România anilor ’90 povestită de o Șeherezadă în variantă ”noir”

Ca în celebrul film al lui Alfred Hitchcock, personajul narator al poveştii din Maestro. O melodramă, Emi, e imobilizată în casă şi înregistrează, cu o privire panoramică, viaţa străzii, în toate detaliile sale.

Cu mai multe tentative de suicid la activ, despre care vorbeşte cu detaşare şi cinism (cinismul cel mai dur, umorul negru dau, de altfel, tonul întregii cărţi, cum s-a mai observat), Emiluţa stă la fereastra garsonierei sale din Bulevardul Carol colţ cu Calea Moşilor şi rememorează povestea Tinei Marcu, prietenă a sa, jurnalist de televiziune şi fiica lui Avram Duca, scriitor plecat în străinătate şi ajuns celebru.

Citește aici un fragment din romanul MAESTRO

„Decât să mă sinucid, prefer să-ţi povestesc… “, afirmă ea de la bun început, ca o Şeherezadă în varianta noir, dar se va ţine de cuvânt doar parţial, la final trecând ea însăşi în faţa ferestrei dincolo de care trăieşte şi povesteşte, în faţa camerelor, în lumina reflectoarelor. Nu întâmplător îşi aşază autorul personajul îndărătul acestei ferestre dincolo de care se desfăşoară spectaculos întreg sordidul unei lumi, în abjecţia, imundul, mizeria nesfârşită – e aici un permanent joc al suprafeţelor transparente, fereastra prin care priveşte Emi bulevardul, ecranul televizorului, izvor perpetuu de inepţii care îl îndobitocesc pe privitor („De-aia prefer să zac la televizor. Mă las tâmpită de seriale, ştiri, programe cu danţ şi muzici“, afirmă cinic Emi, mare amatoare de telenovele, fireşte, detaşată, ironică), lentila deformatoare a camerei, dincolo de care orice poate deveni altceva: ca, de pildă, copia de mucava a statuii lui Lenin pe care o filmează echipa lui Max Bacalu.

(…)

Umorul – de limbaj, de situaţie, fie el şi negru, intertextualismul, inventivitatea inepuizabilă a prozatorului, manifestată la nivel stilistic şi, mai ales, capacitatea de a recompune una dintre cele mai complete imagini ale unei societăţi pe cale de a se autodistruge, ale cărei cuvinte de ordine sunt cruzimea, violenţa, mizeria, cum este societatea românească din anii ’90, sunt atuurile acestui roman care nu te poate lăsa indiferent.

Fragmente din cronica romanului MAESTRO, ”Fereastra din spate”, semnată de Andreea Răsuceanu în România literară

”Să vedeți lucrături între psihologia germană versus școala britanică”

Ce spuneţi de ideea de a vă introduce un tub de cauciuc până în stomac, doar pentru a vă nota senzaţiile “introspective”? Sau cum v-aţi simţi într-un experiment în care, atunci când răspundeţi corect, vi se spune insistent că aţi greşit, doar pentru a vi se testa încrederea în propria persoană? Sau ce-aţi spune dacă psihanalistul v-ar zice într-o bună zi: “Du-te acasă şi tratează-te singur”?

Toate aceste anecdote şi multe altele dau viaţă cărții “O istorie a psihologiei moderne“, scrise de soţii Schultz, o referinţă arhicunoscută peste Ocean, unde volumul, ajuns la a noua ediţie, este recomandat chiar şi la orele de psihologie din liceu.

Și Dan C. Mihăilescu a reținut, în cronica sa de la ProTv, pe lângă structura bogată a cărții, și mulțimea de povești și experimente care dau culoare acestui volum de referință:

Plecând de la William James ajungem la epidemia de neurastenie. George Beard, un neurolog american, este cel care inventează termenul de ”neurastenie”, considerat a fi, atenție!, maladia tipic americană. American way of life, visul american, ducea la depresie, prin faliment, și deci la neurastenie…

 

Sursă: ProTv (Omul care aduce cartea) 

…Și devine o fiară

… și dintr-o dată vine falia:

îți dai seama că jurnalul ei a fost falsificat, și că femeia aceasta, după cinci ani de mariaj, observă adulterul soțului cu o puștoaică. Și devine o fiară. Acea femeie minunată, omniînțelegătoare, te ia din Updike, Oz, Marc Levy și Douglas Kennedy și te duce cam către Misery-ul lui Stephen King. Și vine romanul numărul doi, romanul înscenării. Femeia aceasta dispare și face în așa fel, încât pas cu pas, cu o aluviune înfiorătoare de amănunte, de detalii și de dovezi, însămânțate ici și colo cu o imaginație absolut diabolică, îi înscenează deci vinovăția soțului ei…

(Dan C. Mihăilescu, ”Omul care aduce cartea”, Pro Tv)

 

 

Sursă: PRO TV

Citiți aici un fragment din thrillerul FATA DISPĂRUTĂ de Gillian Flynn 

  

Ben Affleck și Rosamund Pike vor juca în ”Fata dispărută”

De la frustrarea lui “Ți-am spus eu?” la certurile legate de bani, de la experiențele banale comune interpretate complet diferit și până la neputința acumulată ori discursurile paralele, Fata dispărută e un raft enorm de pe care doi oameni care trăiesc împreună își pot alege simptomele cunoscute.

Așa că nu ajută să te apuci de lectura asta, dacă tocmai te-ai certat cu partenerul.

(…)

Fata dispărută vinde o poveste despre manipulare, despre căsnicii eșuate și crimă. Despre minciunile pe care ni le spunem singuri, despre felul în care ne “împachetăm” și imaginea pe care o “vindem” celorlalți. Și despre ce anume rămâne după ce ai rupt ambalajul.

Critica de specialitate a apreciat mai mult primele două cărți ale lui Flynn (Sharp Objects/ 2007 și Dark Places/ 2010), dar Fata dispărută a fost extrem de bine primită de public. A vândut peste 2 milioane de exemplare în mai puțin de un an și, în curând, va fi și film.

Casa de producție a lui Reese Witherspoon și 20th Century Fox au cumpărat drepturile, Gillian Flynn scrie deja scenariul, David Fincher a fost anunțat drept regizor, iar Ben Affleck și Rosamund Pike (foto) ar urma să joace în rolurile principale.

Între timp, editorul nu se sfiește să anunțe că succesul lui Gone Girl marchează un moment important din punct de vedere editorial: o modificare în apetitului cititorilor, de la chick lit către female noir.

Lăsând deoparte grija editurilor pentru gustul publicului feminin, nevoia de a împărți literatura pe sexe de cumpărători sau de a urmări trenduri, mi-au plăcut întotdeauna o carte polițistă ori un film care să mă țină în priză.

   

Fragment din cronica Iuliei Verbancu de pe blogul Cărtureștilor

  

Profunzimea iubirii virtuale

Toate cele șapte valuri continuă povestea începută cu un an în urmă de romanul Dragoste virtuală. Lucrul acesta m-a speriat atunci când am decis să recenzez cartea, pentru că eu nu citisem prima parte. Dar, ca să fie treaba oablă am să vă liniștesc de la început. Deși ar avea un farmec deosebit (sunt sigur de asta pentru că după ce am terminat de citit cartea am comandat și am citit și prima parte), Toate cele șapte valuri se poate citi și înainte de Dragoste virtuală. Daniel Glattauer prezintă mult prea subtil și elegant evenimentele cruciale din prima parte (sau carte) pentru ca ordinea de citire să fie obligatorie. 

Cartea – și din acest moment voi face referire doar la Toate cele șapte valuri – este diferită de tot ce am întâlnit până acum. Că este o poveste de dragoste, asta, evident, am mai întâlnit, că personajele nu se cunosc, nu s-au întâlnit niciodată face à face, și asta am mai întâlnit, deși nu foarte des. Dar ca întreg romanul (și repet: întreg romanul!) să fie compus exclusiv din mesajele pe care cei doi protagoniști și le trimit, asta e nemaiîntâlnit – cel puțin de mine.

Această formă de literatură a fost prima surpriză pe care mi-a oferit-o Daniel Glattauer.  Recunosc nu doar că nu sunt un fan al brb-urilor și gtg-urilor de Messenger, dar sunt (de fapt eram) și oarecum reticent atunci când cineva încearcă să mă convingă că dragostea se poate înfiripa de la distanță. Prin corespondență.

În consecință, când am văzut că am de-a face cu un astfel de roman, am fost oarecum dezamăgit. Dar autorul m-a captat de la prima pagină. Foarte amuzant început pentru o carte. Similitudinea cu anumite situații din viața de zi cu zi m-a frapat și m-a distrat destul de mult încât să trec peste reticențe și idei preconcepute. Iar personajul care se contura din acele mesaje se dovedea a fi masiv, extrem de promițător. Așa că, oarecum entuziasmat, am continuat. Și am avut parte de cea de-a doua surpriză: un personaj poate fi conturat foarte concret doar din corespondența cu un alt personaj. Lucru pe care niciodată nu mi l-am imaginat posibil.

Au mai urmat apoi multe alte surprize, cu siguranță plăcute. Una dintre ele este profunzimea. Nu doar profunzimea mesajelor, ci prin ele profunzimea la care pot ajunge personajele. Și iubirea lor virtuală…

  

Citește continuarea recenziei pe BookBlog

   

”Când am renunțat să citesc, am renunţat şi să mă mai îndop cu mâncare”

Gustul sâmburilor de măr, romanul nemțoaicei Katharina Hagena (foto), e ”una din rarele cărți în care o poveste care te face captiv curge însoțită de un comentariu subtil la acele lucruri esențiale cu care suntem într-o prea rar mărturisită intimitate”, scrie Alina Purcaru într-o zemoasă și consistentă cronică din Observatorul cultural 🙂 Iată mai jos un fragment despre asumarea trupului feminin.

Pentru ființa în carne și oase, adevărul mai ales acolo va fi de căutat. În plus, în cazul lui Iris (personajul principal al romanului), fărîmele de sens pe care le dezgroapă odată reîntoarsă în casa bătrînească se lipesc într-un soi de mozaic inteligibil tocmai pe măsură ce femeia devine din ce în ce mai conștientă de textura senzuală a lumii. Şi de faptul că această textură o conține.

Tocmai pentru că viața ei, ca bibliotecară în Freiburg, era deconectată complet de irupțiile pe care, iată,  le descoperă acum, explorînd bătrîna grădină sau înotînd goală în lac, Iris se trezește conștientizîndu-și tocmai această piele nouă, telurică, de care uitase să se bucure. Între cele mai rafinate și mai relevante pasaje din romanul Katharinei Hagena, sînt cele care se referă la percepția propriului corp, la nefericirea care vine din negarea acestuia și la metamorfozele lui, dureroase de multe ori. Iată prin ce contraste Iris, odată o maniacă a cititului evazionist, își (re)găsește corpul, și cum, odată cu acest nou sentiment, al unei corporalități adăpostitoare, ajunge la un sens mai plin al propriei existențe:

„Ajunsesem să posed un corp pe care îl puteam considera al meu. Durase ceva vreme. Mîncasem atîtea cărţi pe pîine, încît spiritul meu devenise mai uşor, iar trupul meu mai greoi. Mai demult nu-mi plăcea să mă privesc şi atunci preferam să mă oglindesc în poveşti. Să mănînc, să citesc, să citesc, să mănînc: cînd am renunțat, mai tîrziu să citesc, am renunţat şi să mă mai îndop cu mîncare. Mi-am amintit că aveam un corp. Îl cam neglijasem, dar era acolo şi mă surprindea cu diversitatea lui de forme, linii şi suprafeţe. Vestiarul comun  a încetat să mă mai sperie şi atunci am ştiut că ajunsesem în stadiul cabinei individuale.“

Corpurile, și în special corpurile femeilor care încă nu știu ce zace în ele, pot să și sperie, pot să (se) rușineze, pot să domine, să mutileze și să se automutileze. Despre asta e povestea căderii lui Rosmarie, verișoara lui Iris a cărei amintire plutește peste livada cu meri, peste seră și peste chipurile tăcute ale mătușilor:

„Cădere, cade, decade, se cade, de Rosmarie să-ţi aminteşti. Corpul ei a decăzut înainte de a se dezvolta pe deplin. Toate fetele sînt obsedate de corpurile lor, tocmai pentru că nu au încă un corp. Sînt ca libelulele care trăiesc ani de zile sub apă şi mănîncă şi iar mănîncă.Din timp în timp, le creşte o piele nouă şi mănîncă mai departe. Apoi se transformă în nimfe. Nimfele se caţără pe un fir lung de iarbă şi ies la suprafaţă, capătă un corp şi îşi iau zborul. Ar fi putut reuşi. Cînd Harriet fusese de vîrsta lui Rosmarie, ştiuse să zboare“.

  

(Fragment din cronica intitulată ”Casa cu mătuși” publicată în Observatorul cultural. Credit foto: Henrik Spohler, www.laif.de)   

  

  

”Camerele” interioare ale lui Alex. Leo Șerban

După ce a debutat la 17 ani cu un poem, scris în engleză, în revista Chicago Review, Alex. Leo Şerban n-a mai publicat versuri decît de cîteva ori, deşi a continuat să scrie.

Pentru că imaginea care însoţeşte poetul, aceea de om „sensibil“, nu-i plăcea, dar, mai ales, pentru că poezia era o chestiune mult prea personală, mult prea intimă, pentru a deveni şi publică. (Excepţie făcînd poemele dedicate Lisabonei pe care le-a publicat sub forma unui album-jurnal, a unui omagiu adus oraşului unde a trăit Pessoa).

 

   

  

De altfel, povestea acestui prim şi ultim volum de poeme – unic şi la propriu, şi la figurat – o spune Svetlana Cârstean, coordonatoarea colecţiei „Cercul poeţilor apăruţi“, în textul de deschidere unde şi aminteşte un interviu mai vechi, realizat de ea însăşi, în care Alex. Leo Şerban îi mărturisea

„teama de a scrie cărţile pînă la capăt, angoasa în faţa formei definitive, a punctului final care nu mai lasă loc de intervenţii, de digresiuni sau bonusuri“.

Ca şi cum literatura nu poate exista decît postum, ca şi cum opera nu ar putea co-exista cu propriul creator, acesta oglindindu-se în creaţie numai de Dincolo. Alte camere, alte glasuri de ieri îşi conţin în titlu propriul principiu artistic şi propriul destin. Cele cinci cicluri de poeme – primul datînd din 1984, ultimul de anul trecut – reflectă, de altfel, „camerele“ interioare ale lui Alex. Leo Şerban de-a lungul anilor, vîrstele sale emoţionale şi culturale succesive, „glasurile“ sale care s-au schimbat în tot acest timp.

   

„orașul tot e

 violet

dar grădina de

lîngă poștă e

albă

ca un cuțit

și femeia trecînd

prin ea

tăiată în

bucățele galbene

roșii verzi

e un vitraliu“    

   

Poemele poartă permanent chipul şi glasul („ghicite, nu descifrate“) celui care le-a scris, sînt aşadar (şi) autoportrete în forme, tonuri şi stiluri variate & variabile. Introspective, metaforice sau descriptive (picturale la propriu şi la figurat), biografice sau livreşti, intertextuale; ermetice sau (doar) sentimentale, fie că e vorba de haiku-uri sau de sonete, de versuri albe sau rimate, pe teme date ori inspirate de operele altor artişti (Bosch, Dürer, Giacometti sau Michaux) cu care întreţin un fin dialog în oglindă, filtrul estetizant al exerciţiilor de sine ale lui Alex. Leo Şerban are întotdeauna rafinament şi o anume exactitate a eleganţei în emoţie şi sens.

Simplitatea şi absenţa absolută a oricăror influenţe artistice fiind atinse în ciclul final, intitulat „Lispoeme“, unde poemele sînt, de fapt, nişte imagini, nişte „capturi“ de scene de viaţă şi de stări de o claritate şi o sensibilitate pure. Aici se vede cel mai bine graţia sa poetică, în aceste poeme finale, retras cu totul în spatele instantaneelor urban-lusitane marcate de absenţa/prezenţa lui Pessoa, dar numai pentru a fi „ghicit“ (nu neapărat şi „descifrat“) cel mai bine. Căci ultima piesă a operei sale, ultimul poem scris de Alex. Leo Şerban (datat 30 noiembrie 2010, ziua împlinirii a 75 de ani de la moartea lui Pessoa) este, de fapt, un omagiu adus frumuseţii, misterului şi dispariţiei. Vieţii.

   

Fragment din cronica lui Marius Chivu din ”Dilema Veche” la volumele lui Alex Leo Șerban Alte camere, alte glasuri de ieri (Editura Pandora M) și Mica dietetică (Editura ART).

  

„Ca un mistreţ/Visu-ţi tropăie prin codri”. Vă sună a plagiat?

Sigmund Freud, Émile Zola, Daphné Du Maurier, Marcel Proust, Paul Celan sunt printre autorii care au suferit din cauza defăimărilor legate de plagiat. Cartea „Raport de poliţie“, de Marie Darrieussecq, ea însăşi acuzată de „furt“ literar, a apărut la Editura Pandora M şi analizează acuzaţiile de plagiat aduse unor mari figuri universale, scrie Simona Chiţan într-o cronică recentă apărută în Adevărul.

Guillaume Appollinaire, Miguel de Cervantes, Herman Melville, Marcel Proust, dar şi nobelizaţii Pablo Neruda, Camilo José Cela au fost învinuiţi de plagiat de către contemporanii lor. Dar asemenea „întâmplări” neplăcute pentru autori s-au întâlnit frecvent de-a lungul istoriei.

   

   

        

Diogene Laertius povesteşte că Epicur fusese acuzat de un oarecare Timocrate că i-ar fi furat ideile. De asemenea, Machiavelli însuşi a susţinut că Papa Gregorius a ars cărţile lui Marcus Terentius Varro pentru a ascunde „plagiatul” comis de Sfântul Augustin şi a-l salva de la dezonoare pe cel din urmă.

În cartea „Hoţii de cuvinte”, Michel Schneider numără cel puţin zece psihanalişti – Fliess, Stekel, Adler, Jung, Gross, Tausk, Rank, Groddeck, Spielrein, Mack-Brunswick – care au întrerupt relaţia cu Freud din cauza suspiciunilor şi scandalurilor legate de plagiat.

„Când însă un plagiat simte nevoia de a isca un scandal public, atunci suntem în faţa unui caz de plagiomnie”, susţine autoarea.

Celan, „abolit ca autor”

Poetul Paul Celan a fost acuzat de plagiat de văduva unui poet, Yvan Goll. Claire Goll, care avea pretenţii de scriitoare, a lansat trei campanii defăimătoare la adresa lui Celan: în 1953, în 1960 şi în 1962. Ultimul atac a avut un puternic răsunet mediatic, din cauza notorietăţii crescânde a lui Celan în Germania.

Iată câteva exemple de versuri incriminatoare:

• la Yvan Goll – „Mistreţii cu magic cap triunghiular/ trec tropăind prin visurile mele scânteietoare”,
• iar la Paul Celan – „Ca un mistreţ/Visu-ţi tropăie prin codri”.

Astfel de comparaţii denigratoare sunt „vaza retorică a plagiomniei”, explică autoarea cărţii „Raport de poliţie”. Într-o scrisoare, Paul Celan afirma că fusese pur şi simplu „abolit ca persoană şi ca autor”. Deşi a primit Premiul Büchner în 1960, poetul a fost atât de rănit, susţine autoarea, că „defăimările l-au făcut să de prăbuşească, ducându-l la sinucidere” la 20 aprilie 1970.

„Era absolut normal ca Paul Celan să fie atât de grav afectat de joasele calomnii – acuzaţia de plagiat. Mai puţin normal este că a suferit întreaga viaţă, deşi acuzele, evident mincinoase, i-au permis să înţeleagă că majoritatea cititorilor trecuseră spontan din partea lui”, scria poeta Yves Bonnefoy.

Despre acuzele de plagiat aduse lui Zola şi Freud, citeşte mai departe în Adevărul.

Marc Levy… rechargé

 

La Editura Trei a apărut un nou volum semnat Marc Levy. „Prima noapte” nu este nimic altceva decât continuarea best-seller-ului „Prima zi”.

   

      

„O aventură fantastică” se entuziasmează Le Parisien, atunci când scrie despre penultima carte a lui Marc Levy. Şi evident că Le parisien nu poate fi altfel decât exaltat în declaraţii, pentru că vorbim de Levy, cel mai citit autor francez din lumea întreagă, cu volume traduse în peste 40 de limbi.

Dragostea este aventura supremă. Dar ea nu este lipsită de pericole. Adrian este distrus, fiind convins că a pierdut-o pe Keira pentru totdeauna. Destinul a salvat-o, se pare, iar ei se vor reîntâlni, la fel de pasionaţi de meseria lor şi la fel de îndrăgostiţi precum în „Prima zi”, pentru a-şi continua aventura cunoaşterii.

El este astrofizician, specialist în stele extrasolare şi vrea să afle cum s-a născut Universul. Ea – arheolog şi caută urmele primului om pe Terra. Expediţia lor ştiinţifică îi poartă, de data aceasta, din înălţimile platourilor etiopiene până în întinderile îngheţate din nordul Uralului. Numai că adevărul pe care-l vor descoperi riscă să dărâme deopotrivă iluziile şi speranţa omenirii…

De acelaşi autor, la Editura Trei au apărut până acum romanele: „Și dacă e adevărat…”, „În altă viaţă”, „Te voi revedea”, „Unde eşti?”, „Șapte zile pentru o eternitate”, „Prietenii mei, iubirile mele”, „Toate acele lucruri pe care nu ni le-am spus”, „Copiii libertăţii”, „Prima zi”.

Cronică publicată în Jurnalul Național.

 

Iulia Blaga despre ”Bărbați care urăsc femeile”: o combinație europeană de Se7ven și Twin Peaks

Bărbaţi care urăsc femeile e traducerea titlului original al filmului şi cărţii, Män som hatar kvinnor, deşi mai cunoscută e varianta engleză a titlului, The Girl With a Dragon Tattoo. Dacă literaţii au găsit în trilogia lui Stieg Larsson influenţe din toţi marii autori de literatură poliţistă, cel mai mare succes de casă din toate timpurile din cinematografele suedeze şi daneze e, dacă vreţi, o combinaţie europeană de Se7en şi Twin Peaks, care se urmăreşte cu sufletul la gură. (…)
 

 

 
Precis decupat, filmul ne scuteşte de genericul amplu de început şi ne introduce rapid în subiect. Un bărbat în vârstă, într-un birou elegant şi retro, deschide un plic în care se află o floare presată. Bărbatul se uită pe ştampilă, vede că plicul a venit din Hong Kong şi începe să plângă.

În scena următoare, un cunoscut jurnalist, Mikael Blomkvist (Michael Nykvist) e condamnat la trei luni de închisoare pentru că a făcut acuzaţii false de corupţie la adresa unui mare om de afaceri. Pentru cine nu a parcurs mai întâi cartea şi nu ştie despre ce e vorba, filmul e – normal – mult mai surprinzător.

Blomkvist va fi angajat de bărbatul din debutul filmului, Henrik Vanger (membrul unei proeminente familii de afacerişti), să descifreze misterul dispariţiei nepoatei sale, Harriett, în urmă cu 40 de ani. Niels Arden Oplev reuşeşte să cultive misterul o bună parte din film, graţie unui scenariu bine articulat, fără nimic în plus, şi a unei regii care foloseşte în mod optim imaginile foto sau video de epocă, în aşa fel încât acestea să reveleze şi în acelaşi timp să ascundă adevărul până când nu va fi venit vremea să-l aflăm.

Portretul fetei care este în film Harriet e, de pildă, o oglindă a diferitelor etape ale anchetei jurnalistului. Expresivitatea figurii tinerei – cu un zâmbet care îl concurează pe cel al Mona Lisei – face ca Harriet să pară când o victimă, când ascunzând ceva nu foarte kusher.

Mizând pe fascinaţia pe care imaginile din trecut o au asupra noastră, ca şi pe cea creată de imaginea fotografică / video ca înregistrare fidelă / mincinoasă a realităţii, filmul ne ţine atenţia încordată şi ne face să vrem să descoperim în acelaşi timp cu eroul, sau chiar înaintea lui, toate necunoscutele ecuaţiei.

(…)
 

 

 

     

 

Filmul e profesionist şi sobru în toate aspectele sale. Capacitatea lui Stieg Larsson de a duce mai multe subintrigi în acelaşi timp e păstrată de Rasmus Heisterberg şi Nikolaj Arcel, al căror scenariu reuşeşte să păstreze amplitudinea romanului, creând personaje vii, complicate cărora le dă ocazia să se transforme. De asemenea, scenariul păstrează acute şi trimiterile la activitatea anti-extremă dreaptă a jurnalistului Stieg Larsson (care au dus la interpretări ale cauzei morţii sale subite). (…)

  

Bărbaţi care urăsc femeile e cinema comercial de calitate, deşi graniţa dintre film comercial şi film de artă e tot mai puţin vizibilă azi (o distincţie s-ar putea face din punctul de vedere al mizei financiare), şi e o tentativă mai mult decât reuşită de a aduce cinematografia europeană nu la sate (!), ci în mall-uri.

Independenţa Film, distribuitorul român al filmului, va prezenta în lunile octombrie şi noiembrie 2010 şi celelalte două părţi ale Trilogiei Mileniului, Fata care s-a jucat cu focul şi Castelul din nori s-a sfărâmat. Din cauza scenelor cu conţinut erotic, Bărbaţi care urăsc femeile e interzis la noi spectatorilor sub 18 ani. Trilogia Mileniului a fost publicată şi în limba română, de Editura Trei, începând cu 2008.

 Citește pe liternet.ro întreagă cronică a Iuliei Blaga la filmul ”Bărbați care urăsc femeile”, lansat în cinematografele românești din acest weekend.