Tag Archive: dezbateri



Fiul cel bunGenerația lui Pascal Bruckner este ultima generație de intelectuali francezi implicați în polemici publice. “Nimic nu se întâmplă fără polemici,”  spune Bruckner într-o lungă convorbire în redacția Contributors.ro, discuție care pleacă de la ultimul său volum,  autobiografia Fiul cel bun.

Iată un fragment în care Bruckner recomandă cei mai importanți filosofi ai momentului de pe bătrânul continent:

  

Mai există „maeștri ai gândirii” în zilele noastre?

Nu, pentru că nimeni nu-și mai asumă acest rol.

 

De ce?

Pentru că este ciudat să vrei sa fii un maestru de gândire. Doar Alain Badiou, ca ultim stalinist, ar vrea sa fie un maestru al gândirii. Marile sisteme de gandire au fost deconstruite. Acum trebuie să deconstruim deconstrucția. Badiou este ultima mare figură stalinistă din Franța, sunt mulți care o afirmă, dar despre el nu se poate spune mai mult. Din fericire, nu mai există maeștri de gândire.

 

Badiou este studiat intens și evocat des la Sorbona. Este un ganditor care se bucură de propriul lui succes.

Fenomenul Badiou este interesant pentru ca este un fel de privilegiu al supraviețuitorului. De fapt, el era cel mai puțin înzestrat din generația lui, era mai puțin talentat decât Derrida, Foucault, Deleuze, Lyotard… Era chiar cel mai slab dintre toți. Guy Debord a spus despre el că este cel mai prost dintre deșeurile criticii. O expresie foarte reușită. Badiou a fost total necunoscut timp de 70 de ani, apoi a devenit notoriu printr-o carte despre Sarkozy, dar, altfel, rămâne un filosof foarte mediocru. Era un critic prost, îi adora pe Khmerii Roșii și pe Mao Zedong, este cu adevărat un filosof mărunt. Cel puțin așa cred eu. Nu are talent, nu știe să scrie.

 

Dar ce sau cine anume permite crearea marilor figuri de intelectuali? Ceilalți intelectuali sau tinerii, publicul? Există și o graba in a idolatriza unele figuri. Nu este ca în 1968, când tinerii voiau să distrugă idolii, ci parca exista o nevoie de a avea intelectuali.

Într-adevăr, este vorba despre necesitatea cvasireligioasă de a avea un maestru care să-ți spună ce să gândești. Exista lucrul acesta, însă ceea ce face notorietatea unui intelectual este respectul confraților săi și fidelitatea publicului său. Publicul decide dacă o persoană sau alta este intelectual. Mă întrebați mai inainte dacă există în prezent un mare filosof în Franța. Da, acesta este Michel Serres. Are un stil foarte frumos, o vastă cunoaștere științifică. In Germania ar fi Sloterdijk. Un foarte bun filosof. Iată, așadar, doi filosofi de mare calitate. La fel cum este și René Girard, doar că acesta este foarte în vârstă acum. Îl ador pe René Girard.

 

Pe cine ați menționa – dintre tinerii filosofi sau intelectuali francezi?

Pierre-Henri Tavoillot este un discipol și fost student al lui Luc Ferry. Nu este tocmai tânăr, are aproape 50 de ani, dar este strălucit, foarte inteligent. Mai sunt și alții: Jocelyn Benoit, Meillassoux, dar sunt foarte confidențiali. Ultimul „tânăr” este Michel Onfray, dar are 58 de ani. Toți aceștia sunt prieteni de-ai mei. Iarasi, Charles Pepin, care mi-a fost student. Dar ei încă nu au obținut o larga recunoaștere publică. Pentru a avea recunoașterea publicului larg trebuie să fi iscat o polemică. O mare polemică intelectuală sau politică. Noi am fost ultima generație care a făcut așa ceva. Generațiile noi – nici vorba! Cred că noi suntem ultimii intelectuali generaliști, ce au putut reflecta în numeroase domenii, iar tinerii filosofi au un spirit foarte ascuțit în materie de fenomenologie, metafizică. Dar să știți că avem romancieri tineri, de 30-40 de ani, care sunt foarte promițători. Însă, din câte știu, nu s-au remarcat filosofi tineri. Vă rog să-i rețineți pe Jocelyn Benoit și pe Meillassoux, ei sunt preocupați de metafizică. Nu-i un domeniu ușor.

  

Reclame

Cartea Războiul viziunilor asupra lumii (Editura Trei, 2012) este întâlnirea dintre două perspective diferite de înţelegere a lumii, dar în nici un caz disjuncte, deşi cel mai adesea aşa apar: ştiinţă şi spiritualitate.

Leonard Mlodinow este fizician şi profesor la California Institute of Technology (şi a publicat, printre altele, o carte alături de Stephen HawkingThe Grand Design), iar Deepak Chopra (născut în New Delhi) a studiat medicina, este fondator al Chopra Center for Wellbeing, prin care propune un mod alternativ de abordare a procesului vindecării, inclusiv prin tehnici de meditaţie. De asemenea, are intervenţii în diferite publicaţii, precum San Francisco Chronicle, şi este autor a peste şaizeci de cărţi, multe devenite bestselleruri.

Cunoscându-se în timpul unei dezbateri televizate cu tema „Care este viitorul lui Dumnezeu?”, cei doi autori şi-au dat seama cât de adâncă este diferenţa de opinii asupra lumii şi s-au gândit să se completeze unul pe altul, în această carte, aducând fiecare viziunea proprie: cunoaşterea lumii prin simţuri şi cunoaşterea prin conştiinţă, toate problemele fiind analizate pe trei niveluri: cum a luat naştere cosmosulviaţa şi creierul uman; şi Dumnezeu, „misterul suprem”.

Razboiul viziunilorApărător al primatului spiritualităţii, Deepak ţine să precizeze încă de la început că spiritualitatea nu trebuie înţeleasă ca fiind similară religiei. E de acord că religiile au eşuat tocmai în promisiunea lor, de a-ţi permite să vezi dincolo de simţuri, de a te lăsa să-ţi eliberezi conştiinţa de iluziile materialităţii.

„Cu toate că ochii nu văd decât piatră, munţi, copaci şi cer, acesta este doar un văl tras peste o realitate vastă, misterioasă, nevăzută.”

Deepak Chopra consideră că viitorul trasat de ştiinţă nu poate duce decât într-o fundătură, aşa că trebuie să redescoperim izvorul religiei, care nu este Dumnezeu, ci conştiinţa.

Leonard Mlodinow vede, dimpotrivă, în ştiinţă izvorul cunoaşterii variate, cea care ne-a arătat un univers plin de posibilităţi. Iar dacă Deepak vine cu argumentul că ştiinţa a produs numeroase dezastre, precum bomba atomică, Mlodinow îi dă replica pe măsură:

„Au fost măcelăriţi în numele religiei mai mulţi oameni decât toate victimele armelor atomice pe care fizica modernă le-a făcut posibile”.

Iar dacă până acum nu s-a dovedit legătura ştiinţei cu conştiinţa, asta nu înseamnă că sunt incompatibile, dimpotrivă, studiile arată o conexiune strânsă între gânduri, senzaţii etc. şi zone specifice de activitate ale creierului.

Una dintre cele mai mari întrebări ale umanităţii este cum a luat naştere universul. Leonard Mlodinow trece în revistă cele mai recente teorii, începând cu teoria Big Bangului, de la începutul secolului XX, când astronomul belgian Georges Lemaître a demonstrat că dacă pornim de la ideea universului în expansiune şi urmărim traiectoria inversă, ajungem la concluzia că universul se tot micşorează şi că deci a început de la un punct.

Teoria aceasta a fost apoi completată de teoria cunatică şi de cea a fluctuaţiilor cuantice, care au dus la structura existentă a universului, format din galaxii, stele etc.

Deepak, în schimb, propune o nouă poveste a creaţiei, care ar trebui să se sprijine pe următoarele elemente: plenitudine, ordonare, evoluţie, creativitate şi, în cele din urmă, elementul mantric pentru el, conştiinţa, susţinând că nu există creaţie fără conştiinţă, căci în acest caz s-ar ajunge la

„bine-cunoscuta cameră plină cu maimuţe care apasă la întâmplare tastele unei maşini de scris, până ajung, după milioane de ani, să scrie operele complete ale lui Shakespeare”.

  

Citiți continuarea cronicii Silviei Dumitrache pe Bookaholic.ro

%d blogeri au apreciat asta: