Tag Archive: fictiune



Nimeni-micaDouă ecouri proaspete la recenta traducere a romanului NIMENI semnat de scriitoarea pariziană Gwenaëlle Aubry:

# Într-un interviu-reportaj apărut în numărul de pe ianuarie al revistei ”The One”, Alina Vîlcan scrie:

”Poetic și halucinant, NIMENI este portretul încărcat de emoție al unui tată maniaco-depresiv, văzut de o fiică ce încearcă astfel să îl înțeleagă, să și-l apropie, reconstruindu-l din frânturi de amintiri, din fragmentele unui manuscris răvășitor ținut ani de-a rândul de acel părinte straniu, adesea absent, chiar și când erau împreună, mereu neînțeles. Un avocat cu minte tulbure și suflet de poet, care-și trăiește viața într-un vârtej al tristeților și nevrozelor cu nimeni împărtășite”.

# Un roman, deci, despre bucățelele în care se risipește identitatea fiecăruia, așa cum o spune chiar autoarea (cercetător în filosofie antică la CNRS) în interviul acordat pentru ”The One”:

”Romanele mele tratează problema unui eu făcut din mai multe euri, se referă la necesitatea de a fi atenți la toate eurile noastre. În NIMENI fac referire la o lucrare despre Plotin la care am scris mult timp. Or, potrivit lui, în fiecare dintre noi se ascund de fapt mai mulți. E acolo cheie de lectură, ba chiar de descifrare a procesului de scriere a romanului meu”.

# În al doilea număr din ianuarie al săptămânalului Observator cultural, Cristina Manole apreciază pătrunderea psihologică a autoarei, dar și tehnica literară:

”Gwenaëlle Aubry (n. 1971, Premiul Femina, 2009, pentru acest roman, cu un prestigiu internaţional în curs de configurare rapidă, dovadă prezenţa pe mai multe liste de premii: Médicis, Goncourt, Premiul Academiei Franceze) se dovedeşte o bună cunoscătoare a psihologiei umane. Pătrunde în locuri întortocheat accesibile. În sufletul şi mintea oamenilor. Structura romanului e inedită – e greu să mai descoperi roata astăzi, dar încercări se fac –, literele alfabetului constituind un incipit pentru fiecare capitol. Alfabetul latin, evident”.

  


SuttonNu ma vindecasem de Dulcele bar. De altfel, nici nu stiu cum ar putea cineva sa se vindece de frumusetea acestei carti. J.R. Moehringer devenise, intr-un dispret de care nu ma feresc niciodata, in ierarhia personala, cel mai important scriitor contemporan de dincolo de Ocean. Si ce daca suntem putini capabili sa sustinem, cu argumente, o asemenea enormitate?

Traiam inca in barul in care s-a desavarsit J.R. cand am aflat ca a aparut in limba romana noul sau roman – Sutton. A fost publicat de Editura Pandora M si aceasta ocolire de catre marile noastre edituri a celui mai important scriitor contemporan de dincolo de Ocean ma incanta, accentuandu-mi sentimentul ca traiesc magia unei secte.

Cei mai importanti esteti din limba romana din ultima jumatate de secol deja anuntasera, fie public, fie in suete particulare, ca se predau incantati in fata lui J.R. Moehringer.

Pe cale de consecinta, am asteptat Sutton-ul cu o nerabdare de bun augur. Am devorat cele 455 de pagini in doua nopti consecutive. Au fost cele mai frumoase nopti din iarna aceasta cand s-a alungat soarele din lume.

Urmăriți și cronica TV a lui Radu Paraschivescu

Sutton e un roman despre cel mai prolific spargator american de banci, cu o cariera intinsa pe mai multe decenii. A inceput in Interbelic, iar ultima lovitura a dat-o dincoace de 1950. Adevaratul Willie Sutton (1901-1980) a furat peste doua milioane de dolari, si-a petrecut mai mult de jumatate din viata de adult in inchisoare, de unde a evadat de trei ori. Era un cititor feroce. Fiind obsedat de timp, ii placea, desigur, Proust. Ziaristii au scris ca s-a gasit opera lui Proust in camera sa, la ultima arestare. In cautarea timpului pierdut s-a epuizat apoi din librarii, amanunt care nu-i scapa nici lui Stefan Agopian, pe coperta a patra.

Fragmente din ”Sutton. Tangenta la perfectiune”, de Andrei Craciun,

cronica publicata în SUPLIMENTUL DE CULTURĂ

 


— De ce San Francisco? întrebă Milly.

— Sunt aşteptată la cină la nişte prieteni, răspunse Agatha.

— Răbdători prietenii cu pricina! Avionul ar fi fost mai rapid.

Agatha îi arătă revolverul.

— Se pare că, în zilele noastre, e greu să te urci la bord cu aşa ceva în bagaje.

O maşină de la Highway Patrol le depăşi, poliţistul se ţinu o vreme în dreptul lor şi le privi cu dezaprobare. Agatha aruncă un ochi la vitezometru şi‑i ordonă lui Milly să încetinească imediat. Îi zîmbi larg poliţistului care le salută dînd din cap şi‑şi văzu de drum.

Un alt fel de fericire— Bănuiam eu că, de cînd m‑am poftit de una singură în maşina ta, pui la cale şi te gîndeşti la toate mijloacele cu putinţă ca să mă dai jos. Nu te învinovăţesc, la fel aş face şi eu în locul tău. Ba chiar te întrebi din cînd în cînd dacă aş avea într‑adevăr curajul să trag în tine. Pe cinstea mea, nu ştiu. Dar sunt sigură de ceva, şi anume că n‑aş ezita să‑mi golesc încărcătorul în frumosul tău bord, în portierele şi podeaua maşinii tale. Ai habar ce pagube face un asemenea revolver? Ei bine, am să‑ţi spun eu, face nişte găuri aşa de mari, că n‑o să mai ai nevoie să‑i dai capota la o parte ca să‑ţi fluture pletele în vînt. Nu cred că-i lucru uşor să faci rost de un interior complet de Oldsmobil, ba chiar mă îndoiesc că se mai găseşte. Şi cînd nu mai e original, nu mai are niciun farmec. Aşa că uită orice iniţiativă riscantă. Spune‑ţi că o să facem o plimbare de plăcere şi că peste cinci zile o să te întorci la Frank al tău, la doamna Berlingot şi la rutina ta confortabilă. Şi nu‑ţi face griji pentru bănuţii tăi, am să plătesc benzina. Bine?

Milly îşi desfăcu părul şi se uită la Agatha.

— Bine, îţi dau cinci zile, dar cu o singură condiţie.

— N‑am impresia că eşti în măsură să‑mi impui condiţii, dar te ascult.

Îmi spui şi mie tot adevărul, ce faci aici şi ce cauţi la San Francisco cu revolverul ăsta. Pentru că, în cazul în care ţi‑ai pus în minte să împuşti pe cineva, ai tot interesul să mă convingi că e cel mai mare ticălos de pe lume, dacă vrei să te duc pînă la el.

Agatha o privi, uluită.

— Cred că noi două o să ne înţelegem de minune! spuse ea pufnind într‑un enorm hohot de rîs.

Fragment din UN ALT FEL DE FERICIRE de Marc Lévy

 


Rulada de carne tocata. Dan pregatise rulada de carne tocata. Folosise reteta mamei lui, acoperind rulada cu sos de rosii Heinz si asezand carnea cu trei catei de usturoi zdrobit. A facut si cartofi la cuptor si o salata de spanac proaspat ca sa insoteasca rulada. Si cumparase o sticla de vin rosu australian — Jacob’s Creek— despre care mi-a spus ca „tipul de la supermarket a zis ca e «foarte băubil»“.

— Asta-i o mare lauda de la un tip de la supermarket, am spus. Chiar apreciez ca te-ai ostenit atata…

— M-am gandit ca trebuie sa sarbatorim ca am pus mana pe slujba.

— Da, cred ca merita sa sarbatorim.

— Si stiu ca la sapte ai chestia cu lectura cu Lucy…

— Mai e o ora pana atunci, daca rulada e gata…

— Va fi gata in cincisprezece minute.

— Minunat! Deschidem vinul?

A luat sticla, a desurubat capacul si a turnat vin in doua pahare. Mi-a intins unul si am ciocnit.

— Pentru noua ta slujba, am spus.

— N-am crezut niciodata ca am sa toastez pentru o slujba la magazie.

Cinci zile— E o slujba de administrator.

— Ajutor de administrator.

— Totusi e un post de management.

— La magazie.

— Dan…

— Stiu, stiu. Ne va usura mult situatia.

— Si va duce si la alte lucruri pentru tine. Sunt sigura ca e doar o solutie temporara…

— Te rog sa nu mai tot incerci sa ma faci sa ma simt mai bine.

— Ar trebui sa incerc sa te fac sa te simti mizerabil?

M-am dus la el si l-am cuprins in brate si l-am sarutat direct pe gura si i-am soptit:

— Te iubesc.

In loc sa ma sarute si el, a lasat capul in jos.

— E dragut ce spui, a zis el in cele din urma.

Am pus un deget sub barbia lui si am vrut sa-i ridic capul, dar el m-a dat la o parte.

— Trebuie sa vad ce fac cartofii, a spus.

Am ramas pe loc, amortita. Poate trimiteam eu semnalele gresite. Poate spuneam incontinuu lucruri pe care el le interpreta ca fiind critice sau depreciative sau…

— Am facut ceva care te-a suparat? m-am auzit intreband cu glas tare.

Dan a inchis usa cuptorului, s-a indreptat de spate si m-a privit uimit.

— Am spus eu asta?

— Ai impresia ca nu te sustin indeajuns sau ca transmit un fel de…

— De ce aduci asta in discutie?

— Pentru ca…pentru ca…

Cuvintele mi-au ramas in gat, deoarece se intreteseau cu un hohot de plans.

— Pentru ca… ma simt pierduta.

Ce a spus el apoi a fost… sa zic asa, „incredibil“; asta este singurul cuvant care mi-a venit in minte.

— Asta nu-i vina mea.

Acum hohotele de plans n-au mai ramas in gat. M-am asezat pe un taburet, plangand. Tot ce tinusem in frau saptamani intregi, luni intregi, a rabufnit brusc intr-un plans cu suspine.

Atunci a intrat Sally.

— Inca o seara fericita acasa, a spus ea.

— N-am nimic, n-am nimic, am spus, fortandu-ma sa nu mai plang.

— Bine-nteles ca n-ai. Nici tata nu are nimic. Si ne iubim toti. Si totul e grozav. Si, apropo, sar peste cina.

— Dar tatal tau a pregatit o rulada de carne minunata.

— De cand e rulada „minunata“? Oricum, tocmai am primit un telefon de la Brad. Parintii lui s-au hotarat sa ia cina in seara asta la Solo Bistro in Bath si m-au intrebat daca vreau sa vin si eu.

— E cam tarziu pentru asta, a spus Dan.

— De ce, ma rog? a intrebat Sally.

— Pentru ca cina ta e in cuptor.

— Am sa mananc maine resturile.

— Scuze, dar nu-ti dau voie, a spus Dan.

— Nu-i corect! a spus Sally.

— Pacat ca tu crezi asta.

— Haide, tatat— Solo Bistro e un restaurant grozav…

— Nu stiu, ca n-am mancat niciodata acolo.

— Asta pentru ca in ultimul an si jumatate ai fost somer si amarat si…

— Sally…, am spus.

— Pai, asta-i adevarul… si tu stii ca asa e, mama.

Tacere.

Dan s-a aplecat incet si a bagat la loc cartofii in cuptor. Apoi, indreptandu-se, s-a intors cu spatele la fiica lui si i-a spus:

— Daca vrei sa mananci cu oamenii aia, du-te.

Fragment din Cinci zile de Douglas Kennedy

 

 


Gwenaëlle Aubry (n. 1971), una dintre cele mai interesante şi mai originale voci de pe scena literară franceză a ultimilor ani, este autoarea lui NIMENI, roman recent tradus la Pandora M. Florina Pîrjol a intervievat-o pe romanciera-filosof pentru Observatorul cultural. Iată un fragment din consisentul dialog:

Ştiu că ideea scrierii acestei cărţi a pornit de la un manuscris al tatălui dvs.

Da, am avut acest imens noroc de a avea un text scris de el. Şi, de fapt, în mod paradoxal, acest text n-a făcut decît să mărească opacitatea din jurul lui, fiindcă el nu a fost niciodată un personaj transparent nici pentru sine, nici pentru ceilalţi. Însă e adevărat că, la un moment dat, după momentul morţii şi prin intermediul limbajului, al tuturor acestor voci din textul lui, un alt fel de relaţie s-a construit între noi. Acesta este unul dintre lucrurile magice pe care le permite şi le autorizează, de fapt, literatura, fraza scrisă. E ceva din moştenirea subterană despre care vorbeam mai devreme, lucruri în care eu cred foarte mult. Şi mai cred, deşi ar putea părea o banalitate, că pe măsură ce ne maturizăm şi îmbătrînim, există în noi un strat vital care iese la suprafaţă şi care poate fi legat fundamental de comportamentul cuiva dispărut. Comportamentul tatălui meu în raport cu provocarea simt că-l am şi eu din ce în ce mai mult. Nasul de clovn, tentaţia de a-ţi pune un nas de clovn în toate situaţiile realmente codificate social, o am din ce în ce mai pregnant, pe măsură ce îmbătrînesc. Sînt tot mai mult fiica tatălui meu.

Nimeni-micaDeci, aţi găsit acest manuscris al tatălui dvs. A fost o surpriză?

Nu, ştiam de existenţa lui, îmi povestea despre el de pe vremea cînd încă scria la el. Dar l-am găsit abia după moartea lui. Ştiam că voia să-l vadă publicat. Apropo de ce vorbeam mai devreme, în familia mea există o relaţie destul de serioasă cu scrisul. Şi bunicul meu a lăsat în urmă sute şi sute de pagini. Există un soi de grafomanie generalizată în această familie, se pare [rîde]. Şi cînd am regăsit manuscrisul tatălui meu avea un titlu, Oaia neagră melancolică, dar şi un subtilu între paranteze „de romanţat“, pe care l-am simţit imediat ca pe un soi de injoncţiune textuală adresată mie. Sau poate că, după ce a terminat de scris, şi-a notat acest subtitlu pentru el, ca pe ceva ce avea de rezolvat. Dar trebuie spus, în acest context, că îmi spunea că sînt o romancieră. Mă mai numea uneori autoare de „filozofice“, dar nu-mi zicea niciodată scriitoare, pur şi simplu. Aşa că, atunci cînd am văzut acea notiţă „de romanţat“, m-am gîndit că îmi era adresată mie. În plus, era un mesaj destul de opac, de încifrat: ce însemna el, în fond, cum adică „de romanţat“? Am petrecut mult timp citind şi recitind acest manuscris, încercînd să înţeleg ce era cu el şi cum anume să ascult această injoncţiune spectrală.

Şi ce conţinea acest manuscris?

Conţinea o mulţime de lucruri pe care eu le-am tot citit şi din care am selectat şi extras tot felul de pasaje, dar nu neapărat din raţiuni literare. Există, în acest manuscris, nişte texte foarte stranii, foarte frumoase, uneori şi foarte indecidabile sub aspectul genului sau al formei. Distincţia dintre real şi ficţiune, dintre real şi minciună sau delir, cum vreţi să-i spuneţi, e complet suspendată prin aceste texte. Ştiam un singur lucru: că nu voiam să fac un roman familial, un roman de doliu, nu voiam să zic „eu“, voiam să fiu la maximum de distanţă posibilă faţă de propriul meu eu. Şi distanţarea a fost atît de mare încît am ajuns să-mi interzic folosirea persoanei I. Apoi, într-o bună zi, s-a impus ca de la sine această formulă a abecedarului, şi în acel moment am ştiut că e ceea ce trebuia. Fiindcă, de obicei, aşa se întîmplă, cel puţin aşa mi se întîmplă mie, atunci cînd ai construcţia, ai, de fapt, toată cartea. Această formulă conţinea ceva mecanic, ceva ludic, ceva asociativ. De fapt, ceva mecanic combinat cu ceva foarte liber. Şi scrierea propriu-zisă a cărţii s-a petrecut foarte rapid, deşi eu nu scriu repede. În orice caz, a avut ceva jubilatoriu. A fost un moment plin de bucurie.

Dacă nu e roman de doliu, nici autobiografie, nici autoficţiune, atunci ce e?

E ceva experimental. Eu sînt foarte neîncrezătoare faţă de astfel de categorii generice. Există, bineînţeles, persoana I, care nu apare, însă, decît ca un ecou al altei voci. Nu e, pur şi simplu, distanţa memoriei, e mai mult. Nu ştiu dacă ar trebui să spun eu acest lucru, dar Nimeni este o carte despre riscul, dar şi despre bucuria pe care o simţi atunci cînd nu trebuie să te iei în posesie pe tine însuţi, despre faptul că poţi fi mai mulţi. Cred că, într-o anumită măsură, fiecare dintre noi e făcut din mai multe voci. E o carte despre puterea vitală pe care o are literatura…

 


Marţi 11 noiembrie, de la ora 18.30, în Librăria Cărtureşti-Verona, Daniela Ştefănescu lansează un roman emoţionant, Două supravieţuitoare, o carte tulburătoare, în care triumfă speranţa.

Alături de autoare, la eveniment, vor fi prezente: Luana Schidu (traducătoare și editor), Nicole Sima (scriitoare) şi Magdalena Mărculescu (director editorial Editura Trei).

Povestea răscolitoare a două supravieţuitoare care au obţinut o victorie asupra timpului (anihilând o distanţă de jumătate de veac), a spaţiului (înlăturând o distanţă de jumătate de glob) şi a unui duşman similar (învingând o boală nemiloasă).

Cartea se bazează pe trăiri reale, pe documente, pe însemnări făcute în vâltoarea desfăşurării evenimentelor, având marca autenticului; dar bogata imaginaţie şi talentul literar ale autoarei îşi lasă şi ele amprenta, transmiţând un mesaj puternic, încărcat de optimism.

  

“Eroina are deschis drumul regenerării, al vieţii. Ea triumfă în înfrângere, câştigând lupta cu sinele. Sinceritatea este desăvârşită, […] păstrând ceea ce este câştigat, pe latura construcţiei şi a unei pudori caracteriale, de promiţătoare ţinută.” – Barbu Cioculescu

images154

 

Claire este o fetiţă minunată, a cărei viaţă este schimbată radical la doar doi ani şi jumătate, de un diagnostic implacabil: leucemie. Dar Claire este şi preadolescenta sănătoasă, energică, veselă, isteaţă. Două persoane diferite? Aparent, da. În realitate, aceeaşi copilă, la câţiva ani după încheierea tratamentului dur şi invaziv care i-a răpit ani din viaţă, dar i-a şi redat-o, ca să se poată bucura din plin de ea. În ciuda subiectului sumbru, povestea nu este tristă, ci emană curaj, speranţă şi încredere. Romanul creşte chiar sub ochii cititorilor, născând mereu alte întrebări, care-şi vor găsi răspuns abia în paginile de final.

Daniela Ştefănescu (n. 1952) a absolvit Facultatea de Limbi Germanice din Bucureşti. A lucrat ca profesor, apoi ca redactor la Editurile Creangă, Kriterion, Humanitas şi Trei. Este membră a Uniunii Scriitorilor, secţia prozatori. Dintre romanele publicate: Compoziţie la patru mâini, Intrarea oprită, Eu sper, tu speri, el (ea) speră

 

 

Din jurnalul secret al soției…


Am deschis cele două uşi simple, din lemn de cireş. Un miros de balsam de rufe mi‑a invadat nările. Hainele Alinei erau împachetate şi rostuite unele peste altele, în teancuri perfecte.

Nu mi‑a fost deloc uşor să umblu fără să las urme. Pe un raft din partea de jos a dulapului, între nişte pulovere, am găsit o agendă cu coperte albastre, un jurnal. M‑am aşezat pe pat şi‑am început să citesc. Eram furios, dar mai ales curios.

Nu mai aveam însă timp pentru lectură. Alina trebuia să sosească. Rândurile scrise mărunt, cu cerneală albastră, se înfăşurau ca nişte şerpişori pe globii mei oculari, orbindu‑mă. Mi‑am muşcat buza de jos până la sânge.

Am decis să păstrez agenda.

Portbagaj(…)

A doua zi am luat agenda la editură. În momentele libere citeam din ea cu o pasiune ciudată, de parcă aş fi avut în faţă cel mai interesant manuscris pe care îl primisem vreodată. Mi se părea fascinant că o asemenea poveste avea legătură cu mine.

Fragment din:

Totul căpăta în mintea mea mari virtuţi psihologice, iar acceptarea secretelor intime mi se părea o dovadă de superioritate. Surprinzătoare asociaţii ale subconştientului răbufneau în prim‑planul conştiinţei şi‑mi dădeam seama că, înainte de a se întâmpla, multe lucruri par imposibile. Faptul că puteam ridica la nivel intelectual încurcata existenţă a triunghiului format din Alina, Ramona şi mine îmi oferea satisfacţia de a fi depăşit felul rudimentar în care mă raportasem până atunci la sexualitate. Devenisem un depravat sofisticat, iar asta‑mi plăcea.

Fragmente tot mai dure mă izbeau de pe fiecare pagină nouă. Undeva, Alina spunea:

„În seara asta m‑am culcat din nou cu Paul. Mi‑e atât de greu să suport şi să mă prefac. Uneori abia îmi reprim furia. De vreo două ori mi‑am înfipt unghiile în spatele lui. Mai mult ca sigur a înţeles greşit gestul meu“.

Avea dreptate. Crezusem că îşi pierduse minţile de plăcere. Îmi amintesc ce mândru am fost privind‑o cum tremură şi simţindu‑i ghearele înfipte în spatele meu. Să o văd umanizându‑se, să o văd învinsă, asta mi s‑a părut foarte excitant. Cât de rău înţelesesem totul!… Reuşisem să o fac pe Alina să‑şi piardă minţile, dar în cu totul alt sens. Şi în privinţa legăturii pe care soţia mea o avea cu Ramona, prietena ei ţigancă, lucrurile stăteau, era limpede, altfel decât îmi imaginasem mereu:

„Ramona a cedat din nou. Mă iubeşte ca nimeni altcineva. I‑am tras o palmă şi mi‑a părut tare rău!… Am îmbrăţişat‑o şi am sărutat‑o uşor pe buze, aşa cum am convenit că putem face. Ea şi‑a lipit capul de pieptul meu şi o vreme am stat astfel, apoi mi‑a spus: Iartămă! Nu mai pot!…. Avea un ton sfâşietor“.

   


MaestroLumea a înnebunit din cauza vipiei. Pe balcon termometrul arată 56 grade Celsius la umbră. La teve meteo sunt 34, al lor e stricat, zic. M‑a prostit sahara asta.

Haznaua Bucureşti, tropice, deşert. Îmi vine să mă arunc de la etaj, v‑am spus. Transpiraţia te acoperă, pielea nu mai respiră, te sfârşeşti, nu mai simţi nimic, zăludo. Să mor? De‑a Dracului n‑o fac. Să văd ce se întâmplă, mai sunt n. episoade, aştept. Ce‑o să zică îngerul meu dacă păşesc în gol şi mă găseşte zdrobită de asfalt?

Fragment din:

Stau la fereastră, pierită de invidie pe lumea care doarme prin parcuri. Se plimbă toată noaptea la aer. Pare o halucinaţie, dar nu e. Nu fac nimic, doar se preumblă prin Gubernie cât e noaptea de lungă. Se salută, se înclină unii spre alţii. Nimic mai normal decât să‑ţi iei familia şi să tândăleşti pe‑ntuneric, înveşmântat în cearşafuri ude. În slip şi cu un coif de ziar pe cap. Sunt zgomotoşi, se amuză, dansează. Aşteaptă să treacă nebunia. Umplu cafenelele, terasele.

Vecinul meu, dom’ Iacob, în maieu, cu bască, transpirat, şi‑a făcut obiceiul să dea drumul la furtun. Îl leagă clandestin la gura de apă. El e mortul rămas singur pe trotuar, dacă nu ştii. Simpatiul meu — că şi el e singur — şi‑a venit în simţiri. Are o cheie franceză cu care scoate capacul, ajunge la robinet. Nimeni nu ezită să se lase stropit. Peisaj postapocaliptic, de sărbătoare. Un şmecher de la administraţie a venit să ceară socoteală. De ce risipeşte apa fără autorizaţie?! Să dea amendă, zău! Lumea s‑a strâns, a privit tăcută ce mâzgăleşte tipul în bonier, cum îl ceartă pe dom’ Iacob.

L‑a ascultat ce l‑a ascultat, dl. Manafu i‑a smuls servieta, i‑a rupt bonierul, ferfeniţă i l‑a făcut. Colonelul Petruţ i‑a luat pălăria de pe cap şi a sărit pe ea cu picioarele până a borşit‑o. Venceremos, viva la revolucion, solidaridad ! Jos! Croitoreasa de la parter i‑a tras câteva scatoalce. A plecat omul blagoslovit cu nişte şuturi în fund. Să zică bogdaproste că a scăpat numai cu atât.

S‑a emis propunerea să fie împăiat şi înfipt într‑o ţeapă în scuar, ne lipseşte o statuie. Alţii, Suzi, ghitaristul Bibi Aburel, dl&dna Ionescu, ziceau să treacă un compresor peste dumnealui mâine când se toarnă asfaltul. Ar fi bun de afiş, lipit pe zid. Eu îl vedeam tranşat şi depus în câteva valize la obiecte pierdute în Gara de Est. Comitetul de bloc nu a luat nicio decizie cf. proces verbal ss indescifrabil.

 


Miercuri, 7 mai, ora. 18.30, Librăria Cărturești-Verona: lansăm PORTBAGAJUL 🙂 Cu o vorbă bună, ne vin în ajutor: Andreea Răsuceanu, Dan C. Mihăilescu, Ciprian Măceșaru și Magdalena Mărculescu.

   Poster-lansare Macesaru

  

Romanul a fost recompensat cu Premiul „Tânărul scriitor al anului 2013“ pentru roman în manuscris, acordat de Filiala Bucureşti (secția Proză) a Uniunii Scriitorilor din România.

Pentru protagonistul romanului Portbagaj, un individ abrutizat şi stăpânit de fascinaţia răului, singura cale spre celebritatea literară e impostura. După ce şi-a însuşit pe nedrept un manuscris pe care l-a publicat sub numele său, găseşte întâmplător jurnalul Alinei, soţia lui. Frustrat şi neîmplinit, se cufundă cu voluptate în lectura paginilor secrete, descoperind lucruri teribile care pun într-o lumină cu totul nouă întreaga sa căsnicie.

„Ne uram, dar aveam interese mai presus de această ură, în cazul ei era vorba despre dragostea pentru soţia mea, în cazul meu despre o ură şi mai mare, ura pentru aceeaşi femeie, pentru femeia pe care-o iubisem ca un nebun, mama copilului meu, femeia care nu mă dorea, femeia căreia îi era silă de mine, frigida, femeia cu sexul ca un deşert, femeia fără sex, femeia fără viaţă, femeia moartă…”

 

Ciprian Măceşaru (37 de ani) s-a născut la Câmpina. Primul om de cultură pe care l-a admirat a fost N. Grigorescu. Haşdeu şi fantoma Iuliei l-au îngrozit. Jebeleanu l-a lăsat rece. În liceu a cântat thrash metal pe versuri de Bacovia.

A lucrat ca desenator de animaţie (cea mai frumoasă slujbă pe care a avut-o vreodată), vânzător, responsabil de librării, PR Manager al revistei Şapte Seri. A fondat revista bucureşteană Accente. A publicat în reviste din România şi străinătate. În Irlanda a fost inclus într-o antologie de poezie. A publicat mai multe cărţi de poezie, un volum de interviuri, un jurnal cultural şi un roman.

  


    


ClipaCând un scriitor inteligent își face lecțiile (vedeți filmul de mai jos), el devine un ghid turistic pe cinste. Călătoriți pentru o CLIPĂ, alături de personajul principal din romanul lui Douglas Kennedy, printr-un cartier colorat (și boem) al Berlinului:

  

Următoarea oră mi‑am petrecut‑o rătăcind prin Kreuzberg. Mi‑a plăcut ce am văzut.

Clădiri rezidenţiale din secolul al nouăsprezecelea în diverse stadii de degradare, dar încă impunătoare în soliditatea lor. Graffiti peste tot, o mare parte din ele având legătură cu încălcarea drepturilor omului de către guvernul turc (mi‑am notat în carnet diverse slogane şi, mai târziu, am pus să‑mi fie traduse), iar altă parte, după cum aveam să descopăr, constând în obişnuitele chestii anar­histe germane despre eviscerarea statului burghez, capitalist.

Kreuzbergul nu avea absolut nimic burghez. Am examinat câteva cafenele mici, dar toate mi‑au amintit de versiunile germane ale vechilor taverne ale generaţiei beat care, în tine­reţea mea, străjuiau Greenwich Village. Barurile pe care le‑am remarcat erau fie genul de localuri heavy metal în care mă aventurasem seara trecută, fie obişnuitul local de stil vechi Bierstube, fie enclave turceşti. Acestea erau luminate cu tuburi fluorescente şi populate de bărbaţi cu ochii duşi în fundul ca­pului şi tichii, care fumau în draci, beau rachiu şi apoi cafea, şi fie vorbeau conspirativ, fie se uitau în gol cu privirea celor singuratici, a celor exilaţi, a celor daţi la o parte.

Aceşti băr­baţi puteau fi văzuţi peste tot pe străzi. La fel şi grupurile de turcoaice care purtau broboade musulmane (sau, foarte rar, chador‑ul complet) şi îşi plimbau copiii în landouri sau că­rucioare‑sport şi sporovăiau neîncetat între ele. Pretutindeni erau skinhead şi fete punkiste stil Sabine, toţi raşi în cap sau cu părul făcut ţepi şi cu pomeţii împodobiţi cu tatuaje. Erau şi drogaţii care săreau în ochi — pământii la faţă, emaciaţi, cu acea expresie apatică, pierdută a toxicomanului care îşi aşteaptă următoarea injecţie.

 

  

Erau o grămadă de localuri unde se serveau chiftele arăbeşti, de mazăre, şi pizzerii ieftine şi genul de buticuri care vând paltoane milităreşti şi geci de motociclişti şi cizme grele. Cei rafinaţi, cei înstăriţi, cei au courant nu aveau loc în Kreuzberg. Kreuzbergul era ieftin. Era ordinar. Era pestriţ şi profund eterogen. Era cu adevărat boem — nu unul dintre presupusele cartiere boeme în care se mutaseră muncitorii calificaţi cu bani şi în care singurii artişti care locuiau acum erau cei foarte bogaţi. După această inspecţie scurtă, am înţeles clar că era un cartier în care se adunaseră outsiderii; unde era cu putinţă să găseşti un fel de punct de sprijin într‑o lume altfel rezervată şi dificilă.

În timpul lungii mele plimbări pe străzile înguste şi lungi n‑am putut să nu‑mi spun: Acesta este unul dintre locurile alea care oferă adăpost ieftin şi discreţie absolută tuturor nou-veniţilor. Ai putea să ancorezi aici şi să trăieşti cu foarte puţin. Ai putea să renunţi la ambiţie şi să exişti pur şi simplu. Era o tabula rasa urbană, pe care puteai să‑ţi trasezi propriul set de reguli; propriul modus vivendi pentru această perioadă din viaţă.

(Pentru fotografii și alte impresii, vedeți și circuitele prin aceeași zonă propuse de Guardian și de Metropotam)

   

 

%d blogeri au apreciat asta: