Archive for august, 2012



Psihanalista Speranța Farca, autoare a trei cărți publicate la Editura Trei, vorbește într-un interviu plin de miez despre construirea relației dintre proaspăta mamă și bebeluș. Temă pe care o regăsiți și în cartea sa Cum întâmpinăm copilul ca părinţi, bunici, medici şi educatori.

Iată două fragmente din interviul realizat de TotulDespreMame.ro:

    

Mi-a plăcut mult observația legată de fragilitatea lăuzei, dar și despre tăria de spirit a mămicilor de la noi, care primesc prea puțin din ajutorul necesar:

Prezentul vine şi el cu mediul în care mama trăieşte: găseşte ea suficientă susţinere în soţul său, în familia extinsă, în comunitate, în mediul medical ce o asistă? Având în vedere regresia pe care o presupune naşterea, mama devine atât de sensibilă încât orice mică nesusţinere se poate transforma în traumă. Iar, din câte ştiu eu despre maternităţile noastre, mamele românce chiar sunt prea puternice după câte pot să îndure…

Și despre identificarea mamă-copil care conduce la depresia postpartum:

Relaţia mamei cu nou-născutul ei are o caracteristică esenţială: funcţionează prin identificare. (…) Aşa se explică de ce, după euforia primelor zile cu nou-născutul, se declanşează ceea ce numim depresie postpartum. Aceasta nu este altceva decât o demonstraţie a faptului că mama simte pe pielea ei depresia copilului care se vede pierdut în lumea asta, nepregătit pentru ea şi copleşit. De asemenea, mama face doliul pierderii copilului pe care l-a avut în uter şi care era cu totul altfel decât cel născut. Tot aşa putem explica şi unele sentimente de furie ale mamei şi de teamă să nu i se fi dat un alt copil decât al ei. Este un fel de a simţi în oglindă acuzaţia copilului: “Nu eşti tu mama mea, mama mea din uter era mai bună, cu ea nu simţeam foamea, frigul, zgomotul, nu trebuia să fac nici un efort. Vreau la mama mea de când eram în uter!”

    

Reclame

Nu contează doar ce alimente consumaţi sau cum le combinaţi, ci şi în ce ordine le mâncaţi. Alegeţi să consumaţi mai întâi alimente uşoare şi apoi cele grele pentru a preveni blocajele din stomac şi risipa de energie, scrie România liberă.

Ordinea în care consumaţi alimentele la masă are un rol esenţial în procesul de digestie, slăbire şi detoxifiere. Cei mai mulţi oameni consumă alimente de calitate, dar în ordine greşită sau în combinaţii nepotrivite. De exemplu, multe persoane iau micul dejun „ca să aibă energie”, deşi nu le este foame şi de obicei, consumă alimente cu mult amidon, cum ar fi cereale sau pâine prăjită cu unt, care se digeră foarte greu. După un mic dejun copios, la gustarea de la ora zece, majoritatea persoanelor aleg fructe care fermentează într-un stomac plin. În această ordine, alimentele formează ambuteiaje, împiedică detoxifierea şi slăbirea.

Kimberly Snyder, nutriţionistă şi expertă în înfrumuseţare, propune în cartea sa „Frumuseţe prin detoxifiere„, apărută la editura Lifestyle în colecţia „Citeşte sănătos”, un nou plan de alimentaţie care se bazează pe principiul mâncatului de la uşor la greu. Ea recomandă să mâncaţi alimentele uşoare precum fructele şi legumele la începutul mesei, lăsându-le pe cele mai grele, ca peştele sau carnea, la sfârşit pentru a face mâncarea să circule mai repede prin organism. Viteza tranzitului intestinal este foarte importantă deoarece reduce fermentaţia, putrefacţia, gazele şi balonarea.

  

Aflați ce este bine să mâncați la micul-dejun, la prânz și la cină din continuarea articolului din România liberă

   


Editura Trei dedică această săptămână sumbrelor investigații ale detectivului Erlendur, eroul unei serii de 10 romane scrise de Arnaldur Indridasson.

Concrent, în această săptămână puteți cumpăra de pe site-ul nostru cu o reducere de 33% cele trei volume traduse până acum din romancierul islandez.

Mai jos, un fragment dintr-o recenzie a celui de-al treilea roman din serie, Vocile, carte apreciată de BookBlog pentru ”suspans și intriga bine construită”:

Vocile este al treilea roman din colecția Crimele din Reykjavick ce îi are ca protagoniști pe detectivul Erlendur și echipa sa. Acesta se ocupă de investigarea unui crime petrecute în subsolul unui hotel al capitalei cu câteva zile înainte de Crăciun. Din motive personale cât și din motive profesionale Erlendur alege să petreacă câteva zile cazat în hotelul unde a avut loc crima.

Datorită șederii sale aici are ocazia să observe mai îndeaproape felul în care hotelul funcționează din interior și să afle relațiile dintre angajații săi. Aceste observații, împreună cu alte elemente scoase la iveală de investigație, îi oferă câteva piste pe care detectivul le explorează cu meticulozitate și foarte multă răbdare. După ce suspectează mai întâi un client al hotelului de la care află că victima, Gaudlauger – Guli pentru cunoscuți –, a fost cândva un copil vedetă ale cărui discuri sunt acum extrem de valoroase, pista conduce spre sora celui ucis.

Aceasta se prezintă la hotel, împreună cu tatăl ei, pentru declara polițiștilor că nu au cu ce să-i ajute pentru că au rupt legătura cu Guli în urmă cu mai bine de treizeci de ani. Atitudinea lor este cel puțin dubioasă, iar Erlendur hotărăște să meargă pe această pistă care îl ajută să descopere atât lucruri interesante despre viața de familie a lui Gaudlager cât și motivul pentru care acesta a ajuns să lucreze ca portar și Moș Crăciun de ocazie într-un hotel toată viața lui.

 

   

   

    

 


Adolescentul tău îţi face tot mai multe probleme? Chiuleşte de la şcoală, te minte, bea şi fumează sau s-a înhăitat cu vreo gaşcă dubioasă?

Cu o experienţă bogată în consilierea de familie, psihologul Michael Hammond, autorul cărții Cum să fii un părinte bun pentru adolescenți, propune câteva instrumente extrem de utile prin care se poate îndrepta comportamentul rebel al adolescenţilor.

Din fragmentul de mai jos aflați cum găsiți ac de cojocul chiulangiilor:

   

Însoţirea la ore înseamnă să mergi la şcoală cu adolescentul tău: să escortezi chiulangiul înrăit la fiecare oră, să stai în clasă cu elevul care se poartă urât şi să te ţii după el prin şcoală, mergând la cantină şi cu autobuzul împreună cu el, dacă este nevoie. Însoţirea la ore este o metodă de corectare excesivă – să frecventeze orele şi să-şi desfăşoare activitatea la clasă până când face acest lucru în mod corespunzător. Consecinţa activă a însoţirii la ore pentru că a chiulit este foarte eficientă – niciun adolescent nu vrea ca tatăl sau mama lui să meargă cu el la fiecare oră sau să stea cu el în clasă – însă această metodă ar trebui folosită ca o ultimă măsură. (…)

     

Escortă la ore

De asemenea, încearcă să apelezi la sprijinul unui director adjunct, poliţistului de proximitate de la şcoală sau echipei de pază de la şcoală, ca să te ajute să urmăreşti şi să monitorizezi activităţile adolescentului şi locul unde se află în timpul cursurilor. Întreabă-i dacă unul dintre ei ar putea să-l escorteze pe adolescentul tău la ore.

Dar dacă adolescentul pur şi simplu o zbugheşte afară pe uşa din spate sau refuză să meargă la şcoală a doua zi? Spune-i că vei fi acolo până când ziua de însoţire la ore se va încheia. Şi dacă adolescentul spune că va fi bucuros să mergi la ore a doua zi? Nu va mai fi atât de bucuros când va vedea şi va auzi reacţiile colegilor de clasă.

  

Ziua privării de drepturi

Ca alternativă la însoţirea la ore, poţi să utilizezi ceea ce eu numesc Ziua privării de drepturi. Următoarea zi liberă pe care o are adolescentul este „confiscată”. Adolescentul va petrece un număr de ore sau zile echivalent cu cel în care a chiulit, efectuându-şi temele şi sarcinile şcolare în ziua lui liberă (fără compensare). De asemenea, poţi să aranjezi să facă o jumătate de zi de activitate şcolară (şcoala de sâmbătă la domiciliu) şi o jumătate de zi de muncă. Activităţi cum ar fi smulgerea buruienilor, curăţarea cuptorului şi frecarea podelei şi vasului de toaletă ar trebui să aibă efectul scontat.

O alternativă este să-l iei pe adolescent să stea cu tine să lucreze (sau să-l trimiţi să lucreze cu un adult de încredere). Nu are voie să citească (în afară de ceva legat de şcoală), nu are voie să se uite la televizor, să asculte muzică, să joace vreun joc, să dea telefon, să scrie mesaje, să poarte o conversaţie sau orice altceva – pur şi simplu stă într-un loc în care poţi să fii cu ochii pe el şi îşi citeşte lecţia la ştiinţe sociale ori îşi face problemele la algebră.

   

Crearea unei reţele de socializare

Creează o reţea de socializare personală cu o persoană din administraţia şcolii cu care să poţi discuta ori de câte ori este nevoie. Trebuie să ţi se aducă la cunoştinţă chiar şi când chiuleşte de la o singură oră de fiecare dată când se întâmplă acest lucru. Solicită să ţi se dea telefon în aceeaşi zi cu informaţia de care ai nevoie – de la ce oră sau ore a chiulit şi dacă adolescentul a fost văzut în alte locuri. Dacă un profesor l-a dat afară din clasă pe adolescent, află de ce. Dar dacă te gândeşti că adolescentul va intercepta apelul în căsuţa ta vocală sau va arunca orice mesaje scrise trimise prin poştă? Dacă nu poţi fi sunat la serviciu? Roagă un prieten sau o rudă să accepte apelurile telefonice în locul tău sau să primească bileţelele de la şcoală. De asemenea, poţi să utilizezi o căsuţă poştală, telefonul mobil, faxul, mesajele pe telefon sau e-mailul.

   

Recompensele

Este uşor să identifici comportamentul pe care doreşti să-l vezi schimbat. Spune-i adolescentului că vei folosi oricare dintre aceste metode pentru a opri chiulitul. De asemenea, el poate să evite consecinţele negative şi să câştige recompense pentru comportamentul pozitiv al frecventării regulate a şcolii, prin intermediul creării unui contract sau al sistemului de punctaj.

  

Intervenţia

Ce faci dacă adolescentul refuză să frecventeze şcoala din cauza unei probleme emoţionale, a unui conflict cu un profesor, pentru că este hărţuit, terorizat sau ameninţat ori din cauza incapacităţii de a-şi duce la îndeplinire sarcinile şcolare? Dacă e implicat în activităţi antisociale? Află cu precizie care este problema şi apoi asigură intervenţia necesară.

Dacă spune: „Şcoala e plictisitoare şi toţi profesorii sunt o adunătură de ticăloşi; în afară de asta, nu treci doar dacă mergi la ore şi îţi faci temele, pentru că asta depinde de faptul dacă le place sau nu de tine”, atunci ce faci? Asemenea afirmaţii sunt o invitaţie la dans – dansul certurilor. Când adolescentul tău începe să cânte această melodie – nu dansa. Evită cearta şi apoi ajută-l să se pregătească pentru a merge la şcoală.

      


Update:

Editura Trei anunță că LANSAREA cărții ”Pământul oamenilor liberi” de la Librăria Bastilia (de joi, 30 august) A FOST ANULATĂ!

   

Textul vechi:  

Liliana Lazar, autoarea de origine română despre care J.M.G le Clezio a spus că „a reușit unul dintre cele mai originale romane din ultimii ani”, se întâlneste cu cititorii din București, pe data de 30 august, ora 18.00, în Libraria Bastilia (P-ța Romană nr. 5).

Scriitoarea va vorbi despre Pământul oamenilor liberi, volumul său de debut, publicat de Editura Trei, în colecția Fiction Connection. Terre des affranchis a fost recompensată cu „Premiul celor cinci continente”, acordat de Organizația Internațională a Francofoniei.

Alături de Liliana Lazar se va afla Magdalena Mărculescu, directorul editorial al Editurii Trei. Evenimentul va fi moderat de Andra Cărbunaru.

  

  

  

Și un fragment din roman, pentru a intra în atmosferă: 

   

Doar ti­ne­rii ama­tori de sen­za­ţii tari se mai du­ceau pe la lac, în spe­cial nop­ţi­le. Să­te­nii îşi în­chi­pu­iau că în­dră­gos­ti­ţii se as­cun­deau pe aco­lo, la adă­post de pri­vi­ri­le re­pro­ba­toa­re, ca să nu le tul­bu­re ni­meni îm­bră­ţi­şă­ri­le in­ter­zi­se. În re­a­li­ta­te, pen­tru alt­ce­va ve­neau ei pe aici. O măr­tu­ri­seau toţi cei care în­cer­ca­se­ră ex­pe­rien­ţa: Groapa cu lei era un loc ma­gic care trans­mi­tea o anu­mi­tă ener­gie ce­lor care se apro­piau. Mulţi ti­neri erau con­vinşi că apro­pie­rea la­cu­lui în­ze­cea plă­ce­rea se­xu­a­lă.

(…)

Cam asta aveau în gând Vlad Bran şi Ioa­na Bo­ga­tu în sea­ra aceea de au­gust 1989, când se du­se­se­ră la lac. Deşi nu era în­tâ­ia oară când ve­neau să facă dra­gos­te la ma­lul Gro­pii, de data asta ceva nu era în or­di­ne. Să fi fost de vină ţi­pe­te­le as­cu­ţi­te ale hu­hu­re­zi­lor? Su­flul greu al mis­tre­ţi­lor din lăs­tă­riş? Tru­pu­ri­le goa­le, tre­mu­rân­de, le fu­se­se­ră cu­ce­ri­te de spai­mă.

Ioa­na…, mur­mu­ra­se Vlad Bran, în­tin­de-te lân­gă mine…

N-ar fi tre­buit să ve­nim pe-aici, răs­pun­se­se fata, în­chein­du-şi la loc că­ma­şa.

Din con­tră, mie mi se pare foar­te ex­ci­tant, adău­ga­se tâ­nă­rul, care în­cer­ca să se li­niş­teas­că.

Hai să ne-ntoar­cem, s-a fă­cut târ­ziu.

Ba nu, mai bine să fa­cem o baie!

Ai în­ne­bu­nit?! Nici nu se pune pro­ble­ma să mă bag în apa asta.

Chiar ţi-e fri­că? râ­se­se Vlad. Aşa­dar, crezi în toa­te pros­ti­i­le as­tea bă­beşti?

Aran­jân­du-şi fus­ta din câ­te­va miş­cări, Ioa­na îi fă­cu­se un semn de la re­ve­de­re zi­când:

N-ai de­cât să ră­mâi. Eu am ple­cat!

Vlad iz­buc­ni­se în ho­ho­te de râs:

Ai de gând să treci sin­gu­ră prin pă­du­re acu­ma, noaptea?

Chiar se dă mare cu în­cre­de­rea asta a lui că o mai poa­te face să ră­mâ­nă! Ori­cum, nu va ac­cep­ta să facă baie la miez de noap­te doar fiind­că îi e fri­că să se în­toar­că fără el. Ioa­na îşi strân­se­se lu­cru­ri­le şi se în­de­păr­ta­se. In­tra­se în pă­du­re şi o lua­se pe că­ra­rea care du­cea la Slo­bo­zia. Deşi nu era o noap­te în­tu­ne­coa­să, tot dis­tin­gea cu gre­u­ta­te for­me­le care se miş­cau în jur. Se în­tor­se­se şi în­tre­ză­ri­se re­fle­xe­le ar­gin­tii ale ape­lor la­cu­lui, însă pe Vlad nu îl mai vă­zu­se.

Bă­ia­tul in­tra­se în apă până la brâu. Pri­vi­se su­pra­fa­ţa ca de sti­clă şi, fără nici­o ezi­ta­re, se arun­ca­se cu ca­pul îna­in­te. Îna­in­ta­se câ­te­va lun­gimi de braţ, apoi o mai stri­ga­se o dată pe Ioa­na:

Nu fi proas­tă! Hai-na­poi!

Fa­ta îl au­zi­se şi se opri­se o cli­pă. Avea drep­ta­te. Ar fi fost o ade­vă­ra­tă ne­bu­nie să trea­că sin­gu­ră prin pă­du­re. Era mai bine să îşi lase or­go­liul la o par­te şi să se în­toar­că. Ceea ce chiar fă­cu­se, lu­ând-o la deal, spre Groa­pa cu lei. Vlad urla în în­tu­ne­ric cât îl ţi­neau plă­mâ­nii. Su­râ­se­se zi­cân­du-şi că, pro­ba­bil, nici el nu era mai li­niş­tit de­cât ea şti­in­du-se sin­gur în lo­cul ace­la izo­lat. Urca po­te­ca abrup­tă croi­tă prin frun­ziş. Cren­gi­le pe care le dă­dea la o par­te, în tre­ce­re, ţâş­neau îna­poi, bi­ciuin­du-i chi­pul. Vo­cea lui Vlad se au­zea tot mai tare. Oare fiind­că era tot mai aproa­pe sau, cum i se pă­ru­se din­tr-odată, fiind­că, în­tr-a­de­văr, stri­ga el mai pu­ter­nic? Ioa­na gră­bi­se pa­sul. Acum îi în­ţe­le­gea per­fect cu­vin­te­le. Ciu­li­se ure­chi­le şi o cu­prin­se­se groa­za. Un ur­let te­ri­bil se ri­di­ca­se în noap­te:

Dă-mi dru­mul, mo­roiu­le­ee! Doam­ne-Dum­ne­ze­u­le, aju­to­o­or!

Ioa­na o lua­se la fugă în di­rec­ţia gla­su­lui şi îşi sur­prin­se­se prie­te­nul în bra­ţe­le unui băr­bat. Vlad se zbă­tea în toa­te păr­ţi­le pen­tru a scă­pa de ata­ca­tor, dar ni­mic nu pă­rea să-l poa­tă în­de­păr­ta pe aces­ta. Cele două tru­puri se lup­tau în apă şi si­lu­e­ta ciu­da­tă pă­rea că vrea să-l tra­gă pe tâ­năr la fund. Re­gă­sin­du-şi din­tr-odată pu­te­ri­le, Vlad îşi arun­ca­se agre­so­rul îna­poi şi ie­şi­se în gra­bă din Groa­pă. Cor­pul ne­cu­nos­cu­tu­lui se ră­su­ci­se de câ­te­va ori, apoi ie­şi­se aproa­pe ime­diat la su­pra­fa­ţă. Ră­maşi amân­doi ca îm­pie­triţi pe ma­lul râ­pos, cei doi ti­neri se ui­tau la ca­da­vrul care plu­tea în faţa lor.

Doam­ne! Ce mai e şi asta? în­tre­ba­se, în­ne­bu­ni­tă, Ioana.

Vlad tre­mu­ra tot.

     


S-a descoperit că soiul de animal preferat este diferit la bărbaţi şi la femei, precum şi în funcţie de personalitatea fiecăruia.

     

Bărbaţii cărora le plăceau animalele în general tindeau să fie personalităţi mai dominatoare. Prin contrast, femeile cărora le plăceau pisicile aveau o personalitate mai supusă şi mai blândă. Toţi iubitorii de pisici, de orice sex, erau oameni mai afectuoşi. Bărbaţii cărora le plăceau câinii erau tipuri de personalităţi mai agresive. Cu toate acestea, femeile cărora le plăceau câinii şi pisicile în general tindeau să aibă o agresivitate mai scăzută.

Studiul a fost apoi extins pentru a se descoperi dacă tipul de personalitate era asociat cu posesia unui anumit tip de animale, ca de pildă cai, broaşte ţestoase, şerpi şi păsări. Cercetătorii au făcut interviuri cu două sute de americani între vârsta de paisprezece şi şaptesprezece ani.

  

  

   

S-a descoperit astfel că posesorii de cai erau oameni asertivi şi introspectivi, dar nu foarte calzi. Bărbaţii care aveau cai erau agresivi şi dominatori, câtă vreme femeile posesoare de cai erau sociabile şi deloc agresive în general.

Fragment din:

Cei care aveau broaşte ţestoase erau oameni muncitori, de cuvânt şi dornici să îşi îmbunătăţească statutul social, în timp ce posesorii de şerpi tindeau să fie un gen neconvenţional de om, veşnic în căutare de lucruri noi sau diferite pe care să le încerce. Posesorii de şerpi aveau o toleranţă scăzută pentru rutină şi preferau stiluri de viaţă flexibile şi pline de neprevăzut. Acele persoane care au o astfel de personalitate cu acest gen de caracteristici pot fi uşor atrase de animale neobişnuite pentru că le place să facă lucruri ieşite din comun. (…)

Proprietarii de păsări erau persoane mulţumite cu viaţa lor, politicoase, calde şi nepretenţioase. Erau foarte sociabili şi căutau să îşi păstreze o reţea amplă de prieteni. De fapt, prietenii erau foarte importanţi pentru ei. Era extrem de important pentru ei să aibă relaţii bune cu prietenii lor, faţă de care adoptau o atitudine protectoare.

La fel ca bărbaţii proprietari de cai, femeile posesoare de păsări puteau fi personalităţi dominatoare, deşi în general proprietarii de păsări se arătau a fi persoane sociabile şi generoase. Personalităţile lor deschise şi calde erau atrase de păsări, fiinţe care se exprimă în cânt şi în grai, având în acelaşi timp şi un penaj cu culori atrăgătoare şi arătându-şi afecţiunea deschis faţă de stăpânii lor. Majoritatea posesorilor de păsări aveau colivii cu păsări îmblânzite, precum papagali, păsări Myna și papagali budgie.


Cărţile de popularizare a ştiinţei, asta căutam ca nebunul la 12-13 ani, pe vremea lui Ceaşcă.

Şi – continuă Costi Rogozanu în recenzia de pe blogul BookMag – nu eram singurul – drogul ştiinţific era încă alimentat de mersul pe Lună, de lupta „ştiinţifică“ dintre URSS şi SUA. Între timp au venit diverşi contabili şi au spus că e prea scump – speranţa unei misiuni pe Marte merge spre China.

Acum cînd deschid cîte o carte de tip previziuni ştiinţifice mă apucă nostalgia. Nu sînt cine ştie ce, au discurs de Discovery Channel unde nu găseşti doar documentare serioase, ci şi tabloidizări ale ştiinţei cît cuprinde: previziuni riscate, senzaţionalisme fără mare suport ştiinţific şi ştiţi voi mai departe.

Michio Kaku e un fizician care a ales calea popularizării: emisiuni radio, tv, filme, documentare, tipul e peste tot. Cartea lui, Fizica viitorului, pare să fie scrisă de un ucenic de savant din romanele lui Verne, acel tip de un optimism total, vorbăreţ, băgăcios, glumeţ, care le ştie pe toate şi căruia îţi vine să-i pui cîteodată căluş la gură.

Fizicianul alege să facă predicţii pe o sută de ani. Amestecă ştiri amuzante, citate neliniştitoare din savanţi cu tot felul de bancuri, poante sau realităţi ştiinţifice contraintuitive. E o lectură pentru amatorii de ştiinţă care nu ştiu nici o boabă de fizică, matematică, cum mă aflu şi eu. Şi e o lectură pentru vîrste ceva mai fragde în care să ai totuşi ingenuitatea să-ţi mai pui întrebări foarte simple, fără aroganţe de adult. Sau fără să te întrebi tot timpul „dar oare cît o să coste“, „dar oare o să am bani pentru asta“?

Un mare savant a revoluţionat acum 40 de ani cu întrebarea „care e cea mai mică maşină pe care o putem construi?“. Acum e întrebarea momentului în zona de nanotehnologie şi progrese importante au fost făcute. Altă chestionare simplă-simplă: „de ce nu pot să trec prin pereţi“, ca fantomele? Pentru că există principiul lui Pauli care spune că nu pot exista doi electroni în aceeaşi stare cuantică. De aia, cînd stăm pe un scaun, plutim deasupra scaunului la un nanometru înălţime. Nu-i aşa că e amuzant? (…)

   

Citiți continuarea recenziei pe blogul BookMag.ro

      


   

Că tot am ajuns la mijlocul săptămânii dedicate de site-ul Trei.ro romancierei suedeze Liza Marklund și personajului ei atipic pentru romanele detectivistice – jurnalista Annika Bengtzon -, ia să vedem cum s-a născut temerara Annika…

Mai jos, un fragment din interviul autoarei pentru Jurnalul Național.

   

● Cum aţi devenit scriitoare?

Scriu cărţi şi poveşti încă de când am descoperit că literele formează cuvinte. Am scris primele povestiri poliţiste când aveam 8 ani şi chiar şi atunci eroina mea se numea Annika (aveam o păpuşă pe care o chema Annika şi fiica mea cea mare se numeşte la fel, aşa că port acest nume cu mine de multă vreme…). Cărţile erau despre mistere şi Annika le rezolva. Era isteaţă şi curajoasă şi intra mereu în bucluc, dar până la urmă izbândea (aşadar, încă de atunci, scriu practic aceeaşi poveste…).

(…)

● Am fost fascinată de Annika Bengtzon, energia ei este pur şi simplu uimitoare! Aţi construit personajul având un model în viaţa reală? Este oare posibil pentru o femeie cu doi copii şi cu o carieră impresionantă să mai aibă timp să facă dragoste cu soţul ei?

În Suedia, este posibil, dar nu fără complicaţii, după cum puteţi vedea în roman… Pentru mine, a fost foarte important ca eroina mea să aibă o paletă largă de trăsături. Când am creat-o pe Annika, am vrut să fie o fiinţă umană complexă, cu toate defectele şi virtuţile omeneşti posibile – chiar dacă e femeie. Am vrut să fie inteligentă şi ambiţioasă, ireverenţioasă, agresivă aproape faţă de colegii ei, mergând prea departe – şi în acelaşi timp iubitoare cu copiii ei, nesigură în prezenţa bărbaţilor, vulnerabilă şi plângând prea mult… Realmente, e imposibil ca o femeie să se poarte ca ea şi să reziste. Femeilor nu le este permis să facă genul de greşeli pe care le face Annika. Seamănă oarecum cu o incantaţie: dacă voi continua să scriu şi să vorbesc despre ea îndeajuns de mult, poate că vom ajunge să îi semănăm puţin…

   

     


În acest univers care este împărțit între tentația infracționalității, tentația bărbăției ca păcat, ca provocare, ca rebeliune, ca dorință de scandal și, de cealaltă parte, natura intimă a unui băiețel de 11 ani, care este ca o fetiță, minunat, ascultător, și în gura căruia cuvintele obscene sună infernal, ei bine, din toată această magmă, ce putea să scoată un autor?

Dan C. Mihăilescu (”Omul care aduce cartea”, Pro TV)

   

  

Fragment din romanul

ŞI PORUMBEII VORBESC ENGLEZEŞTE

de STEPHEN KELMAN   

Îmi venea să-i zic că o iubesc, dar nu-mi ieşeau vorbele din gură. Părea prea de tot. Până şi cuvântul ăla. Părea prea de tot şi stupid să zic aşa ceva acum. Trebuia să-l ţin în burtă pentru mai târziu. Trebuia să-l înghit la loc.

Poppy:

O să-mi trimiţi mesaje?

Eu:

Bine.

Poppy şi-a scris numărul pe mâna mea. Avea un pix cu violet care mă gâdila. Era minunat, cel mai fain mesaj de noroc. Nu i-am zis că n-am telefon. O să iau telefonul Lydiei, o să mă lase, n-are încotro. S-ar putea să cer un telefon de ziua mea, nu un Playstation. Mai e doar o lună. Nu-mi pasă dacă are cameră video dacă pot să vorbesc cu Poppy. Nu vreau să se întrerupă legătura, e…

Atunci m-a sărutat Poppy. N-am avut când să mă pregătesc. M-a sărutat pe loc, fix pe buze. Era minunat. Nici nu mi-a fost frică de data asta. Era cald şi nu prea umed. Nu mi-a vârât limba. Mirosea a Tic Tacuri cu aromă de portocale. Am uitat-o pe Miquita de tot, oricum nu însemnase nimic. Am închis ochii şi m-am luat după Poppy. Avea buze foarte moi. Era foarte relaxant. Îmi venea să adorm pe vecie. Mi-am strâns un pic picioarele, ca să nu mă mai mănânce bulla.

Connor Green:

Ia uitaţi-vă, acuma i s-a sculat lui Harri! Care-i faza, e Ziua de Sculare a lu’ Ăla Micu’ sau ce? Ia mai puneţi-vă pofta-n cui!

A trebuit să ne oprim. Era ca şi cum te-ai fi trezit dintr-un vis frumos din care nu voiai să te trezeşti.

Poppy:

Connor, întinde-o de-aici.

Eram la poartă. O aştepta mama lui Poppy. Îmi doream să-i explodeze maşina, ca s-o conduc eu pe Poppy acasă.

Poppy:

Păi, pa.

Eu:

Pa.

Poppy mi-a făcut cu mâna prin geam. I-am făcut şi eu cu mâna. Nici nu părea pe invers, părea cea mai faină chestie. De-asta îşi fac oamenii cu mâna, aşa simt că sunt împreună. Şi le-o arată tuturor. M-am lins pe buze. Încă mai simţeam gustul răsuflării lui Poppy. Era singura superputere care îmi trebuia.

   


Jo­cul e mo­da­li­ta­tea co­pi­i­lor de a ne po­vesti de­spre via­ţa lor. Ju­când ceea ce vor ei, aşa cum vor ei, îi as­cul­tăm cu ade­vă­rat.

Ni s-a în­tâm­plat tu­tu­ror să vrem să spu­nem cui­va ceva, iar acea per­soa­nă să ne în­tre­ru­pă în­tru­na, să schim­be su­biec­tul sau să ne spu­nă ce să fa­cem ori ce să sim­ţim. De­tes­tăm acest lu­cru, şi to­tuşi aşa ne pur­tăm mai me­reu cu co­piii. Le spu­nem: „De­test jo­cul ăsta“ sau pre­luăm con­du­ce­rea jo­cu­lui, ară­tân­du-le cum tre­buie ju­cat co­rect. Nu e cea mai bună ma­nie­ră de a arun­ca o pri­vi­re în via­ţa co­pi­i­lor noştri, de a ve­dea ce gân­desc şi simt cu ade­vă­rat. Asta o pu­tem face ju­cân­du-ne cum vor ei, în con­di­ţi­i­le ale­se de ei.

Fragment din:

De­si­gur că, îna­in­te de a pu­tea să ju­căm ori­ce vor ei, tre­buie ca, în pri­mul rând, să ne ju­căm cât de cât cu ei. Din pă­ca­te, când spu­nem „Nu vreau să mă joc“, co­piii in­ter­pre­tea­ză asta drept: „Nu vreau să vin lân­gă tine, în lu­mea ta“. Şi atunci nu-i de mi­ra­re că ne spun: „Nu vreau să merg la şcoa­lă“, „Nu vreau să merg la mă­tu­şa Mar­ga­ret“… Co­pi­lul spu­ne pur şi sim­plu că nici el nu vrea să in­tre în lu­mea noas­tră. Cu cât in­trăm mai mult în lu­mea sa, cu atât va fi mai co­o­pe­rant când îl vom târî după noi în lu­mea noas­tră.

Şi nu mer­ge nici să stăm ca niş­te mo­mâi în timp ce el se joa­că, ori­cât de mult am vrea acest lu­cru după o zi grea. Co­pi­lul are ne­vo­ie să fim par­ti­ci­panţi ac­tivi la joc, aşa cum as­cul­ta­rea ne­ce­si­tă aten­ţie. Nu ne îm­păr­tă­şim gân­du­ri­le cele mai in­ti­me oa­me­ni­lor care pri­vesc în gol în timp ce vor­besc cu noi, se uită me­reu la ceas sau schim­bă în­tru­na su­biec­tul. Poa­te fi di­fi­cil să par­ti­ci­paţi ac­tiv la joc şi tot­o­da­tă să vă lă­saţi că­lău­ziţi de co­pil. Asta poa­te pre­su­pu­ne ca, dacă sun­teţi afa­ră şi ju­caţi bas­chet, voi să fiţi re­cu­pe­ra­to­rii en­tu­ziaşti ai min­gii şi să-i daţi co­pi­lu­lui min­gea ca să mai în­cer­ce o dată arun­ca­rea, în loc să vă mân­driţi cu pro­pri­i­le arun­cări de trei punc­te (ex­cep­tând si­tua­ţia în care co­pi­lul vrea să ară­taţi ce pu­teţi sau să fa­ceţi toa­te efor­tu­ri­le ca ad­ver­sari, caz în care vă con­formaţi).

La ate­lie­re le cer une­ori pă­rin­ţi­lor să-mi spu­nă ce le pla­ce să facă mai mult de­cât ori­ce pe lume. La fie­ca­re răs­puns re­plic: „Plic­ti­si­tor… O tâm­pe­nie… Scâr­bos… Ci­ne-ar vrea să facă aşa ceva?… Glu­meşti?“ şi aşa mai de­par­te. Îna­in­te să mă lin­şe­ze, le ex­plic de ce i-am pro­vo­cat şi i-am in­sul­tat în fe­lul aces­ta. Cred că, fără voie, le trans­mi­tem per­ma­nent co­pi­i­lor acest me­saj.

Mi-am dat sea­ma în­tr-o zi, cu o re­ve­la­ţie şo­can­tă şi du­re­roa­să, că, atunci când îi spun fiicei mele: „De­test să mă joc cu pă­pu­şi­le Bar­bie“, de fapt îi spun: „Ceea ce-ţi pla­ce să faci mai mult ca ori­ce pe lume e un lu­cru care mie îmi pare plic­ti­si­tor, stu­pid, se­xist şi o pier­de­re de timp“ — nu toc­mai me­sa­jul pe care vrea cu ade­vă­rat să-l trans­mi­tă un tată iu­bi­tor (şi psi­ho­log care lu­crea­ză cu co­pii). Aşa­dar, am în­ce­put, aşa cum am de­scris în ca­pi­to­lul an­te­rior, să mă joc cu ea cu pă­pu­şi­le Bar­bie şi am gă­sit îm­pre­u­nă o mo­da­li­ta­te de a face jo­cul amu­zant şi nu chiar aşa de groaz­nic.

%d blogeri au apreciat asta: