Archive for august, 2013



Istoria este plină de poveşti despre adevărate genii (Einstein, Edison, Steiner etc.) care nu‑şi puteau găsi nici măcar propriii lor ochelari.

Puteau găsi cheile Universului, dar nu puteau găsi cheile propriei lor case. Despre o astfel de persoană se spune că are o minte absentă — şi aceasta este o descriere perfectă. Anumite date sunt absente din Mintea lor, astfel încât alte date — pe care ei înşişi le consideră a fi mult mai importante — pot fi găzduite acolo.

Singurul lucruŞi aşa se face că, cu cât îţi vei aminti mai mult, cu atât vei uita mai mult. Cum se manifestă acest lucru în viaţa ta, cum îţi afectează activitatea de zi cu zi, va depinde de datele pe care vei alege să le ţii minte.

Dacă vei socoti că ultimele rezultate sportive sau intriga şi numele personajelor ultimului film de succes, sau cele mai bune strategii care te vor ajuta să învingi în ultimul joc video apărut sunt mai importante decât şoaptele Sufletului tău, atunci acestea sunt datele pe care le vei reţine, iar înţelepciunea sufletului tău abia dacă va fi auzită… şi cu atât mai puţin reţinută.

Vei determina calitatea vieţii tale prin lucrurile cărora le vei acorda atenţie. (…) 98% din oameni îşi petrec 98% din timpul lor cu lucruri care nu contează. Ei îşi ignoră înţelepciunea Sufletului, fie fiindcă nu sunt conştienţi de aceasta (ei nu sunt „conştienţi de Conştiinţa lor“), fie fiindcă nu ştiu cum să acceseze lucrul de care sunt conştienţi atunci când au nevoie. Ei „vorbesc bine despre un joc“, însă nu‑l joacă prea bine.

  


Lumea virtualaÎn Lumea virtuală: avatare și alte fantomeSerge Tisseron decriptează relația noastră cu noile tehnologii: rețelele sociale, blogurile și site-urile matrimoniale.

Deși nouă nu ne este familiar numele său, bibliografia și contribuțiile pe care le-a adus în domeniul psihologiei (în special cele pe tema rușinii, a secretelor sau felului în care TIC ne influențează și schimbă viața) sunt atât de ample, fascinante și utile încât ar merita să le fie consacrat nu doar un articol, ci un întreg volum. Serge Tisseron este un scriitor care a manifestat dintotdeauna un interes special față de tot felul de subculturi, precum benzile desenate, arta grafitti sau serialele de televiziune.

(….)

Deși beneficiile lumilor virtuale sunt atât de multe încât ne-ar lua o zi întreagă să le enumerăm, orice pas înainte poate însemna trei înapoi pe un alt palier. Pe lângă faptul că spiritul poate fi maltratat de mirajul ecranelor, pe nesimțite ne vom trezi că virtualul duce la o singurătate controlată, ne perturbă relațiile sociale (în special cele familiale) și ne influențează percepția asupra noțiunii de identitate (raportarea la sine și la alții), prezență, imaginar, realitate, de spațiu și timp.

(…)

Un alt fenomen interesant care se poate observa ca o consecință a apariției Internetului și a accesului aproape nelimitat la informații este raportul de egalitate sau chiar inversat în ceea ce privește transmiterea de cunoștințe între generații, oferind copiilor șansa de a fi în postura celor care îi învață ceva pe părinți.

Noțiunea de intimitate evoluează și ea, apărând o cerere enormă pentru opusul intimității și anume dorința de extimitate, dreptul individului de a dezvălui părți intime ale vieții sale. Nu trebuie confundată dorința de extimitate cu exhibiționismul, pentru că în timp ce acesta din urmă se axează pe scopul de a fascina, seduce prin expunerea intimității, extimitatea are mai degeabă legătură cu dezvăluirea unor părți atât pozitive cât și negative, singura motivație fiind aceea de a obține acceptarea și validarea anturajului.

Fragmente din recenzia Elenei Potocean publicată pe Bookblog.ro.

  


Dacă tot e bal cu ”The Wall”, avem și noi o anecdotă simpatică. Am selectat-o din clasicul volum al psihologului australian George W. Burns, 101 poveşti vindecătoare pentru copii şi adolescenți:

De vreme ce o istorie nu devine cu adevărat o poveste până ce nu are un final cu o ”morală”, mi se pare de ajutor, în schiţarea unei poveşti, să începem cu sfârşitul. Un exemplu de poveste creată pornind de la cunoașterea inițială a finalului s-a petrecut când nu demult i-am telefonat lui Tracey Weatherhilt, un psiholog şcolar care mi-a oferit cu generozitate timpul şi ideile ei în scopul planificării acestei cărţi. Secretara ei a răspuns la telefon:

– Aici Ministerul Educaţiei.

Fragment din:

101 povesti vindecatoareÎn timp ce aşteptam să mi se facă legătura cu Tracey a început melodia de fundal – şi ceea ce s-a întâmplat mai apoi a transformat această conversaţie telefonică într-o poveste ce merită reprodusă aici. La telefonul Ministerului Educaţiei m-am pomenit ascultând melodia „Another Brick in The Wall” a trupei Pink Floyd, care spune: „Nu avem nevoie de educaţie. Nu avem nevoie de controlul minţii. Nu vrem sarcasm mușcător la clasă. Profesori, lăsaţi copiii în pace!”. Când Tracey a răspuns la telefon şi i-am spus povestea, a râs şi a spus:

– Stai să le spun şi colegilor despre asta!

Amândoi aveam o poveste de spus din cauza finalului: ascultarea unui cântec antieducaţie în timp ce aştepţi legătura la Ministerul Educaţiei. Fără acesta, nu ar fi nicio poveste de spus şi nici nu aş fi avut acest exemplu pentru a sublinia faptul că finalul face povestea.

  


Sub aceeaşi stea este ”un amestec de melancolie, duioşie, înţelepciune şi umor”,
 spune The New York Times. Dar să vedem ce spun tinerii cititori autohtoni. Blogosfera, ai legătura:

Personagii și caractere:

Cine e Hazel?

Hazel Grace – aflăm din Cărți alese – este un miracol medical. La o vârstă foarte fragedă a fost diagnosticată cu cancer de tiroidă… dar cu ajutorul unui medicament și a buteliei de oxigen, a reușit să supraviețuiască… Se crede o bombă cu ceas care ar putea răni pe oricine s-ar apropia de ea.

Dar August?

Atunci când fermecătorul Augustus Waters, suferind şi el de aceeaşi boală cumplită, apare la întâlnirile unui grup de suport unde merge Hazel, povestea fetei este complet rescrisă. 
Spirite înrudite, împărţind acelaşi farmec şi acelaşi simţ al umorului, Hazel şi Gus încep o cursă contra cronometru în care învaţă ce înseamnă să iubeşti, ne lămurește Whisper at moonlight

Sub aceeasi steaȘi firul narativ: s-au văzut, s-au plăcut și-au purces la drum, către Amsterdam…

Relaţia dintre cei doi – relatează Bookblog – avansează îndeajuns de repede încât, la scurt timp, cei doi pleacă împreună în Amsterdam într-o călătorie ce are un scop primordial: găsirea lui Peter Han Houten, autorul cărţii preferate lui Hazel, incapabil însă de a o termina.

Și câteva impresii: John Green te îmbogățește cu o”nouă viziune”, afirmă Alexandra’s Library:

Știu că o să sune destul de clișeizat, dacă nu cumva depășit, dar mesajul lucrării de față este absolut fabulos! Nici nu știu alte cărți care să îmi fi oferit o asemenea lecție de viață cum a făcut-o „Sub aceeași stea”. Fără predici, fără morală, fără vorbe de duh, scriitura lui John Green îți pătrunde în suflet și îți oferă o nouă viziune.

Încă 5 pagini și încă 5… n-o mai lași din mână până la final:

Am terminat această carte într-o zi. Știam că aveam și alte lucruri de făcut și totuși am continuat să-mi spun: „încă cinci pagini”, până când am ajuns la final. O mare de sentimente puternice și de emotie pentru destinul protagonistilor, care te prinde într-un vartej și nu-ți mai dă drumul până la final. (Heaven4books)

Și un bemol. O carte tristă… dar cum mult umor, observă My Weekly Book:

Surprinzător sau nu, romanul este teribil de amuzant la început. Vocea lui Hazel este autentică, normală, veridică și încarcată de umor. Însă în același timp, nu te lasă să uiți nicio clipă ce fel de poveste citești, chiar dacă reușește să o îmbrace într-un stil ce oscilează între ironie și amuzament real. Probabil nu am mai zâmbit atât de des nici măcar la romanele ce se vor cu adevărat nostime.

Despre titlu, am găsit un comentariu simpatic pe Bookblog. Shauki explică, răspunzând unui comentariu anterior, de unde vine titlul englez și cât de dificilă este adaptarea sa în română:

De fapt, foarte puține edituri internaționale au păstrat originalul. Cum ți-ar fi sunat o traducere ad litteram gen “Vina din stelele noastre”? Mie, unul, mi-ar fi sunat groaznic. Iar citatul lui Shakespeare, în traducerea românească a lui Mihnea Gheorghiu, sună așa: „Nu stelele-s de vină, scumpe Brutus, / Supuşi de suntem vina este-a noastră.” Acum, nu crezi că citatul ar fi fost puțin cam lung pentru un titlu? Iar trunchiat nu ar fi putut fi folosit, întrucât am fi rămas cu jumatate din titlul original (“stelele” și “vina” sunt la capete opuse).

  


Profunzimile sufletuluiAm fost invitat odată în casa unui anumit scriitor care-şi făcuse un nume prin intermediul câtorva romane foarte inteligent scrise şi câştigase o avere din publicarea unui jurnal de succes.

Acum trăia pe moşia lui de la ţară, retras din viaţa activă, petrecându-şi zilele în pace şi bunăstare. (…) Mare parte din comportamentul lui mi se părea enigmatic. O împietrire calmă, o anumită moleşeală în mişcări — o postură silită, calculată pentru a ascunde neastâmpărul interior pe care ochii îl trădau fără voie.

Fragment din:

Doar când venea ora mesei devenea plin de viaţă. Îşi întindea gâtul pentru a vedea mai bine ce fel de mâncare era adusă. Nările i se dilatau ca pentru a inhala încântătoarea aromă cât mai curând. Gura i se contracta într-un fel uimitor şi îşi plimba limba deasupra buzelor subţiri cu acea mişcare rapidă pe care o putem observa la o femeie angajată într-o conversaţie însufleţită cu un bărbat. Devenea neliniştit, se foia nervos pe scaun şi urmărea încordat cum hrana era împărţită de către soţia sa, o femeie corpolentă, energică şi aproape masculină, care, cu naturaleţe şi spre disperarea lui secretă, și servea mai întâi pe oaspeţi. În sfârşit — mult mai târziu decât ar fi vrut — îşi primea şi el porţia.

Mai întâi își privea hrana cu ochi de expert, întorcând-o pe-o parte şi pe cealaltă cu furculiţa şi cuţitul. Apoi tăia o bucăţică şi o plimba prin gură cu plescăituri şi clefăituri, ţinând-o puţin pe limbă, în timp ce faţă lui căpăta o expresie de extaz vizionar. Nu era greu să înţelegi că pentru el mâncatul devenise cea mai importantă sarcină a zilei. În timpul prânzului, nu mai contenea să laude calitatea minunată a mâncării, plescăind tot timpul din buze şi limbă, şi expunând literalmente un întreg sistem de analiză culinară.

Apoi, deodată, am înţeles semnificaţia aprecierii gastronomiei. Ce pasiuni trebuie să fi refulat acest bărbat, la cât de multe trebuie să fi renunţat înainte ca nevoia lui intensă de plăcere să-şi fi găsit noi delicii în acest mod indirect! În spatele acestei delectări monomaniace de a mânca, m-am gândit eu, trebuie să se ascundă un mare secret. Şi chiar aşa era. Amabilul meu amfitrion era într-adevăr prizonierul soţiei sale. Pe când locuia în capitală, începuse să se lase în voia unei perversiuni. Viciul îl acapara într-o asemenea măsură încât ameninţa să distrugă totul: sănătatea, averea, mintea, ambiţia, personalitatea, spiritul, totul. Nu mai era nimic de făcut decât să-i spună întreaga poveste soţiei şi s-o implore să-l ajute să se salveze.

Femeia cea bărbătoasă s-a gândit repede la unicul remediu. L-a luat prizonier. Şi-au rupt toate relaţiile care îi legau de grupul social din care făceau parte. Petreceau cea mai mare parte din an la ţară, iar în oraş stăteau doar două-trei luni, pe timpul iernii. Nu era lăsat niciodată singur. I se permitea cel mult să facă o plimbare scurtă în natură. Soţia lui avea grijă de banii familiei, care lui nu-i erau daţi deloc pe mână.

Desigur, în felul acesta nu i-au fost vindecate poftele patologice, dar satisfacerea lor a devenit imposibilă. Şi, gradat, în el s-a dezvoltat aprecierea felurilor de mâncare sofisticate. În acest mod indirect el își satisfăcea o parte din poftele senzuale. Astfel, își transfigura pasiunea. Mesele luau locul orelor petrecute în îmbrăţişarea vreunei iubite. Pentru el, mâncatul era un mod de a-şi reinventa sexualitatea.

  


Gândiţi‑vă la cuvântul „agresiune“. Ce imagini evocă?

Huligani dezlănţuiţi, inamici ostili, război, atac? Primele cuvinte care apar pe ecranul computerului meu, atât ca sensuri, cât şi ca sinonime, sunt „violenţă“, urmată de „atac“ şi „ostilitate“. Acum adăugaţi acestui cuvânt termenul „sănătos“, agresiune sănătoasă — este aceasta o contradicţie în termeni? Meditaţi puţin asupra acestei idei.

Fondatorii terapiei gestalt, Perls, Hefferline şi Goodman recunosc că termenul „agresiune“ a fost utilizat de obicei pentru descrierea unui atac neprovocat, dar sensul lui mai larg, modul în care este utilizat în gestalt, include „tot ce face un organism pentru a iniţia contact cu mediul său”. Agresivitatea este necesară în procesul de contact pentru a destructura, în scopul asimilării; agresivitatea sănătoasă eliberatoare îi permite individului să trăiască spontan şi creativ.

Fragment din:

Terapia gestaltPrin agresivitate sănătoasă ne mobilizăm şi ne organizăm energia pentru a acţiona asupra câmpului nostru, în scopul de a ne satisface nevoia emergentă. Avem nevoie de agresivitate pentru a menţine un flux sănătos în raport cu situaţia noastră, a absorbi din mediul nostru când este necesar şi a ne „blinda“ atunci când condiţiile câmpului indică nevoia de autoprotecţie. Pentu a evita ceea ce este toxic, nesănătos ori nedorit din mediu este deseori necesar un act de agresiune.

Copilul care nu vrea să mănânce îşi încleştează maxilarul sau scuipă mâncarea; adultul „scuipă“ cererea nerezonabilă din partea celuilalt. Când o reacţie agresivă sănătoasă este nesusţinută de mediu, abilitatea noastră de a ne adapta creativ poate să conducă la rigidizarea limitei noastre de contact sau la o adaptare de tipul evitării conflictului prin intermediul confluenţei.

Fritz Perls a făcut o paralelă între abilitatea noastră de a agresa cu dinţii şi modul în care asimilăm informaţia, susţinând că un proces similar destructurator este necesar să aibă loc în asimilarea „hranei“ psihologice, tot la fel ca în asimilarea hranei propriu‑zise. Următorul exerciţiu este destinat să contracareze introiecţia*:

Exerciţiu experienţial:

Luaţi un singur paragraf dintr‑o carte dificilă de teorie, analizaţi‑l, disecaţi‑l, „mestecaţi‑l“ bine. Gândiţi‑vă la fiecare frază, fiecare cuvânt şi „dezasamblaţi‑le“ printr‑un demers critic. Decideţi ce sens au cuvintele acelea pentru dumneavoastră. Ce înţelegeţi din fragmentele pe care vă străduiţi să le înţelegeţi? Retroflectaţi (sunteţi agresiv cu dumneavoastră înşivă) în timpul acestui demers spunându‑vă că nu sunteţi deştept? S‑ar putea ca autorul să fi scris ceva de neînţeles.

(*) Procesul introiecţiei poate fi descris în termeni simpli ca procesul de a înghiţi mesaje întregi din partea mediului… În introiecţie, persoana acceptă necondiţionat o atitudine, o trăsătură sau un fel de a fi venite din mediu, ceea ce rezultă în construcţia unui set internalizat de reguli tip „ar trebui“, „este necesar“ şi alte asemenea precepte absolute.

Ochi holbaţi şi păr vâlvoi. Experimente medicale ciudate care ne-au salvat viaţa se citeşte pe nerăsuflate, fiind scrisă aproape cu o tentă de roman poliţist şi într-un limbaj extrem de ironic (aş zice că e un fel roman noir al istoriei experimentelor medicale).

Un fel de râsu’-plânsu’ când citeşti toate extravaganţele de care au fost capabili medicii, de-a lungul timpului, pentru a-şi dovedi teoriile (uneori, nefondate, dar alteori decisive).

(…)

Un punct de răscruce din istoria medicinii a fost descoperirea anestezicelor necesare pentru operaţii. Substanţele cu care experimentau medicii s-au dovedit adesea ca fiind nocive, inclusiv pentru ei, căci experimentele le aplicau în primul rând pe ei înşişi. De multe ori, aceeaşi substanţă pe care o foloseau cu succes pe unii pacienţi se dovedea mortală pentru alţii – evident, nu dozau corespunzător, transformând leacul în otravă. În plus, multe dintre substanţele despre care astăzi se ştie că sunt nocive erau recomandate ca leac sigur; de pildă, monoxidul de carbon.

Ochi holobatiHumphry Davy, care experimenta pe el tot felul de substanţe, e cel care descoperă calităţile oxidului de azot, numindu-l gaz ilariant. Culmea, începe să fie folosit în scopuri de divertisment, ajungând să existe chiar spectacole cu saltimbanci care amuzau publicul folosind, pentru scenetele lor, acest gaz. Autorul contată amuzat că nu s-a schimbat prea mult situaţia de atunci:

În iulie 2007, programul de ştiri al BBC vorbea despre îngrijorarea produsă de noua modă prin cluburi, anume inhalarea de oxid de azot din baloane.

Abia dentistul Horace Wells îşi dă seama că oxidul de azot ar putea avea calităţi anestezice, dar nu reuşeşte să convingă prestigioasa comisie de la spitalul din Boston pentru că făcut foarte răspândita greşeală, pe vremea aceea, de a nu doza bine. Un alt dentist, William Morton, îi convinge în curând de proprietăţile altei substanţe – eterul sulfuric, cu toate că, pe termen lung, s-a ajuns tot la oxidul de azot, căci eterul are multe efecte secundare.

Cloroformul, descoperit întâmplător, ajunge să fie folosit şi pentru uşurarea durerilor la naştere, cu toate că există păreri negative vehemente (pe care, culmea, le mai auzim şi astăzi):

Durerea înseamnă siguranţă pentru mamă, iar absenţa ei duce la distrugere.

Fragment din cronica Silviei Dumitrache publicată de Bookaholic.ro

  

Povestea lui O: misogină sau feministă?


Povestea lui OPauline Réage a fost, timp de aproape 40 de ani, un pseudonim în spatele căruia stătea o scriitoare despre care știau cel mult 15 oameni.

Printre ei, ca o paranteză, se afla și Charles de Gaulle. Numele real al autoarei, Dominique Aury, a devenit cunoscut abia în 1994, când s-a descoperit și că romanul a pornit inițial ca o serie de scrisori către iubitul ei căsătorit, Jean Paulhan, la rândul lor răspunsul la o provocare pe care acesta o lansase către Aury, și anume aceea că el nu crede că o femeie poate scrie proză erotică în spiritul Marchizului de Sade.

Aury a demonstrat contrariul, și a făcut-o atât de bine, încât Paulhan i-a recomandat să transforme scrisorile într-un roman și să îl publice, chiar dacă o va face sub pseudonim. Dominique Aury a murit în 1998. Se speculează cum că, în realitate, nici acesta nu era numele ei real, și că, de fapt, ar chema-o Anne Cécile Desclos.

Controversele pe care le-a pornit romanul ei, alimentate și de misterul din spatele identității autoarei, s-au întins pe multe planuri, de la psihologia personajelor până la moralitatea lor. Cea mai interesantă este însă dezbaterea asupra felului în care este redată condiția femeii în roman. Este Povestea lui O un caz îngrozitor de obiectificare a femeii? E un roman misogin, care merită ars în public de femeile din toată lumea? Sau, dimpotrivă, Povestea lui O este, în realitate, un roman feminist, așa cum susține autoarea franceză Régine Deforges, o bună prietenă a lui Aury, la rândul ei autoare de literatură erotică? (Fragment din cronica publicată de Ioana Epure pe Bookaholic.)

   

Mai jos, o discuție despre cine a fost Dominique Aury:


E.L. James, autoarea trilogiei erotice „Fifty Shades of Grey“, ocupă primul loc în topul Forbes al celor mai bine plătiţi scriitori din lume, cu venituri de 95 de milioane de dolari, obţinute în decursul ultimului an.

Romanciera britanică E.L. James l-a detronat pe scriitorul James Patterson, care a ocupat prima poziţie în acest top în ultimii trei ani. Clubul celor mai bine vânduţi scriitori este unul exclusivist, iar mulţi dintre membrii săi se menţin în top de zeci de ani. Printre aceştia se numără Danielle Steel, care în acest an ocupă locul cinci, şi Stephen King, aflat cu cinci poziţii mai în spate.

Trilogia „Fifty Shades of Grey“ a devenit într-o perioadă scurtă un adevărat fenomen editorial. Romanele, ironizate de unii, adulate de alţii, au fost catalogate drept „mummy porn“, un gen literar destinat menajerelor în vârstă de până la 50 de ani, aflate în căutarea erotismului şi a unei soluţii practice de a-şi condimenta căsniciile.

 

 

  

În România, trilogia a fost publicată de către Editura Trei, iar directorul editorial Magdalena Mărculescu a declarat pentru „Adevărul“ că volumele s-au bucurat de un mare succes şi pe piaţa noastră:

„Din punct de vedere comercial, trilogia «50 de Umbre ale lui Grey» a dominat vânzările Editurii Trei în perioada ultimului an. Succesul acestei serii se explică în primă instanţă prin popularitatea de care ea se bucură deja în cadrul comunităţilor de cititori online din străinătate şi din ţară, înainte de apariţia cărţii în format tipărit. Aceste grupuri de cititori sunt foarte active şi au puterea de a lansa un titlu în foarte scurt timp. Au urmat apoi două elemente care au acţionat concomitent: vânzările mari pe amazon.com, review-urile care sunt vizibile în orice moment oricui accesează această imensă librărie online şi faptul că a apărut traducerea românească. România (prin Editura Trei) a fost printre primele ţări care au publicat primul volum („Cincizeci de umbre ale lui Grey“), urmat la interval de câteva luni de celelalte două“.

Studiourile Universal Pictures au cumpărat drepturile de ecranizare contra sumei de cinci milioane de dolari, iar filmul urmează să fie lansat pe 1 august 2014. Printre numele luate în considerare pentru rolul Anastasiei Steele se află Lauren Watson, Emma Watson, Shailene Woodley și Felicity Jones, potrivit zvonurilor citate de imdb.com.

Sursă: Adevărul


affleck-rosaDe la frustrarea lui “Ți-am spus eu?” la certurile legate de bani, de la experiențele banale comune interpretate complet diferit și până la neputința acumulată ori discursurile paralele, Fata dispărută e un raft enorm de pe care doi oameni care trăiesc împreună își pot alege simptomele cunoscute.

Așa că nu ajută să te apuci de lectura asta, dacă tocmai te-ai certat cu partenerul.

(…)

Fata dispărută vinde o poveste despre manipulare, despre căsnicii eșuate și crimă. Despre minciunile pe care ni le spunem singuri, despre felul în care ne “împachetăm” și imaginea pe care o “vindem” celorlalți. Și despre ce anume rămâne după ce ai rupt ambalajul.

Critica de specialitate a apreciat mai mult primele două cărți ale lui Flynn (Sharp Objects/ 2007 și Dark Places/ 2010), dar Fata dispărută a fost extrem de bine primită de public. A vândut peste 2 milioane de exemplare în mai puțin de un an și, în curând, va fi și film.

Casa de producție a lui Reese Witherspoon și 20th Century Fox au cumpărat drepturile, Gillian Flynn scrie deja scenariul, David Fincher a fost anunțat drept regizor, iar Ben Affleck și Rosamund Pike (foto) ar urma să joace în rolurile principale.

Fata disparutaÎntre timp, editorul nu se sfiește să anunțe că succesul lui Gone Girl marchează un moment important din punct de vedere editorial: o modificare în apetitului cititorilor, de la chick lit către female noir.

Lăsând deoparte grija editurilor pentru gustul publicului feminin, nevoia de a împărți literatura pe sexe de cumpărători sau de a urmări trenduri, mi-au plăcut întotdeauna o carte polițistă ori un film care să mă țină în priză.

   

Fragment din cronica Iuliei Verbancu de pe blogul Cărtureștilor

  

%d blogeri au apreciat asta: