Fjällbacka, 1870. Pazincul farului și mângâierile fantomatice

Femeia se ghemui mai aproape de Karl. Acesta stătea lipit de perete, cu izmenele lungi şi bluza pe el. Peste câteva ore trebuia să se trezească şi să‑i ia locul lui Julian la far. 

Emelie puse încet o mână pe piciorul lui. Îl mângâie de‑a lungul pulpei cu degete tremurânde. Nu ea ar fi trebuit să ia iniţiativa, dar ceva nu era în regulă. De ce n‑o atingea? De fapt, abia dacă‑i arunca două cuvinte. Mormăia doar un „sărumâna pentru masă“ înainte de‑a se ridica. În rest, parcă se uita prin ea. Ca şi cum ar fi fost făcută din sticlă şi trecea neobservată.

Oricum, Karl nu prea stătea mult prin casă. Când era treaz, zăbovea mai mult în far sau deretica pe lângă casă sau barcă. Ori pleca în larg. Ea stătea singură cuc acasă şi‑şi termina repede treburile casnice. Apoi îi rămâneau ore lungi de umplut şi începuse să creadă că avea să înnebunească în curând. Dacă ar fi făcut un copil, ar mai fi avut un suflet lângă ea şi pe cineva căruia să i se dedice. Atunci n‑ar fi interesat‑o deloc că soţul ei muncea de dimineaţa până seara târziu, sau că nu vorbea cu ea. De‑ar fi avut unul mic, cu care să‑şi ocupe timpul.

Fragment din:

Dar, după perioada petrecută la fermă, ştia că trebu­iau să se întâmple anumite lucruri ca o femeie şi un bărbat să aibă un copil. Lucruri care nu se întâmplaseră încă. De asta îşi strecurase mâna între picioarele lui Karl şi‑i mângâia pulpele. Cu inima zvâcnindu‑i în piept de nervozitate şi de excitare, îşi lăsă mâna să alunece, lent, spre prohabul lui.

Karl tresări şi se ridică în şezut.

— Ce‑ţi veni?

Ochii lui scăpărau negri, cum nu‑i mai văzuse niciodată, şi Emelie îşi retrase repede mâna.

— Am crezut că… mă gândeam doar…

Nu‑i veneau cuvintele. Cum să‑i explice ceva atât de evident? Ceva ce ar fi trebuit să‑i fie clar şi lui: era ciudat că după trei luni de căsnicie nu se apropiase niciodată de ea. Simţi cum în ochi îi năvălesc lacrimi.

— Mai bine dorm în far. Că văd c‑aici n‑are pace omu‘.

Karl se strecură pe lângă ea, îşi puse hainele şi coborî furtunos scările.

Emelie se simţea de parcă ar fi fost pălmuită. Chiar dacă o ignorase până atunci, măcar nu‑i vorbise pe tonul ăsta. Dur, rece şi dispreţuitor. De parcă ar fi fost o târâtoare care apăruse de undeva de sub o piatră, aşa o privise.

Cu lacrimile prelingându‑i‑se pe obraji, Emelie se apropie de fereastră şi privi afară. Pe insulă bătea un vânt puternic şi Karl fu nevoit să dea pieptul cu el ca să ajungă la far. Des­chise uşa cu un gest smucit şi intră. Apoi îl văzu prin geamul turnului, unde lumina farului îl preschimbă într‑o umbră.

Se întinse din nou pe pat şi plânse. Casa scârţâia şi tros­nea. Emelie avea impresia c‑o să se ridice şi‑o să plutească deasupra insulelor, afară, în pustiul cenuşiu. Dar nu i se părea înfricoşător. Mai bine să‑şi ia zborul, nu conta unde, decât să stea aici.

Cineva o mângâie pe obraz, exact în locul unde cuvintele lui Karl o izbiseră ca o palmă. Emelie tresări. Nu era nimeni acolo. Trase pătura până în bărbie şi se holbă spre colţurile întunecate ale camerei. Păreau goale. Se întinse din nou. Sigur îşi închipuise. La fel ca toate zgomotele alea ciudate pe care le auzise de când venise pe insulă. Şi uşile dulapurilor care se deschideau, deşi era sigură că le închisese, sau zaharniţa, care în mod inexplicabil, se mutase de pe masa de bucătărie pe blatul de lucru. Toate astea musai că erau închipuiri. Probabil că imaginaţia ei şi pustietatea de pe insulă îi jucau feste.

TOP 15 noutăți la Bookfest

 

  

  

15. Dieta de 2 zile. Ține dietă două zile pe săptămână, mănâncă normal în celelalte cinci zile, de dr. Michelle Harvie & prof. Tony Howell: e pe bune – experimentele clinice au demonstrat că cei care au urmat dieta de două zile au pierdut mai mult în greutate, o cantitate aproape dublă de grăsime și mai mulți centimetri în jurul taliei, decât persoanele care au urmat o dietă bazată pe controlul permanent al caloriilor.

14. Fata dispărută, de Gillian Flynn: romanul are o structură ingenioasă: atât Amy, cât şi Nick îşi compun propria versiune despre istoria cuplului lor, însă adevărul se află undeva la mijloc… versiunea lui Nick începe din momentul dispariţiei lui Amy. Romanul a fost ales drept “thrillerul anului” (The Observer)

13. Ghid pentru femeia nerăbdătoare să devină mamă, de Jean M. Twenge: află ce e adevărat și ce e fals în toate aspectele încercării de a deveni mamă, de la perioada optimă pentru sex, la problemele legate de stres și la alegerea unei alimentații care să ducă la creșterea fertilității.

12. Jurnalul unui adolescent timid, de Stephen Chbosky: cartea a fost deja ecranizată și a fost number one în lista de bestsellers a New York Times. Este o poveste despre trecerea de la copilărie la adolescenţă în tradiţia celebrului De veghe în lanul de secară.

 

  

  

11. Fii propriul tău şaman, de Deborah King: fostă avocată de succes în tinerețe, autoarea a primit în floarea vârstei un diagnostic de cancer. N-a acceptat operațiile invazive și s-a îndreptat cu succes spre medicina alternativă; află rețeta ei tămăduitoare, incluzând tehnici orientale vechi de mii de ani.

10. Cum să te porţi cu copiii tăi deveniţi adulţi, de Gail Parent & Susan Ende: copiii cresc, se schimbă și parcă îți creează, ca părinte, probleme și mai mari decât cele de acum câțiva ani. Cum te descurci?

9. Sirena, Camilla Lackberg: seria Ericăi Falck merge mai departe. Intriga pleacă de data asta de la un scriitor de scucces care începe să primească scrisori de amenințare. Colac peste pupăză, unul dintre prietenii scriitorului dispare fără urmă…

8. Ce se petrece în grupuri? Comunităţi nevrotice, comunităţi sănătoase, de R.D. Hinshelwood: conceptul central pentru a înţelege ce se întâmplă, la nivel inconștient, în grupuri este dramatizarea – manifestarea publică în viaţa grupului a unei fantasme individuale a unui membru.

 

 

  

7. Antologia NEBULA 2012, de James Patrick Kelly & John Kessel: vă așteaptă, printre altele, o aventură romantică în orașele norilor de pe Venus, un viitor în care moartea începe la naștere, o societate aztecă din secolul al XX-lea și o carte cu minte proprie.

6. Lumea virtuală: Avataruri şi fantome, de Serge Tisseron: “Facebook, MySpace şi Second Life îţi permit să te simţi aproape de ceilalţi, fără să pierzi nimic din sentimentul de independenţă. Pot să mă angajez sau mă detaşez cu un simplu clic. Dar sunt liniştit cu atât? Nu tocmai.”, dă de înțeles psihiatrul francez.

5. Copilul din flori, de Audur Ava Olafsdottir: pentru Lobbi, moartea tragică a mamei sale se dovedeşte a fi un puternic catalizator. Pasiunea lor comună pentru cultivarea soiurilor rare de trandafiri în seră îl determină să abandoneze studiile şi să pornească într-o călătorie către o mănăstire dintr-un sat îndepărtat pentru a se îngriji de o grădină pe vremuri fabuloasă.

4. Starters, de Lissa Price: Callie, în vârstă de şaisprezece ani, descoperă Banca de Corpuri unde adolescenţii îşi închiriază trupurile adulţilor înstăriţi ce îşi permit luxul de a redeveni tineri. Dar neurochipul ei funcţionează greşit, iar Callie ajunge să afle lucruri pe care nu trebuia să le știe…

 

 

  

3. Adevărul despre cazul Harry Quebert, de Joel Dicker: autorul alternează epocile, registrele stilistice (raportul poliţiei, transcrierea unui interogatoriu, extrase din roman) şi ”explorează America în toate excesele ei – mediatice, literare, religioase, meditând, în acelaşi timp, asupra condiţiei scriitorului”, apreciază L’Express.

2. Sfâşierea cerului, de Ursula Le Guin: și dacă visurile ar putea modifica realitatea? Cum am încerca să folosim puterea aceea, fără să ne identificăm cu divinitatea? Un roman care examinează natura realului și a identității personale în cea mai bună tradiție a lui Philip K. Dick.

1. Predica despre căderea Romei, de Jerome Ferrari: romanul spune povestea unui tânăr care renunţă la studiile sale de filosofie pentru a deschide un bar în Corsica, sperând să creeze o oază de pace şi fericire. Ferrari, un scriitor-filosof cu un stil original şi seducător, ne invită să descoperim societatea noastră în contrapunct cu meditaţiile Sfântului Augustin.

   

Invazia scandinavă: de la Stieg Larsson la Anne Holt

Nu îmi mai amintesc exact ce m-a făcut acum 3-4 ani să iau în mână o carte poliţistă – sau, mă rog, thriller, își începe povestea Anda Brîndușă, redactorul-șef al revistei The ONE.

    

Exigenţele mele literare – continuă ea – s-au crispat la ideea infamă, dar probabil că seara friguroasă de toamnă şi faptul că primisem cele trei volume ultramediatizate ale lui Stieg Larsson mi-au îmblânzit reticenţa. Nu am mai lăsat din mână Bărbaţi care urăsc femeile şi apoi am devorat Fata care s-a jucat cu focul şi Castelul din nori s-a sfărâmat. Explicaţia pentru succesul fulminant e oarecum neaşteptată: e vorba, bineînţeles, de Lisbeth Salander, o eroină imperfectă şi absolut irezistibilă, de naraţiunea hipnotizantă, dar şi de detaliile socio-politico-psihologice ale vieţii suedezilor, nu întotdeauna model.

Apoi au urmat Camilla Läckberg, Lars Kepler, Arnaldur Indridason, Yrsa Sigurdardóttir, Anne Holt (fost ministru al justiţiei în Norvegia, acum autoare de bestsellers), Jo Nesbø ş.a., majoritatea dintre ei publicaţi la editura Trei, dar şi la Rao. Cred că nu am lăsat necitit niciun volum de thrillere scandinave apărute la noi, de fapt am mai cumpărat câteva şi în engleză. Ştiu, nu sunt nume pe care să le menţionezi cu aplomb în discuţii savante. Însă au devenit un gen în sine – Nordic noir, cu o scriitură realistă, precisă, dezbărată de ornamente şi metafore, lucide şi glaciale ca ţările pe care le descriu, ţinuturile tăcerii şi ale zăpezilor.

Valorile protestante, liberalismul şi toleranţa unei societăţi atât de perfecte în aparenţă sunt cadrul în care aceşti scriitori iscodesc cu precizie pentru a expune fricile, obsesiile şi păcatele cele mai întunecate. Şi nu sunt puţine. Fiecare faptă reprobabilă este pusă în context şi multe din aceste poveşti vorbesc despre acţiuni din prezent determinate de o greşeală a trecutului, de multe ori a părinţilor sau bunicilor personajelor. Personajele credibile, acţiunea construită cu minuţiozitate şi ritmul alert, plus peisajul cu marea, fiordurile şi pădurile scandinave, au devenit o reţetă universal devorată, iar romanele sunt premiate şi vândute în milioane de exemplare.

Citește întregul documentar despre ”invazia scandinavă” în revista The ONE

  

Copilul german – un nou roman de Camilla Läckberg

Copilul german un nou roman semnat de Camilla Läckberg a apărut de curând în rafturile librăriilor. Este cea de-a cincea carte a scriitoarei suedeze, după Prințesa ghețurilor, Predicatorul, Piază rea și Cioplitorul în piatră.

De această dată, Camilla Läckberg îmbină o poveste contemporană cu experiența emoționantă de viață a unei tinere femei din anii ‘40.  

 

“Absentă, băgă în gură o caramea cu ciocolată Dumlekola, pentru a se consola, în timp ce aruncă o privire spre caietele aflate pe birou, lângă computer. Textul limpede al mamei sale îi cerea imperios atenția. Era dezbinată între teama de a se uita la cele scrise de Elsy și curiozitatea legată de ce ar fi putut găsi. Încetișor, se întinse după primul caiet. Îl cântări în mână. Era subțire, asemănător maculatoarelor folosite în școala primară. Erica își trecu degetele peste copertă. Numele fusese scris cu stiloul însă, odată cu trecerea anilor, cerneala albastră pălise. Elsy Moström.

Acela fusese numele de domnișoară al mamei sale. Luase numele de Falck în urma căsătoriei cu tatăl Ericăi. Erica deschise caietul cu precauție. Paginile erau liniate cu albastru. În partea de sus era trecută data: 3 septembrie 1943. Citi prima propoziție:

Nu se mai termină odată războiul acesta?

 

Fjällbacka, 1943

 

Nu se mai termină odată războiul acesta?

Elsy ronțăi capătul stiloului, gândindu-se la ce ar mai fi putut scrie. Cum să transpună în cuvinte sentimentele pe care le avea în legătură cu acel război care nu implica și propria ei țară, dar totuși o făcea? Îi părea ciudat faptul că scria un jurnal. Nu știa de unde-i  venise ideea, însă era ca și cum simțise nevoia de a-și formula toate gândurile cu privire la traiul pe care îl ducea, trai ce-i era atât familiar, cât și necunoscut.

Din unele puncte de vedere, abia dacă își mai amintea vremurile dinainte de război. Avea treisprezece ani, curând urma să împlinească paisprezece; avusese doar nouă ani la izbucnirea conflictului. De-a lungul primilor ani, ei nu observaseră prea mari diferențe, cu toate că adulții păreau să acorde lucrurilor o atenție sporită, devenind brusc interesați de știri, atât de cele din ziare, cât și de cele de la radio. Atunci când stăteau în sufragerie și ascultau radioul, păreau agitați, temători și, într-un mod straniu, captivați. În ciuda situației, evenimentele ce se desfășurau în lume erau captivante — amenințătoare, însă captivante. În rest, viața părea cam la fel ca și până atunci. Vasele plecau în larg, apoi se întorceau acasă. Uneori, captura era bună. Alteori nu. Pe țărm, femeile își vedeau de sarcinile zilnice — aceleași sarcini pe care le îndepliniseră și mamele, și bunicile lor. Aveau copii de născut, rufe de spălat, case de rânduit. Era un ciclu nesfârșit, însă războiu amenința să le tulbure atât deprinderile obișnuite, cât și realitatea de zi cu zi. Încă din copilărie, ea fusese conștientă de acea tensiune mocnită. Iar în clipele respective, războiul aproape că venise peste ei.

— Elsy? își auzi mama strigând-o de la parter.

Închise repede caietul, punându-l în sertarul de sus al micului său birou aflat lângă fereastră. Își petrecuse atât de multe ore stând la el, făcându-și temele, însă odată încheiată perioada școlii, biroul nu-i mai servea la nimic. Se ridică, își netezi fusta, apoi coborî la mama sa.

— Elsy, mă poți ajuta cu apa?

Chipul mamei părea sleit și cenușiu. Își petrecuseră întreaga vară locuind în cămăruța de la subsol, în vreme ce restul casei îl închiriaseră vizitatorilor estivali. Pentru banii primiți, trebuiau să spele, să gătească și să-i servească pe chiriași — un avocat din Göteborg, alături de soția lui și de cei trei copii neastâmpărați — cu toții extrem de pretențioși. Mama lui Elsy, Hilma, fusese nevoită să lucreze neîncetat, cât era ziua de lungă, ba chiar și seara, spălând rufe, pregătind coșuri de picnic pentru excursiile lor cu barca și făcând ordine după ei prin casă. În același timp, mai trebuia să se ocupe și de propriile ei treburi.

— Stai jos și te odihnește o clipă, mamă, zise cu blândețe Elsy, punându-i șovăitor mâna pe umăr.

Hilma tresări când îi simți atingerea. Niciuna din ele nu era obișnuită cu atingerile, însă după o scurtă pauză, femeia își puse propria-i mână peste cea a fetei sale și se cufundă, recunoscătoare, într-un scaun.”

Fragment din “Copilul german” de Camilla Läckberg

Cele mai teribile spaime ale Camillei Läckberg

 

  

  

Da, Stephen King este vinovatul! Din cauza sa, scriitoarea noastră nordică nu poate adormi decât, bănuiesc, la lumina veoizei sau… a aurorei boreale 🙂

Vă propun mai departe un citat în ton cu tema, care confirmă, zic eu, că prințesa policierului suedez n-a mințit deloc. Pasajul este din penultimul roman tradus la Trei, Cioplitorul în piatră (cel mai recent, Piază rea, a fost distribuit la finele lui septembrie cu ”Gazeta Sporturilor” în cunoscuta ”Serie neagră”):

***

Buna sa dispoziţie se menţinu chiar şi atunci când, la ora opt seara, Patrik încă nu venise acasă. Erica nu avusese energia de a merge să aprindă toate lămpile, astfel încât, odată cu transformarea amurgului în noapte, casa devenise din ce în ce mai întunecată. Singura lumină provenea, în momentul acela, de la ecranul televizorului. În vreme ce o hrănea din nou pe Maia, ea se uita leneşă la unul din multele reality show‑uri ce rulau seara. Spre ruşinea ei, trebuia să recunoască faptul că era dependentă de mult prea multe emisiuni de acel gen, iar Patrik ajunsese să bombăne fiindcă era asaltat de intrigi meschine şi oameni lacomi să capete atenţie media. Timpul lui de vizionare a programelor sportive fusese redus în mod considerabil, însă atâta vreme cât nu trebuia să stea el s‑o dădăcească pe Maia întreaga seară, consimţise a‑i ceda Ericăi şefia asupra telecomenzii. Femeia dădu volumul mai tare, uimită cum o groază de fete drăguţe erau dispuse să ţopăie şi să se ferchezuiască doar de dragul unui tânăr vanitos şi ridicol, care încerca să le convingă de faptul că era numai bun de însurat. Tuturor telespectatorilor le era limpede că băiatul considera participarea la emisiune drept un mod de a‑şi spori şansele la agăţat prin cluburile ultramoderne din Stockholm. De fapt, Erica îi dădea dreptate lui Patrik — emisiunea nu avea pic de inteligenţă — însă odată ce pornise a o urmări, ea nu se putu abţine.

Un sunet dinspre uşa de la intrare o făcu să dea volumul încet. Vechea sa teamă de întuneric puse stăpânire pe ea timp de o secundă, dar apoi femeia îşi veni în fire şi realiză că probabil era Patrik, care se întorcea în sfârşit acasă.

— Ce mai întuneric aici, zise acesta, aprinzând câteva lămpi, înainte de a merge la Erica şi la Maia.

Se aplecă şi‑i dădu Ericăi o sărutare pe obraz, îi mângâie cu blândeţe căpşorul Maiei, după care se aruncă pe canapea.

— Îmi pare foarte rău că am ajuns atât de târziu.

În ciuda sentimentelor sale copilăreşti de puţin mai devreme, sentimentul de iritare al  Ericăi o părăsi de‑îndată.

— Nu contează. Ne‑am descurcat bine, noi două.

Seria neagră revine la GSP: ”Piază rea” de Camilla Lackberg

Seria Neagră revine cu noi 7 thrillere nordice care vor fi distribuite săptămânal, începând de azi, împreună cu Gazeta Sporturilor.

”Şi-acum, a venit momentul să întoarcem oglinda spre noi. Un Breivik poate apărea oricînd pe străzile noastre!”, declara de curând Anne Holt, fost ministru al justiţiei în Norvegia şi autoare de best-seller-uri poliţiste. Înainte de atentate, scriitorii nordici de crime-fiction trebuiau să inventeze răul, aproape inexistent în rapoartele poliţiei. Îl intuiau, îl simţeau prezent, dar nu-i cunoşteau faţa. Acum are un chip, un nume, o uniformă. „Fără nici o îndoială, Breivik reprezintă încarnarea răului”, nota „Wall Street Journal”.

Dar pe lîngă el, trebuie menţionate nenumăratele spectre ale crimei din romanele scandinave. O hartă a zonelor întunecate din natura umană care ar fi utilă oricărui poliţist. Nu întîmplător, „moştenitoarea” lui Larsson, Camilla Lackberg, a adus laolaltă un detectiv, Patrick Hedstrom, şi o scriitoare, Erica Falck, care rezolvă crimele din orăşelul Fjlalbacka, notează ”Gazeta sporturilor”.

„Piază rea” este al patrulea roman al seriei traduse în 25 de limbi şi vîndute în 35 de ţări. Un şir de crime, unele mascate sub forma unor accidente auto, se petrec în jurul unui reality-show filmat în mica staţiune. Policierul ”Piază rea” deschide partea a doua a Seriei Negre, ce debutează miercuri, 28 septembrie, cu ”Gazeta sporturilor”.

    

Mai departe, iată ce vă așteaptă în această toamnă de suspans:

• 28 septembrie: Piaza rea – Camilla Lackberg
• 5 octombrie: Toamna – Mons Kallentoft
• 12 octombrie: Razbunarea lui Finnigan – Rosslund& Hellstrom
• 19 octombrie: Zile intunecate – Irsa Sigurdardottir
• 26 octombrie: Ura – Anne Holt
• 2 noiembrie: Prime Time – Liza Marklund
• 9 noiembrie: Intoarcerea – Hakan Nesser

   

”S‑a înecat, dar nu în mare”

— Ce faceţi aici? întrebă Charlotte într‑o voce încă răguşită după câteva zile petrecute alternând între ţipete şi tăcere.

Îl privi pe Niclas, care dădu din umeri pentru a indica faptul că nici el nu ştia.

— Am vrut să te aşteptăm înainte să…

Căutând un mod optim de a expune ce avea de zis, Patrik îşi găsea cu greu cuvintele. Din fericire, Ernst tăcu din gură şi‑l lăsă pe el să trateze cu situaţia respectivă.

— Am primit noi informaţii cu privire la decesul Sarei.

— Aţi mai aflat ceva legat de accident? Ce anume? spuse nerăbdătoare Lilian.

— Se pare că nu a fost un accident.

— Ce vreţi să spuneţi? De ce n‑ar părea accident? zise Niclas, cu o frustrare evidentă.

— N‑a fost deloc accident. Sara a fost ucisă.

— Ucisă? Cum adică? Doar s‑a înecat, nu‑i aşa?

Charlotte păru confuză şi Erica o apucă de mână. Maia încă dormea în braţele Ericăi, fără a fi conştientă de ce se petrecea în jurul ei.

— S‑a înecat, dar nu în mare. Medicul legist nu i‑a găsit apă sărată în plămâni, după cum s‑ar fi aşteptat. Era apă de baie, pare‑se că dintr‑o cadă.

  

  

  

Tăcerea din jurul mesei părea explozivă. Patrik o privi cu îngrijorare pe Charlotte, iar Erica, vădit alarmată, îşi fixă ochii mari asupra chipului soţului său.

Patrik realiză că familia era în stare de şoc şi începu să pună cu precauţie întrebări, pentru a‑i aduce înapoi la  realitate. Consideră că reprezenta abordarea cea mai bună în momentul respectiv. Sau, cel puţin, aşa spera. În orice caz, aceea era meseria lui, şi atât de dragul Sarei, cât şi al familei sale, trebuia să meargă mai departe cu interviul.

(…)

— Vă vine în minte cineva care credeţi că ar fi vrut să‑i facă rău Sarei?

Charlotte îi aruncă o privire neîncrezătoare şi spuse într‑un glas răguşit:

— Cine să vrea să‑i facă rău Sarei? Avea doar şapte ani.

Vocea i se frânse, însă făcu un efort vădit de a se controla.

— Aşadar, nimănui nu îi trece prin minte vreun motiv? Nimeni care să vă vrea răul, nimic de genul acesta?

Ultima întrebare o determină pe Lilian să ia cuvântul. Petele roşii de mânie pe care le avea pe faţă la venirea lor răbufniră din nou.

— Cineva care să ne vrea răul? Ba bine că nu. Există o singură persoană care se potriveşte acestei descrieri, vecinul nostru, Kaj. Ne urăşte familia şi a făcut tot posibilul să ne facă viaţa un calvar timp de ani întregi!

— Nu fi absurdă, mamă, spuse Charlotte. Tu şi Kaj vă certaţi între voi de ani întregi, şi de ce‑ar vrea să‑i facă rău Sarei?

— Omul ăla e în stare de orice. E un psihopat, ţin să vă spun. Şi aruncaţi o privire mai atentă la fiul lui, Morgan. Nu e întreg la cap, iar oamenii de genul ăla sunt capabili de orice. Uitaţi‑vă doar la toţi nebunii cărora li s‑a dat drumul pe străzi, uitaţi‑vă ce‑au făcut. Dacă cineva ar avea cât de cât minte, băiatul ăla s‑ar afla după gratii!

Niclas îi atinse braţul, spre a o calma, însă nu avu nici un efect. Albin scânci, la auzul tonului lor.

— Kaj mă urăşte, din simplul motiv că a găsit într‑un final pe cineva care îndrăzneşte să‑l contrazică. Se crede mare şmecher doar pentru că a fost managerul unei companii şi a avut bani grămadă. De‑aia el şi nevastă‑sa se pot muta aici şi toţi oamenii din oraş îi tratează ca pe nişte capete încoronate. E complet nesăbuit, aşa că nu aş exclude nimic.

— Potoleşte‑te, mamă!

Vocea lui Charlotte căpătă o severitate nouă, iar femeia îşi privi sfidător mama.

— Nu te da în stambă.

Izbucnirea fiicei sale o făcu pe Lilian să se oprească din vorbit. Îşi încleştă, mânioasă, fălcile, însă nu îndrăzni să o contrazică.

— Aşadar — ezită Patrik, puţin şocat de remarcile vehemente ale lui Lilian — în afară de vecinul dumneavoastră, nu vă vine în minte nimeni care să aibă ceva împotriva familiei?

Dădură cu toţii din cap. Patrik îşi închise carneţelul.

Fragment din romanul

Cioplitorul în piatră

al treilea volum din seria Camillei Läckberg

”Uneori, soţul ei era un prost de nedescris. Dacă nu pricepea, ce putea ea să-i explice?”

După Prinţesa gheţurilor şi Predicatorul, regina romanului poliţist suedez revine cu o nouă poveste de îţi îngheaţă sângele în vine. Cioplitorul în piatră, al treilea thriller psihologic al Camillei Läckberg, aduce din nou în prim-plan cuplul Patrik Hedström, ambiţiosul poliţist din Fjällbacka, şi Erica Falck, care a tocmai a născut şi trebuie să facă faţă greutăților din noua viața de mămică…

La întoarcerea acasă a lui Patrik, Erica stătea singură pe întuneric, cufundată în gânduri.

Kristina o scosese pe Maia la plimbare şi Charlotte se dusese de mult acasă. Spusele lui Charlotte nu‑i dădeau pace.

Când îl auzi pe Patrik deschizând uşa de la intrare, Erica se ridică în picioare şi merse pentru a‑l întâmpina.

— De ce stai aici, pe întuneric?

Puse câteva pungi de cumpărături pe blatul de lucru din bucătărie şi începu să aprindă lămpile. Licărirea o orbi pentru un moment, până se obişnui cu ea. Apoi se aşeză greoi la masă şi îşi privi soţul, în vreme ce acesta despacheta cumpărăturile.

— Ce plăcut e acasă, zise el voios, uitându‑se în jur. Chiar e bine că mama poate veni să ne ajute din când în când, continuă el, fără a şti că Erica nu îl privea cu ochi buni.

— A, da, o reală plăcere, zise ea, caustic. Trebuie că e grozav să te întorci măcar o dată într‑un cămin curat şi pus în ordine.

— Cum să nu! spuse Patrik, fără a realiza că‑şi săpa singur groapa cu fiecare clipită.

— Atunci poate c‑ar trebui să te gândeşti să mai stai pe‑acasă în viitor, pentru ca lucrurile să fie mai organizate pe‑aici! urlă Erica.

Creşterea bruscă a volumului îl făcu pe Patrik să tresară. Se întoarse, cu o expresie uluită pe faţă.

— Acum ce‑am mai zis?

Erica săltă în picioare, de pe scaun, ieşind ca o vijelie. Uneori, soţul ei era un prost de nedescris. Dacă nu pricepea, ce putea ea să‑i explice?

Se aşeză din nou, în lumina vagă a sufrageriei, şi privi pe fereastră. Vremea de afară oglindea întocmai ceea ce simţea lăuntric. Cenuşie, zbuciumată, aspră şi glacială. Perioade înşelător de calme, cu puternice furtuni ocazionale. Lacrimi începură să‑i curgă pe obraji. Patrik intră şi se aşeză lângă ea, pe canapea.

— Îmi pare rău că sunt aşa tont. Probabil că nu‑i uşor s‑o ai pe mama prin casă, nu?

     

     

Îşi simţi buza inferioară tremurând. Se săturase de plâns. Avea senzaţia că nu făcuse nimic altceva în ultimele luni. De‑ar fi fost măcar pregătită pentru cum aveau să stea lucrurile! Contrastul era într‑atât de mare faţă de bucuria pe care crezuse dintotdeauna că o va simţi la naştere. În clipele ei cele mai întunecate, aproape că îl ura pe Patrik fiindcă nu se simţea la fel ca ea. Latura ei raţională era uşurată, fiindcă cineva trebuia să menţină familia pe picioare. Însă îşi dorea ca Patrik să se poată pune în situaţia ei pentru o secundă şi să înţeleagă ceea ce simţea.

De parcă i‑ar fi citit gândurile, acesta spuse:

— Aş vrea să pot face schimb de locuri cu tine, sincer. Dar nu pot, aşa că va trebui să nu mai fii așa de înverșunată şi să‑mi spui ce se petrece cu tine. Poate că ar trebui să stai de vorbă şi cu altcineva, cu un specialist. Probabil că ne‑ar putea ajuta cei de la centrul pentru îngrijirea copilului.

Erica dădu din cap. Depresia avea cu siguranţă să treacă de una singură. Trebuia. În plus, existau femei cu stări mult mai rele decât ale ei.

— Charlotte a trecut azi pe‑aici, spuse ea.

— Cum se simte? rosti încet Patrik.

— Mai bine… ce‑o fi însemnând asta…

Făcu o pauză.

— Voi ajungeţi undeva cu ancheta?

Citește și:   

Cum scrii un roman polițist: în bucătărie, cu căștile pe urechi

Camilla Lackberg, specialista pistelor false și deplasării indiciilor

Patrik se lăsă pe spate, pe canapea, şi privi spre tavan. Oftă adânc şi spuse:

— Nu, din păcate. Abia dacă ştim de unde să începem. În plus, mama cea ţicnită a lui Charlotte pare interesată mai mult de‑a găsi muniţie pentru conflictul cu vecinul ei, decât de‑a ne ajuta pe noi cu ancheta. Nu ne‑a uşurat deloc munca.

— Despre ce e vorba? întrebă cu interes Erica.

Patrik îi făcu o scurtă trecere în revistă a evenimentelor din ziua respectivă.

— Chiar crezi că vreo persoană din familia Sarei putea să fi fost implicată într‑un fel în moartea acesteia? întrebă Erica.

— Nu, îmi vine greu să cred asta, spuse Patrik. Cu toţii au alibiuri credibile cu privire la unde se aflau în dimineaţa aceea.

— Zău? rosti Erica, pe un ton straniu.

Patrik era pe punctul de a întreba ce anume vroia să spună, când auziră uşa deschizându‑se, iar Kristina intră, cu Maia în braţe.

— Nu ştiu ce i‑ai făcut copilului ăstuia, zise ea iritată. A urlat în căruţ tot drumul la întoarcere şi a refuzat să se potolească. Asta se întâmplă dacă o tot iei în braţe, doar pentru că se agită un pic. O răsfeţi. Tu şi sora ta n‑aţi plâns niciodată aşa mult…

Patrik îi întrerupse tirada, mergând spre ea şi luând‑o pe Maia. Erica îşi dădu seama după ţipetele Maiei că fetiţei îi era foame şi, oftând, se aşeză în fotoliu, îşi desfăcu sutienul pentru alăptat şi culese de‑acolo o căptuşeală fără formă, îmbibată cu lapte. Sosise din nou timpul…

  

Fragment din romanul Cioplitorul în piatră de Camilla Läckberg

  

Macaroane-n păr

Păi, dacă tot e 8 martie, ce-ați spune de o poveste cu o eroină-detectiv… Erica Falk, soție de polițai, scriitoare și mamă în devenire, ajunsese cu chiu cu vai pe la jumătatea sarcinii. Și ca și cum asta n-ar fi fost de-ajuns, trebuia să mai suporte și o vizită prelungită a familiei verișorului ei…

*** 

Bomba pică la prânz. Cu picioarele chinuind‑o şi cu o durere de şale, stătuse timp de o oră în faţa aragazului, pregătind un prânz care să astâmpere atât foamea de lup a lui Conny, cât şi mofturile copiilor, iar din punctul ei de vedere, se descurcase relativ bine. Cârnaţi Falun au gratin cu macaroane erau o alegere care spera că avea să‑i mulţumească pe toţi. Curând însă avea să afle că se înşelase amarnic.

— Câh, urăsc cârnaţii Falun! Scârbos!

Lisa împinse ostentativ farfuria la o parte şi îşi încrucişă braţele, cu o mină ursuză.

— Mare păcat, pentru că asta vom mânca.

Vocea Ericăi era hotărâtă.

— Dar mi‑e foa‑a‑a‑ame! Vreau altceva.

— Nu avem altceva. Dacă nu‑ţi plac cârnaţii Falun, poţi mânca macaroanele cu ketchup.

  

 

  

Erica făcea eforturi de a‑şi păsta tonul vocii calm, cu toate că, înăuntrul său, fierbea.

— Macaroanele sunt scârboase. Vreau altceva. Ma‑ma‑a‑a‑a!

— I‑ai putea da altceva?

Britta atinse obrazul micuţei sale răzgâiate şi fu răsplătită cu un zâmbet. Sigură pe victoria sa, Lisa căpătă în obraji flacăra triumfului, în timp ce‑i aruncă Ericăi o privire sfidătoare. Dar se întrecuse măsura. În clipa aceea, era război.

— Nu mai e nimic altceva. Ori mănânci ce‑ai în faţă, ori faci foamea.

— Dar, dragă Erica, nu cred că eşti rezonabilă, spuse Britta. Conny, explică‑i tu cum facem lucrurile acasă, care este politica noastră cu privire la creşterea copiilor.

Dar nu se mai obosi să aştepte un răspuns.

— Noi nu ne obligăm copiii să facă nimic. Asta le‑ar opri dezvoltarea. Dacă Lisa mea vrea ceva diferit, noi credem că e dreptul ei să‑l capete. Vreau să zic, este o persoană care are dreptul de a se exprima în aceeaşi măsură ca şi noi, ceilalţi. Tu ce-ai spune dacă cineva te‑ar forţa să mănânci ceva ce nu‑ţi place? Nu cred că ai accepta.

Britta îi ţinu predica pe tonul cel mai profesional de care era în stare, iar Erica ştiu dintr-odată că aceea fusese ultima picătură. Cu sânge rece, ea luă farfuria fetiţei, o ridică deasupra capului Brittei, apoi o răsturnă. Când macaroanele îi alunecară în păr şi pe bluză, Britta, profund şocată, se opri în mijlocul unei propoziţii.

Zece minute mai târziu, erau duşi. Şi mai mult ca sigur că nu aveau să se mai întoarcă vreodată. Era foarte probabil ca din momentul respectiv ea să fie trecută pe lista neagră de către acea parte a familiei, însă indiferent cât de mult ar fi încercat, Erica nu putea spune că avea vreun regret. Nici ruşine nu îi era, deşi comportamentul ei putea fi numit, în cel mai bun caz, copilăresc. Fusese grozav să găsească o supapă pentru toată agresiunea acumulată de‑a lungul vizitei de două zile şi nu avea nicio intenţie de a‑şi cere scuze.

Plănui să-şi petreacă restul zilei pe divanul de pe verandă, cu o carte bună şi cu prima ei ceaşcă de ceai din vara aceea. Dintr-odată, viaţa părea mult mai senină.

  

Fragment din romanul

Predicatorul

de Camilla Lackberg

  

O descoperire matinală în Hăul Iadului

”Fiori de plăcere, dar şi de spaimă”, rezumă The Sun atmosfera din romanul Predicatorul, scris de concurenta suedeză a lui Stieg Larsson, Camilla Läckberg.

    

”Predicatorul”, din care am selectat mai jos chiar rândurile de început, este cel de-al doilea titlu dintr-o celebră serie de șapte romane (Seria Fjällbacka). Dacă vreți să aflați ce s-a întâmplat în primul volum, Prințesa ghețurilor, îl puteți cumpăra cu numărul de miercuri (2 februarie) al Gazetei Sporturilor (ziarul + cartea = 13,99 lei).

  

  

  

Ziua începu promiţător. Se trezi devreme, înaintea restului familiei, îşi trase pe el hainele cât mai silenţios cu putinţă şi reuşi să se strecoare afară neobservat. Luă cu el coiful de cavaler şi sabia de lemn, pe care o agită vesel, în vreme ce străbătu alergând suta de metri dintre casă şi Prăpastia Craiului. Se opri o clipă şi privi copleşit în cavitatea abruptă dintre pereţii stâncoşi. Laturile rocii se aflau la unu‑doi metri distanţă una faţă de cealaltă, iar structura se înălţa mai mult de zece metri spre cerul pe care soarele văratic tocmai îşi începuse ascensiunea. Trei blocuri imense de piatră erau înţepenite pentru vecie în mijlocul despicăturii, iar priveliştea era impunătoare. Aşezarea avea o atracţie magică pentru un copil de şase ani. Iar faptul că era un teritoriu interzis o făcea cu atât mai ispititoare.

Locul fusese numit aşa odată cu vizita în Fjällbacka a Regelui Oscar al II‑lea, la sfârşitul secolului al XIX‑lea, însă el habar n-avea de această poveste şi nici nu‑i păsa, în vreme ce se furişa încet spre adâncitura întunecată, cu sabia pregătită de atac. Tatăl său îi spusese că scenele de la Hăul Iadului din filmul Ronja Rövardotter fuseseră filmate în Prăpastia Craiului. Când văzuse, simţise un mic vârtej în stomac la scena în care Mattis, căpetenia tâlharilor, trecea călare prin acele locuri.

Uneori se juca acolo de‑a hoţii la drumul mare, însă în ziua aceea era cavaler. Un Cavaler al Mesei Rotunde, ca în cartea mare şi viu colorată pe care i‑o dăruise bunica de ziua lui.

    

Citiți și:

GSP şi Trei lansează SERIA NEAGRĂ. Primul volum: “Prinţesa gheţurilor”

Cum scrii un roman polițist: în bucătărie, cu căștile pe urechi

Camilla Lackberg, specialista pistelor false și deplasării indiciilor

    

Se săltă deasupra bolovanilor ce acopereau pământul şi, plin de neînfricare, se pregăti să‑l atace cu paloşul său pe grozavul balaur care scuipa flăcări. Razele soarelui nu ajungeau până în deschizătură, făcând‑o să pară întunecată şi rece. Numai bună pentru balauri. În curând, avea să‑i facă sângele să ţâşnească din grumaz, iar după chinuri îndelungi, dihania urma să‑i cadă răpusă la picioare.

Cu coada ochiului, văzu ceva care‑i atrase atenţia. Era o bucată de pânză roşie aflată în spatele unui pietroi, iar curiozitatea puse stăpânire pe el. Balaurul putea să aştepte; poate că acolo se ascundea o comoară. Îşi luă avânt şi sări pe bolovan, privind în cealaltă parte. Preţ de un moment, aproape căzu îndărăt, însă până la urmă, clătinându-se şi agitându-şi braţele, îşi regăsi echilibrul. Ulterior nu avea să admită că se temuse, însă niciodată, în toţi cei şase ani ai vieţii sale, nu fusese mai îngrozit ca în clipa aceea. O femeie stătea întinsă, aşteptându‑l. Zăcea pe spate, privind ţintă în sus, cu ochii larg deschişi. Primul său imbold fu să o ia la goană înainte ca ea să îl prindă jucându‑se acolo unde nu avea voie. Poate că îl va obliga să‑i spună unde locuia, iar apoi îl va târî după sine acasă la mama şi tata. Aceştia vor fi foarte mânioşi şi cu siguranţă îl vor întreba: „De câte ori ţi‑am spus că nu ai voie să mergi la Prăpastia Craiului fără un adult?”

Însă lucrul ciudat era că femeia nu mişca. Şi nici nu avea vreo haină pe ea, iar preţ de o clipă, băiatul se simţi stânjenit fiindcă stătea acolo, privind o doamnă goală. Ceea ce văzuse el nu era o bucată de pânză de culoare roşie, ci o geantă aflată chiar lângă ea, iar hainele nu i le putea zări nicăieri. Ciudat lucru, să zacă acolo, goală. Mai ales că era aşa de frig.

Apoi ceva imposibil îi trecu prin minte. Dacă doamna era moartă?

Fragment din volumul

Predicatorul

de Camilla Läckberg