Tag Archive: interviu



In cautarea sinelui

De curând, psihanalistul Vasile Dem. Zamfirescu, director al Editurii Trei, i-a acordat un interviu lui Matei Georgescu, psihanalist, la rândul său, și gazdă a seriei de dialoguri televizate Interviurile TVH.

Redau mai jos o replică din interviu, dar merită să-l urmăriți în întregime, pentru a afla parcursul intelectual al profesorului Vasile Dem. Zamfirescu. Cartea-pretext pentru acest dialog a fost În căutarea sinelui, apărută recent într-o ediție revizuită și adăugită.

   

  

V.D.Z.: Psihanaliza nu este doar o terapie, este un demers inițiat în profunzimile propriei personalități, ceea ce alte forme de psihoterapie nu fac; în urma acestei incursiuni în propriul inconștient, beneficiile sunt considerabile, așa încât vorbeam pe parcursul cărții În căutarea sinelui despre un beneficiu care mi-a fost imediat evident: este vorba despre un câștig de energie. Reușind să diminuez din conflictele interne, care consumă multă energie – nu mai trebuia să dorm după-masă -, practic mi-a crescut disponibilitatea de a lucra mai mult decât o jumătate de zi, sănătatea s-a îmbunătățit vizibil, aproape miraculos.

Dar nu a fost doar un câștig energetic, ci și un câștig foarte important în ceea ce privește creativitatea – nu doar în profesie, ci și în viață. Dacă ajungi să-ți cunoști propriul inconștient, să poți să dialoghezi cu el și să poți să-i citești semnele, atunci gradul de libertate pe care îl ai este considerabil sporit față de perioada de dinainte de psihanaliză, când de fapt, fără să știi, inconștientul te conduce. După o psihanaliză reușită, ajungi să te conduci tu însuți și să-ți poți controla inconștientul și chiar să-l fructifici – adică să-ți dai seama care sunt sugestiile pozitive care vin de acolo și care sunt capcanele pe care el ți le întinde pentru a-și continua dominația.

 

  


Nimeni-micaDouă ecouri proaspete la recenta traducere a romanului NIMENI semnat de scriitoarea pariziană Gwenaëlle Aubry:

# Într-un interviu-reportaj apărut în numărul de pe ianuarie al revistei ”The One”, Alina Vîlcan scrie:

”Poetic și halucinant, NIMENI este portretul încărcat de emoție al unui tată maniaco-depresiv, văzut de o fiică ce încearcă astfel să îl înțeleagă, să și-l apropie, reconstruindu-l din frânturi de amintiri, din fragmentele unui manuscris răvășitor ținut ani de-a rândul de acel părinte straniu, adesea absent, chiar și când erau împreună, mereu neînțeles. Un avocat cu minte tulbure și suflet de poet, care-și trăiește viața într-un vârtej al tristeților și nevrozelor cu nimeni împărtășite”.

# Un roman, deci, despre bucățelele în care se risipește identitatea fiecăruia, așa cum o spune chiar autoarea (cercetător în filosofie antică la CNRS) în interviul acordat pentru ”The One”:

”Romanele mele tratează problema unui eu făcut din mai multe euri, se referă la necesitatea de a fi atenți la toate eurile noastre. În NIMENI fac referire la o lucrare despre Plotin la care am scris mult timp. Or, potrivit lui, în fiecare dintre noi se ascund de fapt mai mulți. E acolo cheie de lectură, ba chiar de descifrare a procesului de scriere a romanului meu”.

# În al doilea număr din ianuarie al săptămânalului Observator cultural, Cristina Manole apreciază pătrunderea psihologică a autoarei, dar și tehnica literară:

”Gwenaëlle Aubry (n. 1971, Premiul Femina, 2009, pentru acest roman, cu un prestigiu internaţional în curs de configurare rapidă, dovadă prezenţa pe mai multe liste de premii: Médicis, Goncourt, Premiul Academiei Franceze) se dovedeşte o bună cunoscătoare a psihologiei umane. Pătrunde în locuri întortocheat accesibile. În sufletul şi mintea oamenilor. Structura romanului e inedită – e greu să mai descoperi roata astăzi, dar încercări se fac –, literele alfabetului constituind un incipit pentru fiecare capitol. Alfabetul latin, evident”.

  


Gwenaëlle Aubry (n. 1971), una dintre cele mai interesante şi mai originale voci de pe scena literară franceză a ultimilor ani, este autoarea lui NIMENI, roman recent tradus la Pandora M. Florina Pîrjol a intervievat-o pe romanciera-filosof pentru Observatorul cultural. Iată un fragment din consisentul dialog:

Ştiu că ideea scrierii acestei cărţi a pornit de la un manuscris al tatălui dvs.

Da, am avut acest imens noroc de a avea un text scris de el. Şi, de fapt, în mod paradoxal, acest text n-a făcut decît să mărească opacitatea din jurul lui, fiindcă el nu a fost niciodată un personaj transparent nici pentru sine, nici pentru ceilalţi. Însă e adevărat că, la un moment dat, după momentul morţii şi prin intermediul limbajului, al tuturor acestor voci din textul lui, un alt fel de relaţie s-a construit între noi. Acesta este unul dintre lucrurile magice pe care le permite şi le autorizează, de fapt, literatura, fraza scrisă. E ceva din moştenirea subterană despre care vorbeam mai devreme, lucruri în care eu cred foarte mult. Şi mai cred, deşi ar putea părea o banalitate, că pe măsură ce ne maturizăm şi îmbătrînim, există în noi un strat vital care iese la suprafaţă şi care poate fi legat fundamental de comportamentul cuiva dispărut. Comportamentul tatălui meu în raport cu provocarea simt că-l am şi eu din ce în ce mai mult. Nasul de clovn, tentaţia de a-ţi pune un nas de clovn în toate situaţiile realmente codificate social, o am din ce în ce mai pregnant, pe măsură ce îmbătrînesc. Sînt tot mai mult fiica tatălui meu.

Nimeni-micaDeci, aţi găsit acest manuscris al tatălui dvs. A fost o surpriză?

Nu, ştiam de existenţa lui, îmi povestea despre el de pe vremea cînd încă scria la el. Dar l-am găsit abia după moartea lui. Ştiam că voia să-l vadă publicat. Apropo de ce vorbeam mai devreme, în familia mea există o relaţie destul de serioasă cu scrisul. Şi bunicul meu a lăsat în urmă sute şi sute de pagini. Există un soi de grafomanie generalizată în această familie, se pare [rîde]. Şi cînd am regăsit manuscrisul tatălui meu avea un titlu, Oaia neagră melancolică, dar şi un subtilu între paranteze „de romanţat“, pe care l-am simţit imediat ca pe un soi de injoncţiune textuală adresată mie. Sau poate că, după ce a terminat de scris, şi-a notat acest subtitlu pentru el, ca pe ceva ce avea de rezolvat. Dar trebuie spus, în acest context, că îmi spunea că sînt o romancieră. Mă mai numea uneori autoare de „filozofice“, dar nu-mi zicea niciodată scriitoare, pur şi simplu. Aşa că, atunci cînd am văzut acea notiţă „de romanţat“, m-am gîndit că îmi era adresată mie. În plus, era un mesaj destul de opac, de încifrat: ce însemna el, în fond, cum adică „de romanţat“? Am petrecut mult timp citind şi recitind acest manuscris, încercînd să înţeleg ce era cu el şi cum anume să ascult această injoncţiune spectrală.

Şi ce conţinea acest manuscris?

Conţinea o mulţime de lucruri pe care eu le-am tot citit şi din care am selectat şi extras tot felul de pasaje, dar nu neapărat din raţiuni literare. Există, în acest manuscris, nişte texte foarte stranii, foarte frumoase, uneori şi foarte indecidabile sub aspectul genului sau al formei. Distincţia dintre real şi ficţiune, dintre real şi minciună sau delir, cum vreţi să-i spuneţi, e complet suspendată prin aceste texte. Ştiam un singur lucru: că nu voiam să fac un roman familial, un roman de doliu, nu voiam să zic „eu“, voiam să fiu la maximum de distanţă posibilă faţă de propriul meu eu. Şi distanţarea a fost atît de mare încît am ajuns să-mi interzic folosirea persoanei I. Apoi, într-o bună zi, s-a impus ca de la sine această formulă a abecedarului, şi în acel moment am ştiut că e ceea ce trebuia. Fiindcă, de obicei, aşa se întîmplă, cel puţin aşa mi se întîmplă mie, atunci cînd ai construcţia, ai, de fapt, toată cartea. Această formulă conţinea ceva mecanic, ceva ludic, ceva asociativ. De fapt, ceva mecanic combinat cu ceva foarte liber. Şi scrierea propriu-zisă a cărţii s-a petrecut foarte rapid, deşi eu nu scriu repede. În orice caz, a avut ceva jubilatoriu. A fost un moment plin de bucurie.

Dacă nu e roman de doliu, nici autobiografie, nici autoficţiune, atunci ce e?

E ceva experimental. Eu sînt foarte neîncrezătoare faţă de astfel de categorii generice. Există, bineînţeles, persoana I, care nu apare, însă, decît ca un ecou al altei voci. Nu e, pur şi simplu, distanţa memoriei, e mai mult. Nu ştiu dacă ar trebui să spun eu acest lucru, dar Nimeni este o carte despre riscul, dar şi despre bucuria pe care o simţi atunci cînd nu trebuie să te iei în posesie pe tine însuţi, despre faptul că poţi fi mai mulţi. Cred că, într-o anumită măsură, fiecare dintre noi e făcut din mai multe voci. E o carte despre puterea vitală pe care o are literatura…

 


”Franţa nu-şi uită supravieţuitorii pentru că aşa vrea. Ci pentru că n-are putere să se mai ocupe şi de ei, pentru că nu-i poate ajuta să revină în societate. Dezastrul a fost prea mare, după Primul Război Mondial a urmat criza, ţara a fost ruinată de efortul militar, ca să mai vină şi cinci milioane de foşti soldaţi să întrebe noi ce facem acum? Nici statul nu mai ştia ce să facă cu ei”, povestește Pierre Lemaitre, laureatul Premiului Goncourt 2013 pentru romanul La revedere acolo sus.

 

Iată câteva răspunsuri din interviul acordat pentru România literară:

 

Generaţia pierdută…

Da, e expresia inventată de Gertrude Stein pentru Hemingway şi ceilalţi americani la Paris. Generaţia asta pierdută, inclusiv în America, îşi trage rădăcinile din primul război mondial.

 

La revedereRealitatea pe care o povestiţi îmi evocă mai degrabă urmările războiului din Vietnam, cu militari incapabili să se mai adapteze la viaţa obişnuită, decât pe cele ale Primului Război Mondial. Cum rescrie istoria recentă perspectiva noastră asupra momentului 1918?

Istoricii francezi au împrospătat, în ultimele decenii, viziunea pe care o aveam despre Primul Război Mondial. Războiul despre care povestea tatăl meu nu mai seamănă cu ce ştiu eu azi că a fost. Instrumentele de analiză, de înţelegere s-au modernizat. Istoricii au început să se intereseze de viaţa cotidiană, de provenienţa socială a soldaţilor…

 

La petite histoire, Şcoala Analelor…

Da, Şcoala Analelor a înnoit o istorie care era pronunţat evenimenţială. Esenţială pentru cartea mea a fost abordarea lui Bruno Cabanes, care spune că războiul nu se încheie brusc, ca să-i urmeze pacea, ca şi cum ai întoarce un comutator. Dimpotrivă, există un continuum, o perioadă de trei-patru ani de tranziţie, dominată de derută, de doliul pe dos. Doliul normal presupune să reînveţi să trăieşti în absenţa cuiva pe care l-ai iubit. Doliul acesta, de după război, e exact contrariul. Să te reobişnuieşti să trăieşti în absenţa a ceva ce ai detestat, un doliu foarte complicat, care răneşte fibra societăţii. A fost o perioadă de turbulenţe, până prin 1922, în care Franţa a trebuit să accepte, să negocieze la nivel intelectual, cultural, această reintrare în normalitate.

 

Dar istoria literară? Ea ce rol a jucat în roman? Cum vă raportaţi la marii maeştri?

Am predat mulţi ani literatură. Aşa că, vrând-nevrând, sunt prizonierul unor referinţe culturale. Nu pot să le ignor. Nu m-au influenţat, însă, cine ştie ce aceia care au scris despre Primul Război Mondial, fiindcă subiectul meu nu este războiul, ci urmările lui. Am vrut să povestesc cât de greu reîncepi să trăieşti după ce războiul s-a terminat. Mă simt mult mai apropiat de secolul XVI spaniol, de tradiţia romanului picaresc, de Lazarillo de Tormes. Am căutat un tip de erou pe care să-l pot folosi ca să-mi spun povestea. M-a interesat eroul care-şi riscă excluderea, aflat pe marginea prăpastiei, care trebuie să devină necinstit ca să rămână în angrenajul social.

 

Vivere pericolosamente…

Da, vine un moment în care, ca să supravieţuieşti, trebuie să te porţi ca şi când morala n-ar exista. Altfel, mori. Cam ca Figaro al lui Beaumarchais. Romanul picaresc e marele roman al excluderii. Cartea mea se ocupă de riscul excluderii celor care s-au întors din război.

  

 


Pierre Lemaitre, laureat al Premiului Goncourt în anul 2013, a vizitat România, pentru a lansa romanul „La revedere acolo sus“. O explicație pentru acest titlu a oferit-o într-un inedit interviu pentru România Liberă:

 

De ce se numeşte cartea dvs. “La revedere acolo sus”?

P.L.: Înainte de a începe să scriu romanul, am citit o carte care era o colecţie de scrisori redactate de soldaţi în timpul războiului. Unele erau scrise într-un mod inteligent, aparţinând probabil unor intelectuali, dar cele mai multe scrisori erau ale unor ţărani sau ale unor oameni simpli, care scriau într-o franceză elementară, dar care spuneau lucruri foarte sensibile. Am descoperit astfel scrisoarea unui băiat pe nume Jean Blanchard. Nu avea un vocabular bogat, deci e posibil să fi făcut parte dintre oamenii săraci. El urma să fie împuşcat. Cu o zi înainte de execuţie, îi scria soţiei sale o scrisoare extrem de emoţionantă, în care îi spunea: “La revedere acolo sus, draga mea soţie, unde sper că Dumnezeu ne va reuni”. Mi-am spus atunci că acesta trebuie să fie titlul cărţii mele în onoarea tuturor “Jean Blan­chard-ilor” din ambele tabere care au luptat în Marele Război.

 

La revedere

   


Eduard Limonov, fost haiduc ucrainean, idol al undergroundului sovietic, cerşetor, apoi valet al unui miliardar din Manhattan, scriitor la modă parizian, soldat pierdut prin Balcani şi fondatorul şi liderul Partidului Naţional Bolşevic, este personajul principal al romanului scriitorului francez Emmanuel Carrère.

Roman biografic sau biografie ficţionalizată, volumul „Limonov„, apărut recent la editura Trei, reconstruieşte viaţa unui personaj real, ivit parcă din paginile unei cărţi.

  

afis_Limonov

  

Emmanuel Carrère vorbeşte, în interviul acordat MEDIAFAX, despre cum a ajuns să scrie o carte despre Limonov, despre asemănările şi deosebirile dintre Eduard Limonov şi Vladimir Putin, dar şi despre percepţia publicului asupra acestui personaj.

 

Câteva fragmente din interviu:

 

Reporter: De ce aţi ales să scrieţi despre Limonov? Ce v-a impresionat cel mai mult din viaţa sa?

Emmanuel Carrère: A trebuit să scriu o poveste despre el pentru o revistă, pentru că eram interesat de subiect. Nu am luat în considerare să scriu o carte, dar era un subiect bun pentru o poveste, datorită a ceea ce era, personalitatea şi istoria sa erau un bun simbol al haosului în Rusia. L-am întrebat cum a fost să fie închis, fusese în închisoare pentru aproape trei ani. Mi-a spus că a fost în regulă, apoi a spus că îşi aminteşte că în una dintre închisori erau grupuri sanitare care erau exact la fel ca la un hotel foarte elegant din New York. Şi, deodată, s-a gândit că niciunul dintre deţinuţii din închisoare nu avea nicio idee despre acel hotel din New York şi niciunul dintre oaspeţii hotelului din New York nu avea idee despre cum era viaţa prizonierilor dintr-o închisoare dură. El a spus „câţi oameni din lume au o asemenea experienţă de viaţă variată?” şi era foarte mândru de asta. Eu i-am înţeles mândria aceasta. M-am gândit că este interesant să spun istoria unui bărbat care a făcut atâtea lucruri diferite. Viaţa lui a trecut prin diferite universuri. Mi-a dat ideea că, dacă spun povestea lui Limonov, în primul rând, voi arăta lucruri interesante despre postcomunismul din estul Europei, în special în Rusia. De asemenea, a fost un fel de roman picaresc, cu genul acela de personaj care trece la diferite medii, diferite tipuri de societate.

Emmanuel-carrere

Emmanuel Carrère

  

Reporter: V-aţi gândit să faceţi un film despre viaţa lui Limonov?

Emmanuel Carrère: Este un proiect de film în Italia. Este vorba despre un regizor italian.

Reporter: Cum aţi descrie viaţa lui Limonov în doar trei cuvinte?

Emmanuel Carrère: Nu pot să vă spun, dar pot să vă dau două titluri la care m-am gândit. Unul este „o viaţă periculoasă” şi cel de-al doilea titlu – dar nu îmi place să folosesc titluri care deja există – este titlul lui Lermontov (scriitorul romantic rus Mihail Lermontov, n.r.) – „un erou al timpului nostru”.


  

Există oameni sau cărți care te-au influențat în felul în care scrii?

Cu siguranță există, căci suntem cu toții roade ale iubirii dintre felul în care ne-a făcut Mama Natură și experiențele noastre, inclusiv cele culturale, dar nu mi-am propus niciodată să scriu ca X sau ca Y.

De ce te-ai oprit la acest stil, (auto)ironic și plin de umor?

Nu am experimentat mai multe, după care m-am oprit la ăsta. Am scris așa din capul locului, pentru că asta mă reprezintă, așa sunt.

Cu cine ți-ai dori să faci interviul vieții?

Hm… Stai așa să mă gândesc. Uite, cu Steven Hawking. Despre viața lui, nu despre univers, îți dai seama. Despre femei… A declarat deja că sunt un mister și nu le înțelege, deși a avut două neveste.

femeile vin de pe venusCe te motivează să mergi înainte?

Înainte unde? De la o vreme nu mă mai gândesc deloc la viitor, mă concentrez pe prezent. E reconfortant, face bine la cap, recomand genul ăsta de atitudine.

Despre ce îți place cel mai mult să scrii la laptopul argintiu?

Despre lucrurile simple și de râs, cum ar zice Mihaela Rădulescu. Caut mereu râsul, acest Xanax natural. Viața e plină de umor și îmi place să arăt tot timpul asta, pentru că nu văd altă metodă de a o face mai ușor de trăit.

  

Fragment din interviul Simona Tache, în căutarea Xanax-ului natural, publicat de revista UNICA

 


„Somnul si moartea” este un roman gros, perfect pentru serile lungi de iarna, cu o poveste politista foarte antrenanta, cu enigme excelent construite, cu tradari si situatii imposibile ce se amesteca cu conspiratii sinistre.

A.J. Kazinski este pseudonimul sub care scriu impreuna doi danezi: Anders Ronnow Klarlund si Jakob Weineich. Colaborarea lor a inceput in 1999, dupa ce Klarlund a realizat scenariul filmului The Possessed.  Filmul s-a turnat in mare parte la Bucuresti, asa ca amandoi considera Bucurestiul ca fiind locul providential si norocos care a dus la intalnirea lor.

Pe 22 noiembrie, la Targul de Carte Gaudeamus, cei  doi scriitori au lansat noul lor roman „Somnul si moartea”, aparut la Editura Trei. Urmariti mai jos un interviu cu cei doi „povestitori” despre cartile lor atat de intaresante.

 

 

 

– Intre primele pagini ale unei carti in care apare o crima si pagina 500 a cartii cand crima e rezolvata, cititorul are parte de o calatorie in care invata ceva despre viata.

Conspiratiile sunt un instrument excelent in mana povestitorilor.

Somnul si moartea– Ideea fiecarui roman scris de Kazinski este un proces. Vorbim tot timpul, construim construim impreuna. Uneori e foarte haotic acest proces prin care o idee vaga  prinde forma solida a unui thriller de 500 de pagini. ”Kazinski” este ca numele unei formatii rock.

– Scriem ceea ce ne-ar placea sa citim. Seara mergem cu totii la culcare obositi, e noapte, copiii au adormit, mai avem vreo 40 de minute pana sa adormim. Ce ne-ar placea sa citim atunci?

– Nu ne gandim la ce ar vrea alti cititori sa citeasca. Construim povestile cum ne vin si apoi ne asteptam ca ele sa placa si altora asa cum ne plan noua insine.

– Detectivul Niels Bentzon, personajul principal al celor doua carti este o combinatie din noi doi.

– Acum cateva saptamani a aparut la Copenhaga si cel de-a treia parte a seriei, „A holy Alliance”, un roman despre familiile regale europene. Cititorii romani vor descoperi unele referinte si la familia regala a Romaniei.

(Sursă: Hotnews) 


Elle: Te-ai muta în America?

J.D.: Hmm… Bună întrebare, nu m-am gândit la asta. Nu, nu cred. Deși cunosc țara destul de bine și mă interesează, nu aparțin ei. Merg cu plăcere acolo, dar nu e locul meu.

Elle: Există o ediție americană a cărții tale?

J.D.: Nu încă.

Elle: Atunci când?

J.D.: Cel mai probabil va apărea primăvara viitoare.

Elle: Ai deja un editor acolo?

J.D.: Nu, dar am un editor englez și sper ca lucrurile să evolueze prin intermediul lui. Este o piață dificilă.

Elle: Da, dar că tu ești deja pe piață, ești o mină de aur, iar ei știu asta. Am citit undeva că romanul tău este comparat cu Lolita. Ce părere ai despre asta?

J.D.: Lolita este o carte extraordinară, iar cartea mea este un tribut la adresa ei. Numele Nola, de exemplu, este un tribut adus Lolitei. Am citit-o când aveam 15 ani. Înainte să apară pe piață cartea, am trimis câteva copii unor jurnaliști, iar Marc Fumaroli, membru al Academiei Franceze, a scris un articol în Le Figaro, comparând romanul meu cu Lolita, într-o manieră foarte interesantă. Asta m-a făcut să o recitesc. A fost o experiență ciudată, pentru că Lolita pe care am citit-o acum, la 27 de ani, e total diferită de cea pe care am citit-o când aveam 15 ani. Ce am înțeles din Lolita când eram mai tânăr este foarte diferit de ceea ce înțeleg acum și bineînțeles dacă ar fi să o recitesc peste zece ani, o s-o înțeleg altfel. Chiar dacă am crezut inițial că am făcut o greșeală recitind-o, mi-am dat seama că nu e deloc așa. Mă bucur că am făcut-o,  pentru că astfel mi-am dat seama că o carte evoluează o dată cu tine, nu este un obiect mort. Întrebarea e dacă aș scrie aceeași carte acum, că am recitit Lolita la 27 de ani. Probabil că nu.  (Fragment din interviul publicat de revista Elle din septembrie 2013)

Adevarul despre cazul HQ  

Cine este Nola?

Iată un fragment din

Adevărul despre cazul Harry Quebert:

— Daca tot ai gasit fotografiile astea, atunci sa-ti spun si despre ce e vorba… În 1975, sosind la Aurora, m-am îndragostit de fata asta care nu avea decat cincisprezece ani. Se numea Nola si a fost femeia vietii mele.

A urmat un moment de tacere, dupa care am întrebat, tulburat:

— Ce i s-a intamplat?

— O poveste sordida, Marcus. A disparut. Intr-o seara de la sfarsitul lui august 1975, a disparut, dupa ce fusese vazuta plina de sange de o localnica. Daca ai deschis cutia, cu siguranta ca ai vazut articolele. Nu a fost niciodata gasita, nimeni nu stie ce i s-a întamplat.

— Ce teribil, am murmurat.

El a dat din cap ganditor.

— Stii, a zis el, Nola mi-a schimbat viata. Si putin ar fi contat pentru mine sa devin marele Harry Quebert, uriasul scriitor. Putin ar fi contat gloria, banii si maretul meu destin daca as fi putut sa o pastrez pe Nola. Nimic din ce-am putut face de cand ea a disparut nu a dat atata sens vietii mele ca vara pe care am petrecut-o împreuna.

Pentru prima data de cand il cunosteam, îl vedeam pe Harry asa de zguduit. Dupa ce m-a privit o clipa, a adaugat:

— Marcus, nimeni n-a stiut despre povestea asta. Esti acum singurul care o cunoaste. Si trebuie sa pastrezi secretul.

  


De la India la Indiile Africii este o carte cu însemnări de călătorie, notaţii confesive şi pagini eseistice scrise în anii petrecuţi de Daniela Țane în nenumărate locuri din Asia și Africa, fie lucrînd pentru Ambasada României, fie pentru Crucea Roşie Internaţională. Mai jos, un fragment din interviul luat autoarei de Alina Purcaru pentru site-ul Bookaholic.

Din multe comentarii pe care le faci de-a lungul cărţii reiese că eşti foarte critică în legătură cu ideea de progres, care a dus la destrămarea unui întreg set de valori tradiţionale. Cum se împacă această critică cu faptul că progresul (tehnologic, accesul la medicamente, la utilităţi de imediată necesitate ş.a.m.d)  face de cele mai multe ori diferenţa dintre viaţă şi moarte în comunităţile extrem de sărace din Asia şi din Etiopia?

Nu cred că am fost înţeleasă cum trebuie dacă spui că sînt  critică faţă de ideea de progres. Probabil ca nu am reuşit să transmit mesajul aşa cum trebuia. Nu pot fi împotriva ideii de progres, ar fi absurd şi contraproductiv. Sînt  împotriva invadării culturilor tradiţionale bogate, complexe şi cel mai adesea trăitoare în perfectă armonie cu natura de civilizaţia chiciului, monocultura banului şi a exploatării fără discernământ a resurselor locale. Sînt  împotriva dispariţiei diversităţii lingvistice a lumii şi înlocuirea minunatului  Turn Babel cu o limbă engleză de maxim 500 de cuvinte, lipsită de orice capacitate de a comunica altceva decât informaţii de bază.

Photo.part1 137

(Foto: Daniela Țane, cu un copil din Tigray, Etiopia)

Sînt  împotriva înlocuirii costumelor lucrate manual şi splendidelor vase de lut din comunităţile tradiţioale cu chinezării ieftine şi obiecte din plastic. Sînt  împotriva exploatării fără discernământ a unor spaţii pe nedrept considerate drept sub-dezvoltate de companii multinaţionale care distrug totul în jurul lor în numele unic al propriului profit. Am citit deunăzi un articol impresionat din „The Guardian”, despre distrugerile uriaşe aduse de companiile străine producătoare de ulei de palmier în pădurea ecuatoriala indoneziană. Mi-a venit să plâng citind mărturiile cutremurătoare ale populaţiilor aborigene: vânaţi de pe pământurile lor, oamenii au văzut cum le este distrusă pădurea, cum le este spulberat pur şi simplu modul de viaţă; apoi li s-au dat slujbe foarte prost plătite la aceleaşi companii şi nemaiavând altă soluţie de subzistenţă, au fost nevoiţi să le accepte, trăind în condiţii mai dificile decât înainte. Unii au plecat în bejanie, nesuportând să vadă moartea propriei lumi. Alţii au rămas, dar se sting încet-încet de durere.

Distrugerea fără discernământ a pădurilor din Indonezia, Amazon şi Congo vor duce la grave schimbări climatice şi la perturbări ale ploilor musonice. Consecinţele modelului de dezvoltare sălbatică urmat de omenire în ultimii 50 de ani au început deja să se arate. Ţin să precizez că vorbesc în cunoştinţă de cauză, deoarece sînt  pe ultima sută de metri a unui masterat în dezvoltate durabilă şi managementul mediului la distanţă, pe care îl fac la Universitatea din Londra, Centrul de Studii Pentru Mediu şi Dezvoltare din cadrul Şcolii pentru Studii Asiatice şi Orientale.

Discuţi, în capitolul care se ocupă de Etiopia, despre diverse modalităţi de asistenţă umanitară şi spui că sprijinul exclusiv material e falimentar. Aş vrea să dezvolţi observaţia asta, cu exemple din experienţa ta directă.

Afirmaţia nu este valabilă numai pentru Etiopia, fireşte. Să luăm de exemplu taberele de refugiaţi din nord-vestul Tanzaniei, unde am lucrat 10 luni. Erau câteva sute de mii de refugiaţi datoraţi unor crize umanitare mai vechi, cum au fost genocidul din Ruanda şi Burundi, precum şi războaiele din Congo de la sfârşitul anilor 90. Conflictul din Congo neterminându-se, mai apăreau refugiaţi noi congolezi, dar majoritatea erau acolo de peste 10 ani.

De la IndiaNu se mai întorceau acasă pentru că se temeau că nu-şi vor recăpăta pământurile, că nu vor reuşi să-şi crească copiii în condiţiile de care se bucurau în tabere: case construite din cărămidă, sacii cu hrană furnizaţi regulat de Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi şi Programul Alimentar Mondial, şcoala pentru copii şi dispensarul cu medicamente gratis. În plus, speranţa ca o parte din ei vor fi reinstalaţi în SUA, Canada sau Australia, pe motivul imposibilităţii întoarcerii în ţara mamă. După cum spunea un reprezentant ONU într-o reuniune, refugiaţii deveniseră „urbanizaţi”.

Orice formă de asistenţă umanitară trebuie să fie temporară, să contribuie la restituirea sau construirea capacităţilor locale şi să îi ajute pe oameni să se poată descurca singuri cât mai repede posibil. In paralel cu asistenţa umanitară este nevoie de rezolvarea politică a problemelor care au dus la naşterea crizei. Cele două eforturi trebuie să se desfăşoare în paralel.

 

%d blogeri au apreciat asta: