Lawrence J. Cohen, la Bucuresti. Ateliere de parentaj si lansarea ”Retetelor impotriva ingrijorarii”

Lawrence Cohen, autorul bestsellerului „Retete de jocuri”, se va afla la Bucuresti in perioada 21-25 mai 2014. Pe langa atelierele de parentaj pe care le va sustine, psihologul american va lansa si cartea RETETE IMPOTRIVA INGRIJORARII.



  

    

Programul sau va include intalniri cu specialisti in psihologie si psihoterapie, profesionisti din domeniul ingrijirii copiilor, dar si cu parinti si publicul interesat. Parentime si Editura Trei va invita vineri, 23 mai, ora 18.00, in libraria Carturesti -Verona, la evenimentul de lansare a noii traduceri din psihologul american RETETE IMPOTRIVA INGRIJORARII.



 

PROGRAM EVENIMENTE – Lawrence Cohen



 

• Miercuri, 21 mai – Eveniment privat

• Joi, 22 mai – Eveniment dedicat psihologilor, psihoterapeutilor si altor specialisti in sanatate mintala
• Vineri, 23 mai – Lansare de carte la Carturesti Verona

• Sambata, 24 mai – Eveniment dedicat parintilor din comunitatea Parentime

• Duminica, 25 mai – Eveniment dedicat parintilor



 

Pentru a vedea programul detaliat si a afla informatii suplimentare intrati pe site-ul PARENTIME: www.parentime.ro

 

Despre ce e vorba în RETETE IMPOTRIVA INGRIJORARII. O abordare prin joc a anxietatii si fricii copiilor: 



Autorul descrie cauzele si simptomele anxietatii copiilor si explica modul in care copiii isi pot depasi chiar si cele mai ingrozitoare frici, in cadrul unei relatii in care iubirea si grija parintilor se imbina cu empatia, relaxarea si jocul. Pe langa crearea si intretinerea conexiunii, tehnica asezarii pe podea si cea a umplerii paharului gol, deja cunoscute, dr. Cohen ne ofera aici alte tehnici si jocuri pe care le veti gasi foarte folositoare: Numaratoarea inversa, Maini-impinse, Sfoara sau Misiunea secreta sunt doar cateva dintre ele.

„As vrea sa incerc si eu asta!” veti spune dupa ce veti termina de citit aceasta carte.

Lawrence J. Cohen, Ph.D., este psiholog specializat in jocul copiilor, terapia prin joc si parentaj. El sustine ateliere de parentaj prin joc pentru parinti, profesori si profesionisti din domeniul ingrijirii copiilor.

La Editura Trei a mai aparut bestsellerul aceluiasi autor Retete de jocuri.

  

Cum comunici cu cei mici și ce poți afla din lumile lor virtuale

…Nu pot să trec cu vederea un alt aspect foarte important, şi anume comunicarea virtuală.

Facebook, tablete, iPad-uri – şi orice alt dispozitiv care devine un avatar al vorbirii noastre. Ce s-a schimbat radical este faptul că relaţiile noastre se petrec în permanenţă live, „se întîmplă“ tot timpul, nu mai există absenţă. Sîntem permanent conectaţi. Ne face lucrul acesta să comunicăm mai bine? Este acest lucru dăunător? Mai degrabă ne-am putea întreba de ce am vrea să fim permanent în legătură cu celălalt, să ştim tot timpul ce face, cum este, unde este.

Serge Tisseron, psihanalist şi psihiatru francez, autor al cărţii Virtuel, mon amour (Albin Michel, 2008), tradusă şi la noi cu titlul Lumea virtuală: avaturi şi fantome (Editura Trei, 2013), atrage atenţia asupra unei confuzii între spaţiul virtual şi cel imaginar. Virtualul este ca un spaţiu de trecere între imaginar (lumea noastră interioară) şi realitate. Aceste două uşi trebuie mereu păstrate deschise. Altfel, există riscul de a ne izola, de ne rupe de realitate.

Părinţii sînt îngrijoraţi pentru timpul petrecut de copii în mediul virtual, şi adesea încearcă să le interzică accesul, fără a se întreba însă ce caută ei acolo. O fetiţă îmi povestea că în ultimul timp stă foarte mult pe Facebook pentru că acolo este în derulare un conflict cu o altă fetiţă şi că el nu poate fi abandonat, ea trebuie să îl ducă pînă la capăt, nu poate renunţa pur şi simplu. Alţi copii confundă ceea ce este personal cu ceea ce poate deveni public şi pun la dispoziţia tuturor informaţii personale. Virtualul poate fi o dovadă foarte clară că există o confuzie între ceea ce înseamnă interior şi exterior, că limitele sînt foarte fragile şi că ceea ce este intim poate deveni cu uşurinţă public. Părinţii pot folosi aceste informaţii pentru a construi împreună cu copiii aceste limite şi un înveliş care să îi protejeze din punct de vedere psihic.

Nu putem comunica astăzi cu cuvintele de ieri. Este nevoie să redescoperim cuvinte noi, să recunoaştem ceea ce simţim, să ne regăsim împreună cu celălalt acolo unde ne-am pierdut tocmai prin prea multe cuvinte goale.

 

Fragment din articolul psihologului Cristina Călărășanu

Cum comunici cu copilul tău apărut în Dilema veche

  

Romancierul premiat cu Goncourt 2013 vine la București. Pierre Lemaitre lansează ”La revedere acolo sus”

Nu rata întâlnirea cu Pierre Lemaitre joi, 15 mai 2014, ora 18.30, la Librăria Cărtureşti-Verona!

Într-o Franţă traumatizată de război, care-şi numără cei un milion şi jumătate de morţi, doi supravieţuitori ai conflagraţiei pun la cale o escrocherie la nivel naţional de un cinism absolut.
 Primul Război Mondial s-a încheiat — Albert şi Édouard, doi soldaţi ale căror vieţi au fost definitiv distruse, îşi dau repede seama că ţara nu mai are nevoie de ei.
 Franţa îşi glorifică morţii, pe când supravieţuitorii, eroii anonimi sunt daţi uitării. 
Albert, funcţionar timid, şi Édouard, artist extravagant, vor riposta în felul lor inedit la ignoranţa şi dispreţul unei societăţi aflate în degringoladă.

La revedere acolo sus este o frescă necruţătoare, uimitoare prin construcţia şi puterea sa evocatoare.
 În atmosfera crepusculară a unui viitor care întârzie să se arate, populată de paiaţe amărâte şi de laşi ajunşi eroi peste noapte, Pierre Lemaitre descrie imensa tragedie a acestei generaţii pierdute cu un talent şi o măiestrie impresionante.

„O evocare fără concesii a unei Franţe oarecum ruşinate de supravieţuitorii generaţiei pierdute. Lemaitre mitraliază, măştile cad.” – Le Figaro

”

 „Găurind pământul, obuzul a dezgropat una dintre nenumăratele mârţoage moarte care putrezesc pe câmpul de bătălie şi i-a zvârlit lui Albert capul. Iată-i faţă în faţă, tânărul bărbat şi calul mort, mai că nu se-mbrăţişează. Prăbuşirea i-a îngăduit lui Albert să-şi elibereze mâinile, dar pământul e greu, foarte greu, îi comprimă pieptul. Încetişor, începe iar să respire sacadat, plămânii lui nu mai pot. Lacrimi încep să-i umple ochii, dar izbuteşte să şi le reţină. Îşi spune că dacă plânge înseamnă că a acceptat să moară.”

Pierre Lemaitre s-a dedicat scrisului după o lungă carieră ca profesor de literatură franceză şi americană. Romanele sale noir au avut mare succes de public şi de critică, multe fiind şi premiate: Travail soigné (Prix Cognac 2006), Robe de marié (Meilleur Polar Francophone 2009), Cadres noirs (Prix Le Point du Polar européen 2010). La revedere acolo sus i-a adus în 2013 Premiul Goncourt, cea mai importantă distincţie literară din Franţa. La Editura Trei, de acelaşi autor, a apărut Alex, roman din seria Verhœven, distins cu Crime Writers Association International Dagger Award.

Un exercițiu de târâre: de la reptilă la biped

Persoanelor care au dificultăţi de aşezare, de poziţionare, de stabilitate, de situare în raport cu solul şi de tulburări de dispoziţie le cer să facă exerciţiul de târâre al lui Moshe Feldenkrais.

Fragment din:

L-am întâlnit pe Moshe Feldenkrais la sugestia lui Boris Dolto atunci când organizam la Paris, în 1963, primul congres internaţional de psihodramă, pentru că mi se părea important să deschid acest congres psihanaliştilor şi specialiştilor în tehnici corporale : Moshe Feldenkrais, Gerda Alexander şi Laura Sheleen. Am avut şansa de a fi invitată de către Feldenkrais să locuiesc în casa pe care o închiriase la San Francisco cu echipa sa (Rywerant, Myriam Pfeiffer şi alţii) şi să asist la lecţiile, demonstraţiile şi tratamentele sale acordate bolnavilor. Am văzut cum oameni, sosind în scaun cu rotile, plecau mergând pe picioarele lor graţie unor mijloace simple şi de bun simţ. Am preluat de la el exerciţiul de târâre, care pune pe picioare o mulţime de persoane cu handicapuri diferite.

Acest exerciţiu, care durează cât timp îi este necesar persoanei (în general, de la douăzeci de minute până la o oră), constă în reluarea istoriei devenirii omului, aşa cum o văd anumiţi zoologi şi antropologi, adică trecând de la starea de peşte la cea de reptilă, de patruped şi de om târându‑se ca un bebeluş care se deplasează pe nesimţite pe un covor. Încetul cu încetul, persoana care face exerciţiul „îşi ridică funduleţul“, se sprijină pe ceva, de un taburet sau de genunchii cuiva care joacă rolul tatălui sau al mamei, şi începe să facă primii paşi, împleticindu‑se de la unul la celălalt, înainte de a începe să meargă.

Acest exerciţiu dă rezultate surprinzătoare în ceea ce priveşte uşurinţa în poziţia bipedă, echilibrul, aşezarea şi sentimentul de stare de bine. Persoanele care cădeau des, care se simţeau rău sau aveau accidente încetează ca prin minune să le aibă după acest exerciţiu. În orice caz, figura este odihnită, destinsă, tenul este clar şi ochii strălucitori. Ceva important s‑a întâmplat.

  

”Romanul de acum este un thriller, o noutate pentru autor”

Editura Trei şi echipa ei minunată au dat din nou lovitura: la câteva luni după apariţia la Paris, au lansat pe piaţa românească de carte romanul lui Marc Levy „Mai puternic decât frica”.

Succesul fulminant de prin alte părţi al acestui scriitor tânăr s-a repetat şi la noi, în mod cert, mai ales că, păstrând şi limitele ştiute, de această dată Levy se reînnoieşte, lansând un thriller remarcabil. Cine este marc Levy? E cel mai citit autor francez contemporan. Cărţile lui sunt traduse în 45 de limbi, regăsindu-se pe majoritatea listelor de bestseller din ţările în care este publicat. S-a născut în 1961, la Paris şi în prezent trăieşte la New York. (…)

Romanul de acum este un thriller, o noutate pentru autor. Eroii principali, un el şi o ea, se străduie să descopere un secret vechi care apasă asupra familei ei, împiedicaţi, urmăriţi, manipulaţi, vânaţi chiar, în acţiuni vecine cu suspansul cel mai bun. Povestea este de o modernitate surprinzătoare, pe care n-o dezvăluim, fiind vorba de un thriller, dar putem spune că implică politica, şi încă la cel mai înalt grad, cu implicarea celor mai importante forţe de securitate ale Americii, dar şi multinaţionalele atotputernice, care nu se dau în lături de la nicio acţiune, oricât de sinistră, pentru a-şi atinge scopurile. Nu lipsesc conspiraţia, intrigile, exotismul.

Citiți întreaga cronică a lui Stelian Țurlea în Ziarul de duminică

   

A naviga vs. a răsfoi. De ce nu ne mai chinuim să ținem minte

Răspândirea utilizării internetului ca sprijin al memoriei a fost studiată foarte atent.

 

Faptul de a putea dispune de aproape indiferent ce informaţie după un simplu clic ne dispensează într-adevăr a priori de orice efort de memorare. Lucrările realizate în acest domeniu au arătat că recurgerea la calculator este comportamentul cel mai frecvent faţă de orice chestiune dificilă cu care putem să ne confruntăm şi că, atunci când ştim că informaţia va putea fi găsită uşor pe cale electronică, acesta va fi mai puţin bine memorată. În schimb, modul de a regăsi ulterior informaţia respectivă va fi mai bine memorat. Memoria umană începe, aşadar, să se adapteze la un mediu înconjurător tehnologic furnizând un dispozitiv de stocare a informaţiilor exterioare minţii noastre.

Fragment din:

Utilizarea internetului are consecinţe majore asupra modului nostru de a percepe lumea. Este important să păstrăm în minte faptul că nu este decât una dintre modalităţile de acces la informaţie (desigur majoră) şi doar una dintre modalităţile de schimburi (caracteristicile sale făcând ca aceste schimburi să fie incomplete) cu ceilalţi şi că este fundamental să limităm timpul pe care i-l consacrăm. Lucrul cel mai bun este acela de a avea un obiectiv precis la fiecare utilizare. Navigarea pe internet este o activitate stimulantă, care comportă o parte activă, deoarece trebuie să căutăm informaţiile. Ea nu înlocuieşte, totuşi, lectura cărţilor sau chiar a revistelor, în măsura în care utilizarea sa conduce la zborul printr-o mulţime de ferestre şi nu la structurarea atenţiei în jurul unui conţinut descoperit treptat, pagină cu pagină, care atrage după sine o apropriere şi o elaborare a unei interpretări foarte personale de către cititor. 

  

 

Ce repede „nu acum“ devine „niciodată“…

I‑am zâmbit mult prea precocei mele fiice şi i‑am propus să mai bem un pahar de vin.

— Am o întrebare nemţească, a spus ea.

— Pune‑mă la încercare.

— Zilele trecute am tradus la curs din Luther.

— Profesorul vostru e sadic?

— Nu, doar neamţ. Oricum, în timp ce parcurgeam o colecţie de aforisme ale lui Luther, am găsit ceva adecvat…

— Adecvat cui?

— Nu unei persoane anume. Dar nu sunt sigură că am înţeles exact citatul.

— Şi crezi că eu pot să te ajut?

— Tu vorbeşti fluent germana, tată. Du sprichst die Sprache.

— Numai după câteva pahare de vin.

— Modestia e plicticoasă, tată.

Fragment din:

— Continuă: spune‑mi citatul din Luther.

— Wie bald, „nicht jetzt“, „nie“ wird.

N‑am clintit. Doar am tradus.

— Ce repede „nu acum“ devine „niciodată“.

— E un citat grozav, a spus Candace.

— Şi, ca toate citatele grozave, spune un anumit adevăr. Ce te‑a făcut să‑l remarci?

— Faptul că mă tem că sunt genul de persoană „nu acum“.

— De ce spui asta?

— Nu pot trăi clipa, nu mă pot mulţumi cu situaţia de acum.

— Nu eşti cam dură cu tine?

— Deloc. Fiindcă ştiu că şi tu eşti aşa.

Wie bald „nicht jetzt“ „nie“ wird.

— Clipa… am spus, ca şi cum rosteam prima dată cuvântul, atent la cum sună. E un loc mult supraapreciat.

— Dar e tot ce avem, aşa‑i? Seara asta, conversaţia asta, clipa asta. Mai e ceva?

— Trecutul.

— Ştiam că ai să spui asta — e obsesia ta. E în toate cărţile tale. De ce „trecutul“, tată?

— El denunţă întotdeauna prezentul.

Şi fiindcă niciodată nu poţi scăpa cu adevărat din strânsoarea lui, la fel cum nu te poţi împăca întru totul cu ceea ce este definitiv în viaţă. Ia gândiţi‑vă: căsnicia mea o fi început să se destrame acum un deceniu şi poate că primul semn de final de partidă a fost în acea zi din ianuarie trecut, când am cumpărat casa din Maine. Însă nu am acceptat cu adevărat că totul s‑a sfârşit, până în dimineaţa de după cina cu Candace, când pe la opt şi un sfert am auzit o bătaie în uşa casei mele.

  

Jung: ”Aceşti tâlhari erau, în felul lor, nişte mântuitori”

Când hinduşii construiesc un templu, lasă un colţ neterminat; numai zeii pot face ceva perfect, omul nu poate niciodată.

Este mult mai bine să ştim că nu putem fi perfecţi, deoarece atunci ne simţim mult mai bine.

Ce ar deveni lumea dacă toţi oamenii ar fi adaptaţi? Ar fi insuportabil de plictisitoare. Trebuie să existe oameni care se comportă greşit; ei servesc celor normali drept ţapi ispăşitori şi ca obiect de interes. Gândiţi‑vă numai cât de recunoscători suntem pentru romane poliţiste şi ziare, pentru că putem să ne spunem: „Slavă Domnului că nu sunt ca individul care a săvârşit crima, eu sunt o creatură absolut nevinovată.“ Te simţi mulţumit întrucât cei răi au făcut‑o pentru tine.

Aici rezidă sensul mai profund al faptului că Christos a fost răstignit ca Mântuitor între doi tâlhari. Aceşti tâlhari erau şi ei, în felul lor, nişte mântuitori ai omenirii, ei erau ţapii ispăşitori.

Fragment din Viaţa simbolică de C.G. Jung

  

În astfel de spaţii puteai auzi de toate…

Niciodată nu petrecusem noaptea cu Malcolm.

Plecam după ce făceam sex, deoarece credeam că asta era ceea ce el îşi dorea. Credeam că asta îl făcea fericit. Şi, de vreme ce nu‑mi ceruse niciodată să rămân, am presupus că bănuiala mea era corectă. Când eram gata de plecare, Malcolm adormise. M‑am zgâit la trupul lui puternic, gol, întins pe pat, şi m‑am rugat ca aceasta să fie relaţia care avea să reuşească. Mi‑am chemat un taxi, iar când telefonul mi‑a sunat de două ori pentru a mă anunţa că sosise, am plecat în linişte, încercând să ignor neliniştea ce mă cuprinsese.

Cu aproape un an în urmă mutasem familia noastră din apartamentul nostru mare de pe Leith Walk într‑unul mai mic de dincolo de Walk, pe London Road, practic pe Lower London Road. Asta dubla drumul meu de la muncă, însemnând că în majoritatea zilelor eram nevoită să iau un autobuz pentru a ajunge în oraş, în loc să merg pe jos. Cu toate acestea, merita pentru ceea ce economiseam la chirie. Mama închiriase apartamentul nostru de pe Leith Walk atunci când aveam eu paisprezece ani, dar n‑a durat mult până ce a căzut în sarcina mea să fac plăţile, exact aşa cum era şi acum. Acest nou apartament fusese într‑o stare deplorabilă atunci când l‑am luat, însă reuşisem chiar să‑l conving pe proprietar să mă lase să‑l decorez pe banii mei. Ceva ce puteam face cu un buget mic.

Fragment din:

La mai puţin de zece minute după ce am plecat de la Malcolm, şoferul de taxi m‑a lăsat la apartament, şi eu am intrat în clădire, mergând în vârfurile degetelor în aşa fel încât tocurile mele să nu facă zgomot. Urcând scara îngustă în spirală ce ducea la apartamentul nostru, nici nu mai vedeam casa scării umedă, acoperită cu graffiti, aşa eram de obişnuită cu ea. Şi fosta noastră scară fusese la fel. În astfel de spaţii puteai auzi de toate şi, de vreme ce ştiam cât de enervant era să fii trezit de vecinii beţi cu ţăcănitul tocurilor lor şi cu jovialitatea lor înecată în alcool, aveam grijă să nu fac niciun zgomot în timp ce‑mi croiam drumul spre etajul trei.

A intrat în linişte în apartamentul întunecat şi mi‑am scos pantofii, mergând în vârfuri pe hol, mai întâi spre camera lui Cole. Am întredeschis uşa şi, în lumina care se infiltra printre draperiile trase, i‑am zărit conturul capului vârât aproape complet sub pilotă. Grijile pe care mi le făceam întotdeauna pentru el s‑au mai estompat acum că vedeam cu ochii mei că era viu şi nevătămat, însă grijile nu aveau să dispară niciodată de tot — pe de‑o parte fiindcă părinţii nu încetează niciodată să‑şi facă griji pentru copiii lor şi, pe de altă parte, din cauza femeii care dormea în camera de vizavi.

M‑am strecurat în dormitorul mamei, doar pentru a o găsi dormind lăţită în pat, cu cearşafurile răsucite în jurul picioarelor ei, cu cămaşa de noapte ridicată, astfel că i se vedeau chiloţii roz din bumbac. Eram mulţumită că purta lenjerie intimă. În pofida tuturor lucrurilor, nu puteam s‑o las să îngheţe, aşa că am învelit‑o repede cu pilota şi apoi am ochit sticla goală de lângă pat. Am dat repede peste ea şi am dus‑o în bucătărioara noastră. Am pus‑o laolaltă cu celelalte şi am remarcat că era timpul să duc baxul de sticle jos, la containerul de gunoi. (…)

Hotărând că era timpul să dorm puţin, am pornit‑o tiptil spre capătul holului, ignorând sforăitul de beţiv ce venea din dormitorul mamei, şi m‑am strecurat fără zgomot în cameră, lăsând lumea afară. Aveam cel mai mic dormitor din apartament. Înăuntru era un singur pat, un şifonier — cele mai multe dintre hainele mele, inclusiv mormanul pentru eBay, împărţeam spaţiul cu ale lui Cole în şifonierul din camera lui — şi două rafturi arhipline de cărţi. Colecţia mea cuprindea de toate, de la poveşti de dragoste paranormale la cărţi de istorie. Citeam orice. Absolut orice. Adoram să fiu transportată în altă parte, chiar şi înapoi în timp.

Isus și Pilat din Pont: realitatea istorică

Recomand Zelotul. Viața și epoca lui Isus din Nazaret celor care vor să înțeleagă perioada în care Isus din Nazaret și-a propovăduit mesajul, scrie Ovidiu Leonte pe Bookblog. 

Iată și un fragment din recenzia sa:

Contextul istoric în care a evoluat Isus din Nazaret – văzut de dr. Reza Aslan ca diferit de Isus Hristos – este de o complexitate descurajantă pentru cel care își dorește să înțeleagă acest fenomen din perspectiva probabilității istorice, cu influențe religioase și mistice cât mai puține. Pentru un creștin fervent, pentru credinciosul care consideră că Isus Hristos s-a răstignit pentru ca el să fie iertat, acest subiect – în special abordarea din cartea de față – ar putea fi traumatizant. Autorul încearcă să descopere motivații istorice palpabile pentru evoluția evenimentului central al doctrinei creștine, Răstignirea. Spre exemplu, deși mesajul propovăduit cu adevărat de Isus este profund pro-iudaic, anti-roman, în consecință, de factură politică, în final

creștinii au simțit nevoia să se dezică de zelul revoluționar care a dus la prăbușirea Ierusalimului, nu doar pentru că permitea bisericii să se distanțeze de furia răzbunătoare a Romei, ci și pentru că, odată ce religia iudaică devenise proscrisă, tot evanghelismul bisericii se îndrepta acum către romani. 

Multe dintre faptele pe care creștinii le consideră drept fapt sunt combătute de autor. Făcând, spre exemplu, referire la una dintre cele mai importante scene din ziua crucificării, procesul prezidat de Pontius Pilat este, în opinia lui, „pură ficțiune”. Implicarea în sine a guvernatorului este incredibilă, însă pe lângă aceasta, mai este și disponibilitatea lui, precum și dorința lui de a i se face dreptate lui Isus, de soarta căruia, ca și cum i-ar fi păsat în vreun fel, se spală în final pe mâini. Potrivit lui Reza Aslan însă, „Pilat era notoriu pentru desconsiderarea și dezinteresul total față de Legea și Tradiția Mozaică, ascunzându-și cu greu disprețul față de întregul neam evreiesc.” De fapt, Pilat era unul dintre cei mai fervenți combatanți împotriva „zelului stârnit în inimile evreilor de către revoltele mesianice de la începutul secolului” întâi.