femeile între 35 şi 39 de ani erau însărcinate după trei luni şi 82% au rămas însărcinate în decurs de un an. (Dacă încerci de mai mult de trei luni, nu presupune automat că este ceva în neregulă. Aceste cifre reprezintă o medie, aşa că pentru jumătate dintre cupluri va dura mai mult.) Studiul a mai constatat şi că multe cupluri care nu reuşeau să facă un copil în decursul unui an, au reuşit natural în anul următor de încercări; după doi ani, 90% dintre femeile între 35 şi 39 de ani erau însărcinate.

Un act sexual cu două zile înainte de ovulaţie a dus la concepţie în proporţie de 25% printre femeile între 35 şi 39 de ani, după numai o singură lună — procentul fiind acelaşi pentru femeile între 19 şi 26 de ani care au făcut sex cu trei zile înainte de ovulaţie. Prin urmare, programarea mai bună a actului sexual, cu o diferenţă de o zi, a eliminat diferenţa de vârstă în termeni de fertilitate.

Dacă urmezi recomandările din această carte, poţi reuşi să rămâi însărcinată la fel de repede ca o femeie cu zece ani mai tânără. 

 


Dragă Gail, dragă Susan,

Fiica mea Darlene, de treizeci şi cinci de ani, mi se plânge de soţul ei Butch. Ginerele meu însă mi‑a dat de înţeles cât se poate de clar „să‑mi văd de treaba mea“.

Eu doresc ca Darlene să aibă o persoană la care să apeleze, în loc să trebuiască să‑şi rezolve singură problemele conjugale. Oare această persoană nu ar trebui să fie mama ei? Sau să mă prefac că‑i fac pe plac lui Butch, iar noi să continuăm să vorbim în secret? Sunt foarte confuză în legătură cu toate acestea.

Renee

***

Cum sa te porti cu copiii

Fragment din:

Dragă soacră,

N‑ai auzit niciun banc cu soacre până acum? Noi, autorii de comedii, considerăm că soacrele sunt un nesecat izvor de inspiraţie pentru o comedie bună. De cele mai multe ori, soacrele sunt ironizate în scheciuri tocmai pentru că nu‑şi văd de treaba lor. Cred că‑ţi dai seama că Darlene i se plânge lui Butch de tine tot atât de mult cât ţi se plânge şi ţie de Butch. Altfel, cum ar putea el şti că vorbiţi pe la spatele lui? Nu mai vorbi cu fiica ta pe ascuns; este limpede că nu poate ţine un secret.

Lui Butch spune‑i că este firesc ca mamele şi fiicele să stea de vorbă, dar că tu nu intenţionezi să te amesteci în viaţa lor, sfătuind‑o pe fiica ta ce  să facă. Cred că asta îl va convinge până şi pe un bărbat pe nume Butch că n‑ai nicidecum intenţia de a încerca să‑i strici căsnicia.

Spune‑i că eşti fericită că fiica ta s‑a măritat cu el, chiar dacă asta, de fapt, nu te bucură în niciun fel. Dacă Darlene vine să‑ţi relateze o problemă pe care ar trebui s‑o rezolve împreună cu soţul ei, opreşte‑o şi spune‑i că trebuie să i‑o comunice lui. Ar fi foarte bine pentru căsnicia lor dacă i‑ai putea face să vorbească unul cu celălalt cât mai mult posibil.

Gail, care ştie că este mai uşor să ai de‑a face cu fiii decât cu fiicele

***

Renee crede că, oferinduse să o asculte cu compasiune, îşi ajută fiica. În realitate însă, Darlene a „triangulato“ pe Renee în relaţia ei cu Butch. Triangularea atenuează tensiunea Darlenei, însă nui rezolvă niciuna din probleme. Dacă are posibilitatea să i se plângă mamei sale, Darlene va evita să gestioneze eficient problemele din mariajul ei.

Limbajul lui Butch poate nu este cel mai elegant, dar are dreptate să considere că faptul că Darlene i se plânge mamei ei nu este nicidecum în interesul căsniciei lor. Ca părinţi, trebuie să fim atenţi să nu fim folosiţi în felul acesta. Aşa cum ai sugerat şi tu, Gail, Renee ar trebui săi spună ferm, dar cu blândeţe Darlenei să vorbească despre dezamăgirile sau supărările ei direct cu Butch.

Susan

 


Nevroza BalcanicaProfesorul Zamfirescu a găsit o explicaţie pentru inapetenţa pentru întrajutorare şi indisponibilitatea pe care o afişăm uneori faţă de semenii noştri, pe care a prezentat-o într-o formă sau alta în volumul Nevroză balcanică, apărut în 2012 la Editura Trei.

Teoria sa este că istoria ne-a creat o stimă de sine negativă, care merge până la ura de sine şi aceasta se exprimă prin ostilitatea faţă de ceilalţi, prin lipsa generozităţii,  indisponibilitatea de a fi împreună şi de a reuşi împreună. Spre deosebire de alte popoare, care sunt mult mai solidare decât noi, nici măcar românii aflaţi în diasporă nu sunt suficient de uniţi pentru a funcţiona ca o comunitate puternică. „Şi acolo sunt la fel de împărţiţi şi învrăjbiţi. E o opinie care circulă şi, deşi nu am testat-o sociologic, înclin să cred că e fundamentată.”

Neîncrederea pe care o avem unii faţă de alţii este pusă pe seama trecutului comunist. Atunci exista suspiciunea că prietenul tău, soţia sau soţul ar putea să se afle în slujba Securităţii şi să te trădeze. Aceşti 50 de ani de comunism au lăsat urme puternice în sufletul nostru individual şi colectiv şi această suspiciune ţine de istoria recentă, comunistă a României care a cultivat o atitudine paranoică, de a vedea în celălalt un potenţial duşman, un turnător, o persoană care te putea trăda şi când spuneai bancuri împotriva regimului. De aici şi lipsa încrederii unii în ceilalţi. În prima perioadă a comunismului, consecinţele erau grave: închisoare, Canal, muncă forţată. Pedeapsa pentru încrederea în celălalt era majoră. „Am încorporat în sufletul nostru ceva mai profund, suspiciunea şi neîncrederea. Şi cei 50 de ani reprezintă suficient de mult timp pentru a ne fi impregnat această atitudine pentru alţi 50 de ani.”

Prin băşcălie, minimalizarea celuilalt, obţinem o creştere a stimei de sine, iluzorie şi de moment. Sunt mijloacele de apărare la care apelăm în lipsa altor satisfacţii. „Când nu avem satisfacţii majore, apelăm la astfel de satisfacţii minore, care să ne consolideze stima de sine.” Îşi aminteşte un caz prezentat la televizor. O maşină luase foc şi niciunul dintre şoferii aflaţi în maşinile care circulau pe şosea nu a oprit ca să ajute cu ceva. „E un experiment natural în care nimeni n-a făcut nimic ca să îl ajute pe cel aflat în dificultate şi aici nu e vorba despre bani. E vorba despre mentalitate şi despre atomizarea care ne caracterizează.”

(Sursă: revista Cariere)

***

„Românii nu se implică. În loc de soluţii colective caută mici rezolvări individuale, şi atunci nimic fundamental nu se rezolvă.” – scrie Lucian Boia în eseul De ce este România altfel.

E o societate atomizată, românii nu au simţ civic, al interesului colectiv, fiecare încearcă să se descurce pe cont propriu. E o ţară care multă vreme a avut puţine instituţii care să organizeze şi să ţină împreună societatea, cu o structură socială simplă. Până în secolul al XIX-lea vorbim despre o societate rurală împărţită în boieri şi ţărani, în care raporturile se stabileau mai mult în plan individual decât în plan instituţional, şi aşa a rămas până astăzi. Relaţia indviduală contează mai mult decât raportul instituţional. „Dacă am face o scară a ţărilor europene, după măsura în care contează raporturile instituţionale versus cele personale, noi ne-am afla foarte sus la rubrica raporturi personale şi jos, la raporturi instituţionale.”

De ce este Romania altfelOdată cu venirea comunismului, încrederea în instituţii s-a deteriorat şi mai tare, deoarece acestea mai mult te blocau şi te asupreau. Atunci fiecare a încercat să se descurce pe cont propriu. În comunism aceasta a devenit o atitudine generalizată în România: te descurci singur, cum poţi, pentru că instituţiile statului nu te ajută. În postcomunism a contat goana după resurse şi după bani, iar politica i-a ajutat pe cei mai mulţi să se îmbogăţească pe sine, mai puţin să dreagă ţara şi să vină cu proiecte valabile pentru ea. Atitudinile individualiste sunt foarte pronunţate, iar spiritul civic, care ar trebui să ţină seama de interesul colectivităţii este minor. „Nu înseamnă că nu există, dar proporţia e modestă faţă de societăţile mai moderne, mai evoluate.”

Complexul de inferioritate e prima maladie pe care a identificat-o profesorul Boia la români. De aici se naşte o construcţie orgolioasă menită să contracareze micimea prezentului. Îl frapează la români, că sunt, cu mici excepţii, un popor foarte complexat. Când eşti complexat, trebuie să găseşti nişte procedee care să compenseze complexele. Le găsim în trecut. Suntem urmaşii romanilor, dar, de când am devenit urmaşii dacilor, i-am „înălţat” şi pe daci. Aceştia au ajuns să aibă o civilizaţie splendidă, pe care mai înainte n-o avuseseră. „În secolul al XIX-lea, domina în istoriografie Şcoala Ardeleană, latinistă, care nici nu voia să audă de daci, care erau consideraţi sălbatici. Spuneau că suntem urmaşii romanilor, şi numai ai lor. Apoi am ajuns să fim mai mult urmaşii dacilor, pentru unii, şi atunci a trebuit să-i ridicăm foarte sus pe daci, şi i-am ridicat. Sunt treburi care ţin de complexe.”

Istoria ca istoria, dar sunt complexe care se manifestă şi în raporturile cu străinătatea. Românul e complexat faţă de popoarele mai bogate şi mai puternice. S-a văzut şi în vară, odată cu criza politică şi raporturile noastre cu Europa. E splendid pentru un istoric sau pentru un sociolog să observe cum se joacă la noi fără reguli, dar te prefaci că le respecţi. „Occidentul e o lume a regulilor, şi pentru cei de acolo e frapant să vadă cum nu le respectăm în niciun fel.”

(Sursă: revista Cariere)


Poate că Newton nu ar fi descoperit legea gravitaţiei dacă nu s‑ar fi aflat sub influenţa unei forţe de atracţie materne. Deosebit de interesante sunt relaţiile pe care inventatorul le are cu viaţa sa sexuală.

Am putut constata la toţi inventatorii pe care i‑am putut analiza că este vorba despre nevrotici care încercă să rezolve conflictele lor sufleteşti prin deplasare în domeniul mecanicii. Deci, orice invenţie este o încercare de învingere a unui conflict, o eliberare într‑un fals domeniu. Poate mă voi face mai bine înţeles printr-un exemplu.

Fragment din:

Psihologia eroticii masculineUn  nevrotic vine la mine întro zi radiind de bucurie. Făcuse o descoperire grandioasă. De acum înainte, spaimele oamenilor vor lua sfârşit. Invenţia sa este un „ou al lui Columb“. El conduce un curent electric prin clanţa uşii. Acest curent este scos din circuit în timpul zilei şi contactul este stabilit doar când persoana pleacă de acasă sau, ceea ce ar fi şi mai important, în timpul nopţii. Dar şi covorul din faţa uşii este întreţesut cu fire subţiri şi este încărcat electric.

Trecerea unui hoţ sau a unui spărgător pe preşul destinat ştergerii picioarelor şi care se află în faţa uşii (astfel fixat încât persoana nu se poate îndepărta şi trebuie să‑l atingă) produce un scurtcircuit, spărgătorul primeşte o lovitură puternică, ce îl face aproape să leşine, îl înspăimîntă şi, pe deasupra, începe să sune un ceasornic trezind întreaga casă…

Dezlegarea: bărbatul este preocupat de gândul de a da „o spargere“ la un membru al familiei sale. Atingerea cu această fiinţă feminină i‑ar produce în mod sigur o „puternică lovitură electrică“. El ar putea însă să devină cunoscut şi să fie spânzurat de „ceasornicul cel mare“. Acest aparat este un fel de asigurare. El trebuie să apere şi obiectul iubirii. Căci un alt membru al familiei înconjoară aceeaşi fiinţă feminină cu priviri pline de dorinţă. Acest dispozitiv ar trebui să vegheze zi şi noapte să nu se producă nicio nenorocire. Reprezentarea că el ar putea să ajungă în timpul nopţii în camera ei, că altcineva ar putea să facă acelaşi lucru, a fost forţa care a dus la această „descoperire grandioasă“.

  


— Acum, în timp ce te programez, hai să vorbim despre ce fel de vis o să visezi, George. Vrei să vorbești despre asta, nu-i așa?

Pacientul aprobă ușor din cap.

— Ultima dată când ai fost aici, am discutat câteva lucruri care te îngrijorau. Ai spus că-ţi place slujba ta, dar nu-ţi place să mergi cu metroul la lucru. Te simţi înghesuit, ai zis — strivit, presat împreună cu ceilalţi. Simţi că nu ai spaţiu destul, că nu ești liber.

Făcu o pauză, iar pacientul, care întotdeauna sub hipnoză era taciturn, răspunse în cele din urmă:

— Suprapopularea.

Fragment din:

Sfasierea cerului— Mmm, ăsta a fost cuvântul pe care l-ai folosit. E cuvântul tău, metafora ta, pentru acest sentiment de lipsă de libertate. Ei bine, hai să discutăm despre cuvânt. Știi că în secolul al XVIII-lea, Malthus a apăsat butonul de alarmă în privinţa creșterii populaţiei; și a mai existat un val de panică acum treizeci-patruzeci de ani. Și totuși populaţia a crescut; numai că toate ororile prezise nu au ajuns să se întâmple. Nu e chiar așa de rău cum s-a prezis. Ne descurcăm toţi destul de bine aici în America, iar dacă standardul nostru de viaţă a trebuit să mai scadă cumva, tot e mai ridicat decât cu o generaţie în urmă. Poate că teama excesivă de suprapopulare — supraaglomerare — reflectă nu o realitate materială, ci o stare sufletească. Dacă te simţi aglomerat atunci când nu ești, ce înseamnă asta? Poate că te temi de contactul cu oamenii — de a fi aproape de oameni, de a fi atins. Deci ai găsit o scuză pentru a ţine realitatea la distanţă.

EEG-ul mergea, și, în timp ce vorbea, doctorul făcu legăturile la Augmentor.

— Acum, George, o să mai stăm puţin de vorbă și când o să pronunţ cuvântul-cheie „Antwerp“ tu o să adormi; când o să te trezești o să fii odihnit și vioi.

(…)

Îi făcu semn avocatei să se apropie și să privească pe ecranul EEG-ului, la care ea trăsese cu ochiul din colţul ei, și continuă:

— O să visezi un vis în care nu mai ești înghesuit, strivit. O să visezi despre tot spaţiul din lume, toată libertatea de a te mișca. În final rosti „Antwerp“ și arătă spre curbele EEG pentru ca Lelache să vadă schimbarea aproape instantanee.

— Uitaţi-vă cum încetinește tot graficul, șopti el. Aici e un vârf de tensiune, aici e altul… Fusurile somnului. Trece deja în etapa a doua a somnului clasic, somnul delta, genul de somn fără visele vii care apare în cursul nopţii între fazele theta. Dar eu n-o să-l las să atingă a patra stare profundă, fiindcă a venit aici să viseze. Pornesc Augmentorul. Urmăriţi graficele. Vedeţi?

(…)

  

     

— Acum că s-a cufundat în vis, o să opresc Augmentorul. Uitaţi-vă să vedeţi dacă puteţi observa când întrerup legătura.

Ea nu putu.

— Oricum poate produce o explozie de idei; staţi cu ochii pe grafice. Îl puteţi observa mai întâi în ritmul theta, acolo, de la hipocampus. Fără îndoială se întâmplă și la alte creiere. Nu e nimic nou. Dacă aș putea afla care creiere, în ce stare, poate aș reuși să aflu mai exact care este problema acestui subiect; ar putea să aparţină unui anumit tip psihologic sau neurofiziologic. Înţelegeţi care sunt avantajele pentru cercetare ale Augmentorului? Nu are niciun efect asupra pacientului, doar că îi aduce temporar creierul în oricare dintre stările sale normale pe care doctorul vrea să le analizeze. Uitaţi aici!

Ea ratase vârful, evident; citirea unei EEG pe ecran cerea antrenament.

— I-a încărcat siguranţele. Încă mai visează… O să ne povestească despre asta.

Nu mai putu să vorbească. Gura i se uscase. O simţea: schimbarea, apropierea, modificarea.

Femeia simţi și ea. Părea înspăimântată. Își ţinea colierul greu de alamă lipit de gât ca un talisman și se holba speriată, șocată, terorizată, afară pe fereastră.

Haber nu se așteptase la asta. Se gândise că numai el ar putea fi conștient de schimbare. Dar ea îl auzise spunându-i lui Orr ce să viseze; stătuse alături de el; fusese acolo în centrul evenimentelor, ca și doctorul. Și la fel ca el se întorsese spre fereastră să vadă turnurile evaporându-se ca o iluzie, fără să lase vreo ruină în urmă, kilometrii suburbiilor dizolvându-se ca fumul în vânt…

  


foto lansare Ferrari

Jerome Ferrari, romancierul care a câștigat premiul Goncourt în 2012 cu romanul Predica despre căderea Romei, a dezvăluit pentru HotNews câte ceva din culisele vieții de scriitor. Un fragment din interviu:

  

Svetlana CARSTEAN: Când scrii, scrii de mână sau la calculator?
Jerome FERRARI: La calculator.

Svetlana CARSTEAN: Prin urmare, nu vor mai exista manuscrisele acelea tradiţionale, cu ştersături, pe care se pot observa diferitele stadii ale creaţiei, cum ar fi manuscrisele lui Proust?
Jerome FERRARI: Ba da, vom putea vedea diferitele etape ale creaţiei, deoarece trebuie să fii complet nebun să nu păstrezi şi versiune anterioară atunci când faci modificări pe text, ca să vezi dacă nu cumva ai stricat fraza, în loc s-o îmbunătăţeşti.

Svetlana CARSTEAN: E dificil totuşi să urmăreşti modificările.
Jerome FERRARI: Eu păstrez întotdeauna versiunea 1, versiunea 2, 3, 4 atunci când scriu un roman. Obişnuiesc să notez metodic fiecare variantă până ajung să fiu complet mulţumit de ce am scris.

Svetlana CARSTEAN: Această practică poate complica puţin procesul de scriere. E prea simplu să operezi modificări pe calculator, dar în acelaşi timp sunt greu de urmărit în paralel.

Jerome FERRARI: Nu pot reveni la un stadiu anterior pentru că acum scriu mult mai repede, mult mai cursiv pe ecran decât de mână. În plus, folosind atât de mult tastatura, am ajuns să am un scris de mână oribil şi mă tem că nici nu-mi mai pot recunoaşte scrisul şi că elevii mei mă vor blestema de fiecare dată când le restitui lucrările corectate, pentru că abia reuşesc să-şi desluşească nota, au renunţat de mult să mai citească şi comentariile de pe marginea foii.

Svetlana CARSTEAN: Predica despre căderea Romei este al şaptelea roman al tău, dacă am reţinut bine. Ai început să scrii cartea de mână.
Jerome FERRARI: Exact.

Svetlana CARSTEAN: Reuşeşti să observi diferenţele dintre atunci când scrii de mână şi când scrii la calculator? Există vreo diferenţă?
Jerome FERRARI: Acum n-aş mai putea scrie de mână, pentru că gândul îmi este mai rapid decât mâna, gândul meu a adoptat viteza de tastare la calculator, viteză care nu este ameţitoare, dar oricum, este mai bună decât scrisul de mână.

Svetlana CARSTEAN: Eu cred că este şi o diferenţă de calitate. Dacă scrii de mână, nu ai întregul context, ca pe calculator, astfel că rezultatul poate fi diferit faţă de cazul în care începi să scrii la calculator.
Jerome FERRARI: Cu siguranţă, pentru că până şi la calculator, îmi dau seama că mă leg de anumite detalii. Sunt atent la aşezarea în pagină a manuscrisului, îmi aranjez fontul literelor astfel încât să fie cât mai aproape de cel al cărţilor.

PredicaSvetlana CARSTEAN: Ca să îţi creezi atmosfera unei cărţi.
Jerome FERRARI: Întocmai. Consider că asta răspunde nivelului mei de exigenţă.

Svetlana CARSTEAN: Cred că nu vor mai exista manuscrise, pentru că durata de viaţă a unui hard-disk este infinit mai mare decât a unei foi de hârtie. Tu salvezi tot ce scrii, îţi trimiţi pe mail fragmente din romane din când în când?
Jerome FERRARI: Da, salvez tot ce scriu, altfel ar fi un coşmar. Salvez imediat ce scriu un rând, de teamă să nu pierd ce am lucrat. Li s-a întâmplat deja unor prieteni de-ai mei şi mi se pare că este un bun motiv de sinucidere.

Svetlana CARSTEAN: Deci ai multe variante ale romanelor tale salvate.
Jerome FERRARI: Foarte multe!

 

Frumusețea DIETEI DE 2 ZILE…


Frumuseţea Dietei de 2 zile constă în simplitatea ei şi în faptul că trebuie respectată doar două zile pe săptămână, în mod ideal, consecutive: două zile cu restricţii sunt uşor de încadrat şi în cel mai ocupat stil de viaţă. Nu trebuie nici să numeri caloriile, nici să rabzi de foame.

Tot ce trebuie să faci este să te limitezi la alimentele recomandate din listă, asigurându‑te că incluzi porţiile minime recomandate, dar că nu depăşeşti maximele. Respectând aceste reguli simple pentru reformarea obişnuinţelor tale alimentare, Dieta de 2 zile te va ajuta să‑ţi recapeţi controlul asupra a ceea ce mănânci şi te va ajuta să scapi de kilogramele în plus.

În fiecare din cele două zile cu restricţii ale Dietei de 2 zile, poţi să consumi:

Dieta de 2 zile

Fragment din:

  • Alimente cu proteine (adică, pui, peşte, ouă, carne slabă): maximum 12 porţii pentru femei şi 14 pentru bărbaţi.
  • Grăsimi (adică, ulei de rapiţă, ulei de măsline, nuci sau avocado): maximum 5 porţii pentru femei şi 6 porţii pentru bărbaţi.
  • Lactate: 3 porţii.
  • Fructe: 1 porţie.
  • Legume: 5 porţii.
  • Cel puţin 2 litri de apă, ceai, cafea sau alte băuturi fără zahăr sau cu conţinut redus de calorii.

Dacă vrei, poţi să mai incluzi:

  • Gumă de mestecat fără zahăr sau rădăcină de lemn‑dulce (se găseşte la magazinele cu alimente naturiste).
  • Până la 10 bombonele mentolate fără zahăr.

Află care sunt alimentele ce ți se potrivesc pentru cură,

ce e indicat să mănânci în celelalte 5 zile, ce exerciții fizice te ajută

și o mulțime de rețete din cartea

Dieta de 2 zile

  


NICOLE-KIDMAN-COLIN-FIRTH

  

Adaptarea cinematografică a romanului Înainte să adorm (S.J. Watson) a intrat pe ultima sută de metri.

Pelicula este deja în faza de postproducție, după cum anunță imdb.com, iar personajul principal, Christine, are toate șansele să-și conserve și pe ecran forța și intensitatea din roman, datorită jocului lui Nicole Kidman (secondată de Colin Firth). Actorul britanic Mark Strong, distribuit și el în pelicula coprodusă de Ridley Scott, povestea în primăvară, în timpul filmărilor,”despre subiectul foarte dificil, pe care, însă, Nicole îl tratează cu multă seriozitate, fiind foarte prinsă de rolul ei”.

Despre ce e filmul? ”Este despre o femeie care se trezește în fiecare dimineață fără să-și mai amintească nimic, suferind de o traumă psihogenă”, răspunde Strong (vezi videoclipul de jos, de la min. 1 încolo)

 

 

 

Filmul va fi lansat în vara lui 2014, așa că mai aveți puțin timp să vă delectați cu thrillerul Înainte să adorm. N-o să puneți, vă promit, geană peste geană 🙂

Și un extras:

 

Era adevărat? Ben nu mi-a spus nimic în dimineaţa asta. Nu mi-a spus că eram scriitoare.

Azi-dimineaţă am citit în jurnal despre plimbarea pe Parliament Hill. După ce ne-am aşezat pe bancă, mi-a spus că, atunci când am avut accidentul, lucram ca secretară.

M-am uitat prin biblioteca din living. Dicţionare. Un atlas. Un ghid practic pentru reparaţii în gospodărie. Câteva romane cartonate care, judecând după cum arătau, nu cred că fuseseră citite. Dar nimic scris de mine. Nimic care să-mi dea de înţeles că publicasem un roman. Mă învârteam de colo-colo, cuprinsă de agitaţie. „Trebuie să fie undeva pe-aici, mi-am zis. Trebuie!” Dar apoi mi-a venit în minte un alt gând: poate că scena pe care o văzusem nu era o amintire, ci o invenţie. Poate că, în lipsa unei biografii adevărate la care să se raporteze şi să mediteze, mintea mea a inventat o poveste. Poate că subconştientul meu a hotărât că sunt scriitoare, pentru că e ceea ce mi-am dorit întotdeauna să fiu.

Am urcat iarăşi la etaj. Rafturile din birou erau pline cu dosare şi manuale de utilizare a computerelor, iar azi-dimineaţă, când făcusem turul casei, nu văzusem nicio carte în dormitoare. Am rămas pe gânduri o clipă, apoi am văzut computerul din faţa mea, cu ecranul său negru şi tăcut. Ştiam ce trebuie să fac, deşi nu-mi dau seama de unde. Am apăsat pe butonul de pornire, iar unitatea a început să zumzăie sub birou. O clipă mai târziu s-a aprins şi monitorul. Din difuzoarele aşezate lângă el s-au auzit câteva note, apoi a apărut o imagine. O fotografie cu Ben şi cu mine — amândoi zâmbeam. În mijlocul feţelor noastre erau două casete; în dreptul primei scria: „Nume de utilizator”, iar în dreptul celei de-a doua: „Parolă”.

În episodul pe care tocmai mi-l amintisem, scriam la maşină fără să mă uit la tastatură: degetele mele dansau pe butoane ca şi când ar fi fost mânate de instinct. Am poziţionat cursorul în căsuţa lângă care scria „Nume de utilizator” şi am dus mâinile deasupra tastaturii. Oare era adevărat? Chiar puteam să scriu fără să mă uit? Mi-am aşezat degetele pe tastatură. Degetele mici şi-au căutat tastele de care răspundeau, după care şi celelalte s-au aşezat la locurile lor. Am închis ochii şi, fără să mă gândesc, am început să tastez, ascultându-mi respiraţia şi ţăcănitul tastelor. Când am terminat, m-am uitat la ce făcusem, la ce scrisesem în căsuţă. Mă aşteptam să fie ceva fără noimă, dar ceea ce-am văzut m-a şocat.

Inainte sa adorm„Vulpea maronie şi sprintenă se năpusteşte asupra câinelui leneş.”

Mă uitam ţintă la ecran. Era adevărat. Chiar puteam să scriu fără să mă uit la tastatură. Deci poate că episodul de mai adineauri nu era o invenţie, ci o amintire.

Poate chiar scrisesem un roman.

Şi de ce Ben nu-mi spusese nimic despre el? De ce nu păstrase un exemplar la vedere? Mi l-am închipuit ascuns undeva în casă, înfăşurat în hârtie cerată şi pus la păstrare într-o cutie din pod sau undeva în pivniţă. De ce?

Apoi mi-a venit în minte o altă explicaţie. Ben mi-a spus că am lucrat ca secretară — poate că acesta era singurul motiv pentru care ştiam să scriu la maşină.

Am scos din geantă unul dintre telefoanele mobile, fără să-mi pese dacă era cel de la Ben sau cel de la medic. Aproape că nu-mi păsa pe cine aveam să sun: pe soţul meu sau pe medic. Amândoi mi se păreau la fel de străini. L-am deschis şi am căutat prin agendă până am dat de un nume cunoscut, apoi am apăsat pe tasta de apel.

— Alo, doctorul Nash? am zis eu când am auzit că mi s-a răspuns. Sunt eu, Christine.

A dat să spună ceva, dar l-am întrerupt imediat:

— Ştii cumva dacă am scris ceva?

— Poftim?

Mi-am dat seama că era derutat şi, preţ de o clipă, am avut impresia că făcusem o mare greşeală. M-am întrebat dacă ştia măcar cine sunt, dar apoi a zis:

— Christine?

Am repetat ce-i spusesem.

— Tocmai mi-am amintit un episod. S-a întâmplat în urmă cu câţiva ani, la începutul relaţiei mele cu Ben. Mi-am adus aminte că scriam ceva. Cred că era un roman. Am scris cumva vreun roman?

Părea să nu înţeleagă ce-i spun:

— Un roman?

— Da. Din câte îmi amintesc, atunci când eram mică voiam să fiu scriitoare. Aşa că mă întrebam dacă am scris ceva vreodată. Ben mi-a zis că am lucrat ca secretară, dar mă întrebam dacă…

— Nu ţi-a spus? m-a întrerupt el. Când ţi-ai pierdut memoria, lucrai la cel de-al doilea roman. Primul a fost publicat şi s-a bucurat de succes. N-aş zice că a fost un bestseller, dar cu siguranţă a avut succes.

Cuvintele mi se învălmăşeau în cap. Un roman. Succes. Publicat. Era adevărat. Amintirea mea era autentică. Nu ştiam ce să zic. Nu ştiam ce să cred.

  


Ben-AffleckBen Affleck ar putea primi rolul principal în filmului lui David Fincher, Gone Girl, adaptare după thrillerul omonim al lui Gillian Flynn, tradus la Editura Trei sub titlul Fata dispărută.

Affleck (regizorul filmului Argo, oscarizat la începutul acestui an) ar urma să-l joace pe Nick, jurnalistul cercetat de poliție în urmă dispariției soției sale, Amy, dispariție petrecută taman în ziua în care ar fi trebuit să aniverseze cinci ani de mariaj. Cartea este structurată pe două voci – reacțiile lui Nick după dispariției soției, respectiv jurnalul lui Amy care debutează din primele momente ale relației lor conjugale. (Sursă: The Guardian.)

***

Și un fragment din FATA DISPĂRUTĂ, până vine și confirmarea oficială:

Gilpin a deschis ușa aceleiași încăperi în care mă interogase cu o noapte înainte. În mijlocul mesei se afla cutia argintie cu cadoul lui Amy. M-am oprit și am început să mă holbez la cutie, care arăta rău prevestitor în această nouă ambianță. M-a copleșit un sentiment de groază. De ce n-o găsisem înainte? Ar fi trebuit să dau peste ea.

— Dă-i drumul, mi-a zis Gilpin. Vrem săa arunci o privire la asta.

Am deschis-o cu precauție, de parcă înăuntru ar fi fost o țeasta de om. Am dat doar peste un plic albastru-cenușiu, însemnat cu ”PRIMUL INDICIU”.

Gilpin a rânjit.

Fata disparuta— Imaginează-ți nedumerirea noastră. Un caz de persoană dispărută, și apoi găsim un plic cu inscripția PRIMUL INDICIU.

— E pentru vânatoarea de comori pe care soția mea…

— Așa, da. Socrul tău a menționat asta.

Am deschis plicul și-am scos o bucată de hârtie groasă, de culoarea văzduhului — din topul cu monogramă al lui Amy — împăturită în două. Am simțit că fierea îmi urcă în gâtlej. Vânătorile astea de comori se învârteau mereu în jurul unei singure întrebări: Cine este Amy? (Ce gândește nevastă-mea? Ce a fost important pentru ea în anul din urmă? Ce momente au făcut-o mai fericită? Amy, Amy, Amy, să ne gândim la Amy.)

Am citit primul indiciu cu dinții încleștați. Data fiind dispoziția noastră conjugală din ultimul an, avea sa mă pună într-o lumină teribilă. Nu-mi mai trebuia nimic altceva care să mă pună într-o lumină așa de proastă.

Că sunt a ta studentă îmi imaginez

Și tu profesor, plin de farmec și deștept

Cu mintea (și cu trupul) te visez.

Nu ți-aș aduce flori, să fiu a ta elevă

Ci ți-aș da, poate, doar o dulce oră în birou.

Așa ca haide, vino, te aștept

Ce este viața sa te-nvăț din nou.

Era un itinerar pentru o viață alternativă. Daca lucrurile ar fi mers potrivit viziunii soției mele, ieri s-ar fi învârtit pe lângă mine în vreme ce citeam poemul. Privindu-mă plină de ațteptare, emanând speranță precum căldura de la febra: Te rog să te prinzi. Te rog să mă cuprinzi pe mine.

Iar într-un târziu avea să zică: Deci?  Iar eu:

— A, de fapt știu! Cred că se referă la biroul meu. Sunt profesor suplinitor. Aha. Asta trebuie să fie, nu?

Am mijit ochii și am citit din nou.

— A fost blânda cu mine anul ăsta.

— Vrei sa te duc? a întrebat Gilpin.

— Nu, am mașina lui Go.

— Merg după tine atunci.

— Crezi că e important?

— Păi, arată pe unde-a fost cu o zi sau două înainte să dispara. Deci nu e lipsit de importanță.

S-a uitat la bucata de hârtie.

— Draguț, nu? E ca în filme: o vânatoare de comori. Eu și nevastă-mea ne dam câte o felicitare, ieșim poate să mâncam ceva. Voi, se pare, o faceți ca lumea. Păstrați romantismul.

După care Gilpin și-a coborât privirea spre pantofi, a început să se simtă nelalocul lui și și-a zăngănit cheile, dând semnalul de plecare.

 


Adevarul despre cazul HQJoel, până la urmă ce este romanul tău? O poveste poliţistă, o critică socială, o incursiune în mintea mai mult sau mai puţin bântuită de diverse fantome a unui scriitor, sau toate astea la un loc?

Îmi este şi mie destul de greu să mă decid. Prima dată când a apărut volumul în Franţa, mi se cerea să zic în doar câteva vorbe ce este de fapt cartea asta, ce se vrea ea a fi. Şi, ca să scap mai uşor, am spus că este un roman poliţist. Credeam că lumea va fi fericită cu definiţia asta pentru că, la urma urmei, am „produs“ totuşi un cadavru în paginile cărţii. Numai că nu a fost aşa de simplu pe cât îmi închipuiam, pentru că unii nu s-au lăsat păcăliţi şi au protestat: „Stai aşa, noi am citit cartea şi putem depune mărturie că nu este un roman poliţist.“ „Bine“ le-am zis eu. „Ce-ar fi atunci să spuneţi voi ce fel de carte este. Puneţi voi eticheta pe ea.“ “Ei bine, adevărul este că e vorba de o carte care pare a fi poliţistă, dar nu e ceea ce pare a fi.“ Eu eram mulţumit cu explicaţia asta, dar au apărut alţii, puriştii, să le spunem, care au zis: „Cum adică? Avem cadavru? Avem. Avem anchetă poliţienească? O avem. Atunci e musai să fie un policier“. Aşa se face că nici eu însumi nu mai ştiu în ce raft şi cu ce etichetă pot clasa acest roman. Dacă însă mă întrebi despre ce am vrut eu să scriu, îţi voi spune că am intenţionat să creez o poveste de dragoste dublată de una despre prietenie, toate astea adunate într-o lecţie despre scrierea unui roman. Partea poliţistă, din punctul meu de vedere, a fost mult mai puţin importantă.

Cum aşa? Şi cadavrul? Şi ­ancheta?

Personajul care moare asasinat, adolescenta Nola, ar fi putut la fel de bine sfârşi într-un accident de maşină. Ar fi existat şi atunci cadavrul, ar fi existat şi ancheta. Desigur însă că nu ar fi fost un subiect la fel de „sexy“, să-i spunem. Crima, ca subiect de roman, este, după cum o ştie toată lumea, foarte atrăgătoare. Cred că dacă Nola ar fi murit în circumstanţe banale, eu nu aş mai fi primit de la cititori remarci de genul: „Ţi-am citit cartea dintr-o răsuflare“. Asta e, din păcate, natura umană. ­Crima a fost însă ambalajul în care ­mi-am împachetat povestea, ­care spune totuşi mult mai mult.

Citește întregul interviu în România liberă

  

  

%d blogeri au apreciat asta: