Archive for septembrie, 2014



Conceptul folosirii sunetului pentru levitație sau pentru a deplasa obiectele solide nu este nou.

În cuvinte simple, un levitator acustic nu este nimic altceva decât un fel de mașină de rezonanță — o modalitate de a introduce două frecvențe sonore opuse cu unde sonore care interferează, creând astfel o zonă de rezonanță care permite apariția levitației. Teoretic, pentru a deplasa un obiect care levitează, pur și simplu schimbi sau alterezi cele două unde sonore și faci modificările aferente.

Fragment din:

Civilizatii disparuteÎn general, nu ne gândim la sunet ca fiind capabil de o prezență tangibilă, materială. Îl auzim, dar evident nu putem să‑l atingem sau să‑l pipăim. Dar gândiți‑vă de câte ori ați auzit o mașină trecând cu boxele bubuind, cu basul dat tare, încât simți că sunetul vine din mașina ta. Sau la pacienții care se duc la doctor cu pietre la rinichi, care vor fi distruse de o mașină puternică cu ultrasunete. Sunetul are o prezență fizică, sub forma undelor sonore care pot afecta mediul și corpul uman.

Oamenii de știință au folosit cu succes sunetul pentru a face gazele grele, lichidele și chiar obiecte solide (cum ar fi păianjeni, peștișori de acvariu și șoareci) să plutească în aer. (…) Dacă levitația sonică este posibilă pentru obiecte mici, oare nu este posibilă și pentru obiecte mari — poate chiar masive blocuri de piatră cântărind multe tone? Nu există nicio dovadă că așa ceva s‑ar fi făcut vreodată, dar avem martori oculari care susțin că o asemenea teorie este pusă în practică în zilele noastre. Am descoperit o relatare într‑o carte numită The Lost Techniques, scrisă de Henry Kjelson, inginer specialist în construcții civile. Kjelson scrie despre o experiență avută de un prieten al lui, un anume dr. Jarl, care a fost rugat să se deplaseze într‑o regiune izolată a Tibetului, pentru a îngriji un lama de rang înalt. Ajuns acolo, el a fost condus la un câmp și a văzut cu ochii lui cum călugării tibetani levitează obiecte mari.

Unii călugări au început să cânte la niște instrumente asemănătoare cu trompetele, în vreme ce alții băteau în tobe, în fața unei dale mari de piatră cu o cavitate centrală goală, în care fusese plasată o piatră mai mică. La început, nu s‑a întâmplat nimic, dar pe măsură ce ritmul creștea, piatra din cavitatea centrală a început să se clatine și apoi a zvâcnit în aer, aterizând lângă gura unei peșteri, exact în locul pe care și‑l doriseră călugării. Dr. Jarl a văzut acest proces produs de multe ori, deoarece călugării mutau câte cinci sau șase blocuri în fiecare oră, folosind această metodă.

Cunoașterea armonicilor și a sunetelor ar putea să le fi permis acestor civilizații antice să lucreze cu exact combinațiile de sunete necesare pentru a obține rezultatul dorit, anume levitația.

  

Reclame

7 etape ale unui debriefing psihologic


Debriefing‑ul se aplică întregului personal din serviciile de urgenţă implicat într‑un „incident critic“: salvatori, pompieri, poliţişti, infirmieri, persoane cu funcţii de conducere, asistenţi sociali, psihologi şi medici.

 

Pentru Mitchell, există patru deosebiri între debriefing şi intervenţia terapeutică:

1) desfăşurarea strictă a debriefing‑ului versus desfăşurarea flexibilă a terapiei;

2) povestirea evenimentului versus retrăirea lui;

3) neinterpretare versus interpretare;

4) explicare şi consiliere versus ascultare neutră.

Eficienţa maximă se obţine în cazul unui efectiv de 5 până la 12 persoane, ceea ce permite fiecăreia să se exprime de mai multe ori în timpul şedinţei care durează 2 până la 4 ore, cu intervenţii suficient de lungi. Dacă efectivul este mai mare, se recomandă divizarea în subgrupuri.

Procedura de debriefing trebuie să se desfăşoare exact în 7 etape:

  1. 16 conferinteEtapa numită „introducere“

Această etapă constă în a prezenta subiecţilor cadrul, spiritul şi regulile metodei, în a‑i asigura de respectarea confidenţialităţii şi în a‑i informa că demersurile narative le vor permite să se elibereze de aspectul „absurd“ al incidentului.

  1. Etapa „faptelor“

În această etapă, fiecare este încurajat să prezinte minuţios ce s‑a întâmplat în jurul lui înainte, în timpul şi după eveniment.

  1. Etapa „cogniţiilor“

Este etapa în care i se cere fiecărui subiect să spună ce a gândit înainte, în timpul şi după eveniment.

Fragment din:

  1. Etapa „reacţiilor“

Se cere subiecţilor să identifice şi să‑şi exprime trăirile din momentul incidentului.

  1. Etapa „simptomelor“

Subiecţii sunt îndemnaţi să formuleze simptomele somatice şi psihice simţite în timpul evenimentului şi după încheierea lui.

  1. Etapa „informării“

În termeni simpli, liderul intervine pentru a explica ce înseamnă stresul şi evoluţia lui, dar şi impactul asupra muncii şi vieţii subiectului. El insistă pe caracterul „normal“ al simptomelor resimţite, „dedramatizează“ trăirea lor şi semnalează rolul benefic al igienei vieţii şi al „suportului social“ primit din partea anturajului.

  1. Etapa de „îmbogăţire a experienţei“ şi sinteza

Liderul explică participanţilor că, vorbind şi ascultându‑i pe ceilalţi povestind despre ce au văzut şi formulând ceea ce au simţit, ei au dobândit o mai bună cunoaştere a evenimentului, au înţeles „normalitatea“ reacţiei lor, s‑au eliberat de cogniţiile eronate şi emoţiile lor perturbate şi că, acum, au ieşit din această experienţă mai puternici, mai uniţi şi mai bine înarmaţi să facă faţă viitorului.

  

”Lizoanca”, în spaniolă


LizoancaDoina Ruști este invitată la Barcelona, unde va avea o întâlnire cu publicul, pe 1 octombrie 2014, la Librăria Alibri, prilejuită de traducerea recentă a romanului Lizoanca în limba spaniolă (Ediciones Traspiés, Granada).

Evenimentul programat pentru ora 19.30 are loc în prezenţa traducătorului, Enrique Nogueras, a scriitorului Ramón Acín, a reprezentaţilor ICR Madrid şi se va derula în cadrul Târgului de Carte de la Barcelona.
Tradus anul trecut în germană şi în italiană, romanul a suscitat interes prin povestea unei comunităţi româneşti din zilele noastre. Episoadele amoroase ale unei veri din anii 70, nişte desene animate ruseşti, răutatea gratuită a unui adolescent, ca şi alte fapte întâmplate la finele anilor 80 – duc toate spre un singur om: moş Petrache. Aproape că nu există personaj care să nu fi avut măcar un episod cu acest bărbat. Iar toate aceste întâmplări de demult construiesc treptat şi devastator povestea 
Lizoancei.
Versiunea spaniolă a romanului a apărut cu sprijinul CENNAC, ICR, care s-au implicat şi în promovarea cărţii. De asemenea, promovarea romanului beneficiază și de sprijinul Consulatului roman din Barcelona.

Doina Ruşti este deopotrivă laureata Academiei Române şi autoarea unui bestseller (Lizoanca). Martina Freier i-a apreciat „stilul rafinat si nuantat”, iar La Stampa a spus că romanele ei „se remarcă prin noutate stilistică şi umor”. Il Libero a comparat-o cu Camus, iar Norman Manea o consideră „o excelentă prozatoare, de mare talent si intuiţie”. Nicolae Breban crede de asemnea că Doina Ruşti „e un prozator de primă mărime al literaturii actuale.”
A scris romanele Omuleţul roşu (2004), Zogru (2006), Fantoma din moară (2008), Lizoanca la 11 ani (2009), Patru bărbaţi pus Aurelius (2011), Mămica la două albăstrele (2013).
Premii: Premiul ASB/2007; Premiul pentru proza al USR/2008; Premiul Academiei Române/2011; Premiul Revistei Convorbiri Literare/2006 etc.
Este tradusă în italiană, bulgară, spaniolă, franceză, germană, maghiară, sârbă şi engleză.


16 conferinteUnul dintre primele simptome ale nevrozei traumatice, identificat de Oppenheim în 1888, era agitaţia în timpul somnului. Această agitaţie putea să dea naştere unor comportamente coerente, sub formă de somnambulism.

Acum câţiva ani, am examinat un fost soldat din Legiunea Străină care luptase în Indochina din 1950 până în 1954 şi fusese făcut prizonier la Dien Bien Phu după ce suflul exploziei unui obuz îl lăsase în stare de inconştienţă. În lagăr, a fost repartizat în echipa însărcinată cu îngroparea cadavrelor camarazilor, morţi din cauza lipsei de hrană sau a bolilor, pe care le aduna în fiecare dimineaţă. Echipa, formată din patru prizonieri, transporta fiecare cadavru pe o scândură şi îl îngropa — la mică adâncime, pentru că toţi erau epuizaţi de efort — pe un câmp transformat în cimitir.

Fragment din:

Dimineaţa, când prizonierii veneau să îngroape alte cadavre, descopereau că şobolanii dezgropaseră cadavrele din ziua anterioară şi începuseră să le devoreze. Acest spectacol l‑a impresionat şi l‑a culpabilizat, deşi nu ar fi putut să facă mai mult decât atât. După o lungă captivitate, a fost eliberat, împreună cu prizonierii care supravieţuiseră, şi‑a reluat activitatea şi a servit onorabil în Algeria şi Ciad înainte de a fi pensionat.

După pensionare, privat de activităţile care îi distrăgeau atenţia de la experienţa dureroasă pe care o trăise, retrăirile, ideile morbide şi coşmarurile repetitive au ieşit din nou, toate deodată, la suprafaţă. Iar în cazul lui, aceste coşmaruri sunt somnambulice. De mai multe ori pe săptămână, în toiul nopţii, îmbrăcat în pijama, se ridică din pat şi nu se trezeşte, în ciuda îndemnurilor soţiei sale, care îl zgâlţâie cu putere de fiecare dată. Coboară pe scară şi merge în grădină, unde sapă gropi cu o cazma şi o lopată. Apoi urcă în cameră şi se culcă la loc, insensibil la eforturile zadarnice pe care le face soţia sa pentru a‑l trezi.

Dimineaţa, când se trezeşte, ea îi povesteşte ce s‑a întâmplat în timpul nopţii; refuză să o creadă, dar ea îi arată pijamaua pe care sunt urme de pământ şi gropile proaspăt săpate în grădină. Stupefiat, a venit la un consult pentru a încerca să pună capăt acestei activităţi morbide de gropar somnambulic.

 


Septembrie 1977

Emisiunea de televiziune pentru care e trimisă apecial la New York nu e un proces, nu unul adevărat, în orice caz.

Această emisiune pe care au văzut-o atâția oameni, toți acei oameni care oftează în sufrageria lor – ia te uită, zâna a cam pus carne pe ea –, e un lucru atât de jignitor, de umilitor, ca și cum cineva i-ar smulge pantalonii silind-o să mărturisească cu voce tare: “Da, am ciclu”. Pentru că de fapt acesta e subiectul, nu?, toți vorbesc despre ea cu o voce tristă și neîncrezătoare, și repetă: „Hm, te-ai schimbat”, ceea ce înseamnă ai ciclu acum, iar ea, o prostuță bucălată și greoaie, nu se poate dezlipi de fotoliu și să plece de-acolo, dimpotrivă, se afundă și mai tare la fiecare întrebare a prezentatorului.

Fetita care nu zambeaProcesul va fi televizat și instrumentat în trei minute treizeci și nouă la o emisiune de divertisment americană. Se va desfășura fără avocat. Acuzata, Nadia C., va veni însoțită de o româncă prezentată ca interpretă. În cursul procesului, se va descoperi că “interpreta” nu e de partea acuzatei, ci mai degrabă se arată a fi bizarul apărător al intereselor unui conglomerat format din antrenorul Béla Károlyi, Federația Română de Gimnastică precum și acei foarte numeroși spectatori care se socotesc spoliați, înșelați de noua aparență a numitei Nadia C. (toate acele scrisori primite după difuzarea Campionatelor europene se plâng că nu mai recunosc în ea spiridușul de la Montréal).

Fragment din: 

Vor fi examinate fapte incontestabile, cu ajutorul metrului și cântarului, probe științifice. Vor avea grijă să păstreze un ton curtenitor când se adresează copilei ghemuite în fotoliu și în puloverul cu guler roșu.

Prezentatorul: “De la Montréal, am auzit că ai luat câteva kilograme… Ai fost bolnavă?”

Interpreta, în românește, Nadiei: “Față de Montréal, ești mai grasă și lucrezi mai prost.” Inginerul de sunet îi face semn prezentatorului că răspunsul fetiței, în ciuda microfonului HF, se aude foarte slab, un soi de mormăială.

Prezentatorul:” E ceva, totuși, care nu s-a schimbat, Nadia, vorbești foarte foarte încet, ești tot așa de timidă?”

Interpreta, agasată: “Întreabă dacă poți vorbi mai tare?”

Un surâs, un oftat, aproape o scuză.

Prezentatorul: “Nadia, într-o zi, vei avea o fetiță, ai vrea să fie campioană ca și tine?”

Febrilă, ea îi taie vorba interpretei care se pregătește să traducă: “Nu, nu m-am gândit, am destul timp destul timp.”

     


29 martie 1976, New York, Madison Square Garden

Cum să explici firea unei fetițe care tratează pericolele ca pe niște poezioare de care se va plictisi curând? Șefa arbitrilor recalculează punctele, neîncrezătoare. Caută imperfecțiuni ca să scadă nota cu câteva sutimi, dar degeaba. Zece curat. În Japonia, în săptămâna următoare, la Chunichi Cup, încă de două ori zece, la paralele și la sărituri.

Béla îi cercetează cearcănele, mirosul, bea destul lichid între antrenamente? Și trebuie să se ocupe și de cele care acum formează decorul, de figurante: celelalte fete din echipă. Plicticoase, previzibile, care încearcă să-și ascundă frica și oboseala, pe când Nadia e o plantă carnivoră, hămesită de pericolele cu care trebuie s-o îndopi. Ea urmează ce-i dictează corpul, acel corp capabil să înscrie focul în văzduh, o Ioana D’Arc din praf de talc. Ea ronțăie imposibilul, îl pune frumușel de-o parte ca să lase loc pentru ceea ce urmează, întotdeauna ceea ce urmează.

***

Lola Lafon se întâlneşte cu cititorii din România:

afis-Lola Lafon

 

“Mda. Citind ce-ai scris, de la început văd că îl descrii pe Béla ca pe un fel de… specialist, când de fapt nu se pricepea cine știe cât!

– Îți arăta figurile, se pricepea totuși un pic, nu?

– A învățat gimnastica odată cu mine.” (Râde și, cum nu o văd, nu știu dacă e amuzată sau acidă).

Din punctul ei de vedere, Béla a fost un soi de manager de geniu, mai degrabă un vizionar decât un tehnician, cu idei, ca la turneul de la Paris, “să fie văzută de Europa de Vest.”

“Și Geza, coregraful minunatului tău exercițiu de la sol, avea ceva genial! Acel amestec de gesturi copilărești și de acrobație, acel umor…

– Geza… Știa să mă observe în viața de zi cu zi, da, și intuia ce ar putea să le placă arbitrilor, un fel de… manager.

După cât se vede, numai manageri! Pentru că, într-un sens… și Ceaușescu îți « manageria » imaginea…

– Da. Toți au fost manageri. Mulți manageri, mulți.”

  

Fragment din Fetiţa care nu zâmbea niciodată de Lola Lafon

 

 


Arta de a citi gandurileEste un lucru bine cunoscut faptul că îți poți da seama dacă cineva minte privindu‑l în ochi.

Credem că evitarea privirii și clipitul des sunt semne că persoana minte. Nu este neapărat greșit, dar, din moment ce toată lumea a auzit despre aceste lucruri, cineva care minte vă va privi în ochi mai mult decât în mod normal! Fiindcă ni s‑a spus, încă din copilărie, că un mincinos nu stabilește contact vizual, este probabil ca un mincinos să facă tocmai opusul, și chiar cu vârf și îndesat.

Fragment din:

Există stări psihice în care evităm privirea în mod natural. Privim în jos când suntem triști, înclinăm capul în jos sau într‑o parte când simțim rușine sau vină și privim brusc în altă parte când nu suntem de acord cu cineva. Un mincinos nu va proceda astfel, de teamă să nu se dea de gol că este mincinos (!). Cei mai buni mincinoși evită să fie descoperiți știind exact când să‑și ferească privirea.

Un alt factor care are legătură cu ochii este dimensiunea pupilelor. Așa cum am menționat mai devreme, pupilele se dilată când simțim emoții precum apreciere sau interes. Încercați să vă asigurați că dimensiunea pupilelor se potrivește cu emoțiile pe care persoana în cauză pretinde că le simte. Cineva care se interesează activ de un lucru nu ar trebui să aibă pupile de mărimea unui vârf de ac decât dacă îi bate soarele în ochi.

Când cineva care minte sau se află sub presiune emoțională clipește, ochii rămân închiși mai mult decât în cazul cuiva care spune adevărul. Zoologul britanic Desmond Morris, care a studiat și comportamentul uman, a observat acest fenomen la interogatoriile realizate de poliție și susține că este o încercare inconștientă de a se izola de lume.

 


Fetita care nu zambeaLola Lafon se întâlneşte cu cititorii din România, joi 25 septembrie, ora 18.30, în Librăria Cărtureşti-Verona. Ea este autoarea ”romanului de aur al acestui sezon literar” (Le Figaro Litteraire), Fetiţa care nu zâmbea niciodată, o carte despre o gimnastă fenomenală manipulată atât de regimul comunist, cât şi de Occident.

 

Alături de Lola Lafon, la evenimentul de lansare a romanului Fetiţa care nu zâmbea niciodată, se vor afla Luminiţa Paul (jurnalist), Svetlana Cârstean (scriitoare) şi Magdalena Mărculescu (director editorial al Editurii Trei).

Romanul Lolei Lafon propune un dialog imaginar între autoare şi personajul legendar Nadia Comăneci. Ideea s-a născut din fascinaţia scriitoarei pentru destinul miraculos al Nadiei, fetiţa care, la paisprezece ani, a înregistrat la Jocurile Olimpice de la Montréal, din 1976, o performanţă incredibilă: a fost prima gimnastă din lume care a primit nota 10, uluind întreaga planetă.

Împotriva voinţei sale, Nadia a devenit mândria unei naţiuni: România, care în anii ’80, încerca să convingă Occidentul cu privire la atitudinea sa antisovietică singulară din inima Balcanilor. 
Nadia a fost idolul pop al sportului în Vest şi „cea mai tânără eroină comunistă” în Est. A fost „zeiţa de la Montréal”, copilul unei ţări cunoscute doar din pricina lui Dracula şi a dictatorului care o conducea. Pentru prima dată, fetiţele din ţările capitaliste îşi doreau să arate precum fetiţa-minune din Est.

Dar într-o zi, mica zână a început să crească…

Departe de a fi o simplă biografie, Fetiţa care nu zâmbea niciodată descrie povestea legendarei gimnaste românce înstrăinate de sine însăşi, care a trebuit să plătească pentru propria maturizare. Cartea Lolei Lafon analizează preţul succesului în lumea gimnasticii, o lume în care corporalitatea devine element-cheie, exploatat intens atât de media, cât şi de interese de ordin politic, iar individul care aduce succesul devine instrument al propriei imagini.

*** 

Lola-lafon

Scriitoarea şi muziciana Lola Lafon s-a născut în 1971.
Primele trei romane ale sale au fost publicate de Flammarion: în 2003, Une fièvre impossible à négocier, care a câştigat Prix AtoutLire; în 2007, De ça je me console (finalist Prix de Flore 2007) şi în 2011, Nous sommes les oiseaux de la tempête qui s’annonce, care a fost finalist la Prix Marie Claire şi Prix Sagan.
Romanul Fetiţa care nu zâmbea niciodată (Actes Sud) a fost recompensat în 2014 cu Prix de la Closerie des Lilas, Le prix Ouest France / Etonnants Voyageurs, Grand Prix de l’héroïne Madame Figaro, Prix Littéraire d’Arcachon, Prix des lecteurs de Levallois.

Vă invităm la un dialog incitant despre performanță, feminitate și sacrificiile pe care un sportiv le face pentru podium, cu Lola Lafon în Librăria Cărtureşti-Verona.

Lola Lafon e scriitoarea care „a dat lovitura” în ultimele două luni. Romanul ei despre Nadia Comaneci, „La petite communiste qui ne souriait jamais „ e mare succes de critică și de vânzări. Practic nu am văzut critici negative, iar la ședința de dedicații de la editura Actes Sud o așteptau sute de oameni pentru semnătură.

– Luca Niculescu, Radio RFI, reportaj de la Salonul de carte de la Paris


Scopul principal fiind purificarea prin eliminarea toxinelor, o detoxifiere moderată o dată pe săptămână aduce simultan și alte beneficii: corpul tău ajunge să se reechilibreze fără să solicite, ca de obicei, energia necesară pentru procesul digestiv.

Elementele de bază ale purificării provin toate din produse naturale. În dieta ta generală este bine să incluzi alimente cu proprietăţi purificatoare, printre care următoarele:

 

Kale, varză şi broccoliDe ce ne este foame

Portocale, lămâi şi grepfrut

Fasole mung

Năsturel

Anghinare

Sparanghel

Sfeclă

Ghimbir

Usturoi

Mere

Seminţe de susan

Migdale

 

Pentru o zi rezervată purificării organismului, trei grupuri de alimente au trecut testul timpului; ele figurează acum fără greş în rutina mea săptămânală.

Uleiurile: Diferite uleiuri au un efect laxativ, dar în acelaşi timp sunt considerate a avea proprietăţi de detoxifiere. În ziua pe care o dedic purificării, iau un amestec de patru uleiuri — măsline, susan, in şi primulă‑de‑seară — care se găsesc uşor în magazinele naturiste, gata preparate. Folosesc una–două linguri

din acest amestec dimineaţa, luate ca atare sau împreună cu mâncarea.

Fibrele: Beneficiile medicale ale fibrelor sunt bine dovedite, mai ales în ceea ce priveşte rolul de tampon în intestine — moderând colesterolul, de exemplu, şi posibil protejând peretele intestinal de substanţele carcinogene. Fibrele naturale din legume sunt mai blânde pentru corp decât tărâţele şi alte fibre din cereale (care pot avea un efect abraziv asupra peretelui intestinal). Iau două linguri de fibre sub formă de pudră dimineaţa, în amestec cu apă minerală. În magazinele naturiste se găsesc mai multe varietăţi delicioase ale acestui tip de fibră.

Sucurile: Postul cu sucuri este popular de decenii, dar a fost criticat pentru conţinutul ridicat de zahăr şi, în orice caz, nu trebuie să dureze mai mult de câteva zile. În ziua mea de purificare beau doar suc de legume, urmat seara de o supă de legume gen minestrone. Sucul extras din legume verzi frunzoase este deosebit de bogat în fitonutriente, cunoscute pentru proprietăţile lor antioxidative.

Purificarea mea săptămânală, bazată pe uleiuri, fibre şi sucuri, o simt ca pe cea mai bună zi a săptămânii. Am satisfacţia că dedic o atenţie de calitate corpului meu şi ascult ceea ce are să‑mi spună. Mesajele de uşurinţă şi de energie sunt mulţumitoare, aşa că nu am senzaţia de privaţiune.

 


Când mi‑a adus tava cu mâncare, Genya m‑a găsit ghemuită în pat, cu faţa spre perete.

— Ar trebui să mănânci, a spus ea.

— Lasă‑mă în pace.

— Dacă te bosumfli, faci riduri.

— Iar dacă minţi, faci negi, i‑am răspuns eu cu amărăciune.

Genya a râs, apoi a închis uşa şi a pus tava pe masă. S‑a apropiat de hublou şi s‑a uitat la reflecţia ei în geam.

— Poate că ar trebui să mă fac blondă, a spus ea. Roşul Corporalkilor nu se asortează deloc cu părul meu.

Am aruncat o privire peste umăr.

Regatul furtunilor— Ştii bine că ai putea să te îmbraci şi în haine din pânză de sac şi tot ai arăta mai bine decât orice fată din lume.

— Adevărat, a spus ea, zâmbind.

Nu i‑am răspuns la zâmbet, iar ea a oftat şi a plecat privirea.

— Mi‑a fost dor de tine.

M‑a surprins cât de tare m‑au durut vorbele ei. Şi mie îmi fusese dor de ea. Şi m‑am simţit ca o neghioabă din cauza asta.

Fragment din:

— Mi‑ai fost vreodată prietenă? am întrebat‑o.

S‑a aşezat la capătul patului.

Mai are vreo importanţă?

— Aş vrea să ştiu cât de proastă am fost.

— Mi‑a plăcut să‑ţi fiu prietenă, Alina. Dar nu‑mi pare rău pentru ce am făcut.

— Şi pentru ce a făcut Întunecatul? Pentru asta îţi pare rău?

— Ştiu, crezi că e un monstru, dar încearcă să facă ce e bine pentru Ravka, pentru noi toţi.

M‑am ridicat brusc în coate. Ştiam de atâta vreme adevărul din spatele minciunilor scornite de Întunecatul, încât îmi era uşor să uit cât de puţină lume ştia ce era el de fapt.

— Genya, el a creat Falia.

— Ereticul Negru…

Nu există niciun Eretic Negru, am spus eu, dezvăluindu‑i adevărul pe care îl aflasem de la Baghra cu luni în urmă, la Micul Palat. A dat vina pe strămoşul lui pentru Falie, dar n‑a existat decât un Întunecat. Şi adevărul e că nu‑i pasă decât de putere.

— Nu se poate. Întunecatul a încercat toată viaţa să elibereze Ravka de Falie.

— Cum poţi să spui asta după ce a făcut la Novokribirsk?

Întunecatul folosise puterea Faliei ca să distrugă întregul oraş — fusese o demonstraţie de putere menită să‑i intimideze pe duşmani şi să marcheze începutul domniei sale. Şi eu făcusem posibile toate astea.

— Ştiu că a fost un… accident.

— Un accident? A omorât sute de oameni, poate mii.

— Şi ce s‑a întâmplat cu toţi cei de pe vasul de nisip? a zis ea cu glas scăzut.

Am inspirat adânc şi m‑am întins pe spate. Mi‑am aţintit privirea în tavanul de scânduri şi am tăcut o vreme. Nu voiam să întreb, dar ştiam că aveam s‑o fac. Era o întrebare care mă bântuise în lungile săptămâni petrecute pe mare.

— A mai… a mai supravieţuit cineva?

— În afară de Ivan şi Întunecatul?

Am încuviinţat din cap.

— Doi Inferni care i‑au ajutat să scape, a spus ea. Au mai reuşit să iasă din Falie câţiva soldaţi din Armata Întâi şi o Furtunoasă pe nume Nathalia, care a murit câteva zile mai târziu din cauza rănilor.

Am închis ochii. Câţi oameni erau la bordul acelui vas? Treizeci? Patruzeci? Mi s‑a făcut greaţă. Îmi răsunau în minte urletele volcrelor şi ţipetele celor de la bord. Simţeam în nări mirosul de sânge şi de praf de puşcă. Îi sacrificasem pe toţi pentru Mal, pentru libertatea mea, dar până la urmă muriseră degeaba. Ajunseserăm iarăşi în mâinile Întunecatului, care era mai puternic ca niciodată.

Genya şi‑a aşezat mâna peste a mea:

— Ai făcut ce trebuia să faci, Alina.

Mi‑am retras brusc mâna, izbucnind într‑un hohot de râs aspru.

— Asta‑ţi spune Întunecatul, Genya? Aşa accepţi lucrurile mai uşor?

 

%d blogeri au apreciat asta: