Cum să-ți ajuți norocul? Patru ponturi

Excentricul cercetator Richard Wiseman (tema de studiu a norocului in psihologie nu a fost privita tocmai cu seriozitate de altii de pana la el, desi ar fi meritat, fiindca – norocul ne ghideaza enorm in multe domenii ale vietii) a stipulat patru principii ale norocului.

 

Principiul 1. Utilizati la maximum sansele care vi se ofera. Daca vrei sa castigi o masina, un cuptor cu microunde, orice, participa la cat mai multe concursuri de acest tip. Deschide-te in fata ideii de concurs, de competitie. Nu intamplator, norocosii au scoruri mari la testele de extraversiune (sunt sociabili, construiesc o retea de contacte utile). Scrie Wiseman: „Fara sa-si dea seama, norocosii se poarta intr-un mod care creste sansa de aparitie a oportunitatilor in viata lor. Vorbesc cu multi oameni, petrec timp cu ei, atrag alti oameni, pastreaza legatura. Rezultatul e o retea a norocului impresionanta, un potential urias pentru aparitia oportunitatilor“. Adica mergi la petreceri organizate de mai multi insi din reteaua ta sociala si e imposibil sa nu intalnesti pe cineva la un moment dat care sa-ti schimbe viata.

Principiul 2. Ascultati-va intuitiile norocoase. Oamenii norocosi nu alearga intr-un suflet dupa ceva. Nu sunt nevrotici, nu se agita. Sunt, mai curand, calmi. Iar calmul favorizeaza o mai buna reperare a oportunitatilor. Psihologii au studiat personalitatile agentilor de bursa de succes, adica cei care fac bani. Multi. In mediul extrem de stresant al jocului la bursa, acolo unde poti pierde sume ametitoare, unde norocul e rege, cei care aveau succes, erau cei care verificau mai rar mersul bursei si nu se stresau.

Principiul 3. Asteapta-te sa ai noroc. Din nou, cercul virtuos al profetiei autoimplinite. Daca crezi ca ai sanse, te vei expune mai deschis la acel eveniment, concurs etc. Astfel, iti cresc sansele sa si castigi. Nimic mai simplu!

Principiul 4. Transforma ghinionul in noroc. Nu e simplu, dar nici imposibil. Resemnificarea unui nenoroc, adica. Ai fost dat afara? Bun, orice sut in fund e un pas inainte si, gata, treci la treaba, la construirea afacerii proprii la care visai. Asta e util si pentru sanatatea psihica. „Norocosii scad impactul emotional al oricarui ghinion care le iese in cale, imaginandu-si ca situatia ar putea fi si mai grava si comparandu-se cu oamenii care au trait nenorociri mai mari decat ei“, scrie Wisemann. Asta te ajuta sa te refaci mai repede si sa o iei de la capat sau sa perseverezi. Iar perseverenta (ca trasatura de personalitate) este indisolubil legata de sansele crescute de succes. Cine renunta usor, nu ajunge prea departe.

Fragment din articolul  

Putem fi mai norocosi?

apărut în revista PSYCHOLOGIES

… dacă aş avea într‑adevăr curajul să trag în tine

— De ce San Francisco? întrebă Milly.

— Sunt aşteptată la cină la nişte prieteni, răspunse Agatha.

— Răbdători prietenii cu pricina! Avionul ar fi fost mai rapid.

Agatha îi arătă revolverul.

— Se pare că, în zilele noastre, e greu să te urci la bord cu aşa ceva în bagaje.

O maşină de la Highway Patrol le depăşi, poliţistul se ţinu o vreme în dreptul lor şi le privi cu dezaprobare. Agatha aruncă un ochi la vitezometru şi‑i ordonă lui Milly să încetinească imediat. Îi zîmbi larg poliţistului care le salută dînd din cap şi‑şi văzu de drum.

— Bănuiam eu că, de cînd m‑am poftit de una singură în maşina ta, pui la cale şi te gîndeşti la toate mijloacele cu putinţă ca să mă dai jos. Nu te învinovăţesc, la fel aş face şi eu în locul tău. Ba chiar te întrebi din cînd în cînd dacă aş avea într‑adevăr curajul să trag în tine. Pe cinstea mea, nu ştiu. Dar sunt sigură de ceva, şi anume că n‑aş ezita să‑mi golesc încărcătorul în frumosul tău bord, în portierele şi podeaua maşinii tale. Ai habar ce pagube face un asemenea revolver? Ei bine, am să‑ţi spun eu, face nişte găuri aşa de mari, că n‑o să mai ai nevoie să‑i dai capota la o parte ca să‑ţi fluture pletele în vînt. Nu cred că-i lucru uşor să faci rost de un interior complet de Oldsmobil, ba chiar mă îndoiesc că se mai găseşte. Şi cînd nu mai e original, nu mai are niciun farmec. Aşa că uită orice iniţiativă riscantă. Spune‑ţi că o să facem o plimbare de plăcere şi că peste cinci zile o să te întorci la Frank al tău, la doamna Berlingot şi la rutina ta confortabilă. Şi nu‑ţi face griji pentru bănuţii tăi, am să plătesc benzina. Bine?

Milly îşi desfăcu părul şi se uită la Agatha.

— Bine, îţi dau cinci zile, dar cu o singură condiţie.

— N‑am impresia că eşti în măsură să‑mi impui condiţii, dar te ascult.

— Îmi spui şi mie tot adevărul, ce faci aici şi ce cauţi la San Francisco cu revolverul ăsta. Pentru că, în cazul în care ţi‑ai pus în minte să împuşti pe cineva, ai tot interesul să mă convingi că e cel mai mare ticălos de pe lume, dacă vrei să te duc pînă la el.

Agatha o privi, uluită.

— Cred că noi două o să ne înţelegem de minune! spuse ea pufnind într‑un enorm hohot de rîs.

Fragment din UN ALT FEL DE FERICIRE de Marc Lévy

 

Imigranții sunt predispuși la paranoia

Urbanizarea şi izolarea nu sunt totuşi singurii factori sociali care au contribuit la o creştere a paranoiei. Migraţia pare să joace, de asemenea, un rol semnificativ în dezvoltarea paranoiei.

 

Un studiu recent a comparat rata tulburărilor psihice grave din trei centre ale Regatului Unit: sud‑estul Londrei, Nottingham şi Bristol. Rezultatele au fost şocante. În toate cele trei localităţi, schizofrenia era de nouă ori mai frecventă la populaţia afro‑caraibiană şi de şase ori mai răspândită la negri africani decât la populaţia albă britanică. (Paranoia este, desigur, o trăsătură frecventă a schizofreniei.) Pe de altă parte, aceste cifre sunt mult mai mari decât cele ale tulburărilor psihice din Caraibe sau din Africa. Altfel spus, nu faptul că eşti negru sporeşte probabilitatea de a dezvolta schizofrenie, ci faptul că eşti imigrant. Un alt studiu pe mai mult de 11 000 de australieni, de exemplu, a descoperit că imigranţii din ţările nevorbitoare de limbă engleză aveau niveluri mai mari de probleme psihice ușoare spre moderate decât nativii australieni.

Comisia Globală ONU a Migraţiei Internaţionale raporta că:

Imigranţii sunt adesea priviţi cu suspiciune de ceilalţi membri ai societăţii… Primele generaţii de migranţi suferă disproporţionat de probleme fizice, psihice şi de reproducere… Ei au rezultate educaţionale mai scăzute decât conaţionaliilor şi, în general, trăiesc în locuinţe mai proaste. Migranţii, de asemenea, tind să ocupe locurile de muncă prost plătite şi necalificate şi sunt mult mai expuşi la suferinţe din pricina şomajului pe perioade mai lungi decât alţi membri ai societăţii.

Date fiind aceste circumstanţe nefavorabile, nu este de mirare că migraţia îi face pe oameni mai predispuşi la paranoia şi alte probleme psihice. Să adăugăm la acestea şocul dezrădăcinării din pământul natal, faptul că trebuie să facă faţă unei culturi noi şi necunoscute, foarte posibil trebuind să înveţe şi noua limbă, şi putem vedea că migranţii se pot simţi în conflict cu noul mediu şi ameninţaţi de oamenii din jurul lor. Creşterea valurilor de migraţie, aşadar, e foarte probabil să lase în urmă o hulă din ce în ce mai mare de paranoia.

Fragment din Paranoia, Boala secolului al XXI-lea,

de Daniel Freeman și Jason Freeman

Într-o noapte de iarnă: dragoste și delațiuni la vârf în vremea lui Stalin

Simon Sebag Montefiore este un istoric britanic de renume. La noi i-au apărut un studiu, masiv: Ierusalim. Biografia unui oraş, Editura Trei, şi o amplă monografie: Stalin. Curtea ţarului roşu, Editura Polirom.

 

Care acum ne oferă romanul de (semi)ficţiune – bazat pe o temeinică documentaţie, bine strunită sub raportul invenţiei epice – Într-o noapte de iarnă (traducerea din engleză de Lucian Niculescu). Peste 500 de pagini – limita impusă de Nicolae Breban cărţilor serioase şi care pot fi, eventual, şi evaluate artistic – despre nişte întîmplări moscovite, cu personaje sus-puse în plină realitate sovietică de după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial.

Avem o poveste de dragoste cu multe ingrediente de thriller, ce se consumă printre şi cu aportul protipendadei din jurul lui Stalin. Temeri, suspiciuni, acuze, morţi, anchete, delaţiuni, arestări, părinţi şi copii, servicii secrete, violenţă, dar şi momente lirice, citate din Puşkin şi Cehov, o lume pe care o ştim din filme, dar şi din citite, din romane, cărţi de istorie, iar acum acest amestec straniu şi nu prea despre ruşii ăştia care, deşi am vrea să-i ignorăm, există („O amintire din război“ este fraza finală a romanului). După care urmează un mic text – „Istorie. Fapte şi ficţiune“ –, în care Montefiore explică la obiect şi subiect amestecul personajelor fictive cu realitatea epocii istorice.

Evident că volumul se citeşte cu mare interes, chiar şi de către cei mai puţin familiarizaţi cu personajele – odioase! – din nomenclatura PCUS. Vrem, nu vrem, acceptăm tot ce s-a întîmplat, chiar şi în ficţiunea, absolut credibilă, a lui Montefiore. Trecutul se poate ascunde, mistifica, deturna, dar nu se poate schimba. Pînă la urmă, adevărul iese la iveală. Prestigioasa carieră academică a lui Montefiore este punctată şi de acest autor cu notorietate profesională şi completată de popularitatea cîştigată prin desele sale aparaţii televizate.

Cronică de Cristina Manole apărută în OBSERVATORUL CULTURAL

 

Sandplay aplicat: o analiză despre dezvoltarea infantilă

Imaginea pare, la prima vedere, cam neordonată, dar reprezentarea puternic simbolică exprimă o mare forţă de imaginaţie şi o viaţă emoţională intensă.

 

 

Ca vieţuitoare, nu vedem oameni, ci doar animale; imaginea se încadrează deci în etapa animalică a dezvoltării infantile, în care copilul trăieşte inconştient sau preconştient în lumea corporalului, a instinctelor, a pulsiunilor şi a emoţiilor.

În centrul imaginii se ridică un deal rotund, ca o primă înălţare din planul vieţii inconştiente. — Dealul aminteşte de o imagine din natură, când pământul se bolteşte, pentru a se deschide şi a elibera embrionul unei plante care tinde să răsară. Acest embrion este comparabil cu Eul aflat în creştere al copilului, care iese în decursul dezvoltării sale din Mama Pământ, din întunericul stării inconştiente, şi creşte în lumea luminii, unde devine văzător.

În imaginea Mariei (are 7 ani și vine la terapie după primul an de școală), dealul stă pentru axa ei personală a lumii, legătura ei dintre cer şi pământ. Acolo şade însă crocodilul, o ameninţare pentru tot ce ar dori să vină la lumină, ceea ce ar însemna că acesta, ca aspect devorator al inconştientului, împiedică creşterea Mariei în sus, dezvoltarea unei conştiinţe care diferenţiază.

La stânga, în jurul dealului crocodilului, duce un şanţ îngust cu apă, care se varsă în colţul din dreapta jos într‑o mică baltă. În acest şanţ pluteşte un vapor mare verde, mânat din spate de un şarpe periculos. În vas se află o buburuză cu o umbreluţă. Este singura figură din imagine care are ceva uman în sine. Ea stă peste celelalte animale. Maria a folosit‑o din nou aproape în fiecare dintre următoarele ei imagini. Maria considera că gândăcelul ar fi chiar ea; de aceea el are o semnificaţie centrală. Să privim vaporul în care călătoreşte gândăcelul. Vapoarele, carele, săniileau funcţia de a duce o persoană sau un lucru dintr‑un loc în altul. În cultele diferitelor religii, imaginea divinităţii era purtată în aceste vehicule. Întotdeauna se exprimă astfel o mişcare, o trecere, un rit de tranziţie.

Un rit de tranziţie par excellence este, desigur, cel de la o clasă de vârstă la alta, în cazul Mariei, din lumea copiilor în lumea mai conştientă a şcolarului. Această trecere este una dintre cele mai grele şi totodată mai importante din dezvoltarea unui om, pentru că duce din existenţa „naturală“, inconştient animală, fixată în corporal, spre o viaţă superioară, care este o viaţă religioasă, spirituală şi culturală deopotrivă, iar abia ea determină sensul vieţii omeneşti.

Putem să privim deci vaporul larg, verde ca pe expresia acestui fel de a fi al Mariei încă total fixat în „natural“. În el, gândăcelul, simbol al Eului preconştient al Mariei, este mânat acum de un şarpe, în călătoria lui înapoi în mica baltă, care cuprinde cu apa sa peştii şi puişorii, precum o mamă copiii ei. El simbolizează situaţia originară a conţinerii în uterul matern. Asta înseamnă pentru Maria un regres într‑o stare anterioară, în unitatea mamă–copil, pe care trebuie să o mai trăiască o dată lăuntric în situaţia terapeutică.

Fiecare imagine în nisip este o reprezentare multistratificată şi exprimă simultan diferite stări psihice şi mişcări de energie. Cele două mişcări principale în această primă imagine sunt mişcarea de creştere spre sus, care este însă blocată de crocodil, şi mişcarea de regresie în situaţia unităţii mamă–copil. În mod evident, Maria ştia inconştient că trebuia mai întâi să dobândească încrederea primară necesară, înainte să‑şi poată începe creşterea spirituală.

Fragment din Terapia prin jocul cu nisip – Sandplay. Drumul creator al dezvoltării personalităţii, de Ruth Ammann

 

Ruladă udată cu lacrimi și cu un vin ”băubil”

Rulada de carne tocata. Dan pregatise rulada de carne tocata. Folosise reteta mamei lui, acoperind rulada cu sos de rosii Heinz si asezand carnea cu trei catei de usturoi zdrobit. A facut si cartofi la cuptor si o salata de spanac proaspat ca sa insoteasca rulada. Si cumparase o sticla de vin rosu australian — Jacob’s Creek— despre care mi-a spus ca „tipul de la supermarket a zis ca e «foarte băubil»“.

— Asta-i o mare lauda de la un tip de la supermarket, am spus. Chiar apreciez ca te-ai ostenit atata…

— M-am gandit ca trebuie sa sarbatorim ca am pus mana pe slujba.

— Da, cred ca merita sa sarbatorim.

— Si stiu ca la sapte ai chestia cu lectura cu Lucy…

— Mai e o ora pana atunci, daca rulada e gata…

— Va fi gata in cincisprezece minute.

— Minunat! Deschidem vinul?

A luat sticla, a desurubat capacul si a turnat vin in doua pahare. Mi-a intins unul si am ciocnit.

— Pentru noua ta slujba, am spus.

— N-am crezut niciodata ca am sa toastez pentru o slujba la magazie.

— E o slujba de administrator.

— Ajutor de administrator.

— Totusi e un post de management.

— La magazie.

— Dan…

— Stiu, stiu. Ne va usura mult situatia.

— Si va duce si la alte lucruri pentru tine. Sunt sigura ca e doar o solutie temporara…

— Te rog sa nu mai tot incerci sa ma faci sa ma simt mai bine.

— Ar trebui sa incerc sa te fac sa te simti mizerabil?

M-am dus la el si l-am cuprins in brate si l-am sarutat direct pe gura si i-am soptit:

— Te iubesc.

In loc sa ma sarute si el, a lasat capul in jos.

— E dragut ce spui, a zis el in cele din urma.

Am pus un deget sub barbia lui si am vrut sa-i ridic capul, dar el m-a dat la o parte.

— Trebuie sa vad ce fac cartofii, a spus.

Am ramas pe loc, amortita. Poate trimiteam eu semnalele gresite. Poate spuneam incontinuu lucruri pe care el le interpreta ca fiind critice sau depreciative sau…

— Am facut ceva care te-a suparat? m-am auzit intreband cu glas tare.

Dan a inchis usa cuptorului, s-a indreptat de spate si m-a privit uimit.

— Am spus eu asta?

— Ai impresia ca nu te sustin indeajuns sau ca transmit un fel de…

— De ce aduci asta in discutie?

— Pentru ca…pentru ca…

Cuvintele mi-au ramas in gat, deoarece se intreteseau cu un hohot de plans.

— Pentru ca… ma simt pierduta.

Ce a spus el apoi a fost… sa zic asa, „incredibil“; asta este singurul cuvant care mi-a venit in minte.

— Asta nu-i vina mea.

Acum hohotele de plans n-au mai ramas in gat. M-am asezat pe un taburet, plangand. Tot ce tinusem in frau saptamani intregi, luni intregi, a rabufnit brusc intr-un plans cu suspine.

Atunci a intrat Sally.

— Inca o seara fericita acasa, a spus ea.

— N-am nimic, n-am nimic, am spus, fortandu-ma sa nu mai plang.

— Bine-nteles ca n-ai. Nici tata nu are nimic. Si ne iubim toti. Si totul e grozav. Si, apropo, sar peste cina.

— Dar tatal tau a pregatit o rulada de carne minunata.

— De cand e rulada „minunata“? Oricum, tocmai am primit un telefon de la Brad. Parintii lui s-au hotarat sa ia cina in seara asta la Solo Bistro in Bath si m-au intrebat daca vreau sa vin si eu.

— E cam tarziu pentru asta, a spus Dan.

— De ce, ma rog? a intrebat Sally.

— Pentru ca cina ta e in cuptor.

— Am sa mananc maine resturile.

— Scuze, dar nu-ti dau voie, a spus Dan.

— Nu-i corect! a spus Sally.

— Pacat ca tu crezi asta.

— Haide, tatat— Solo Bistro e un restaurant grozav…

— Nu stiu, ca n-am mancat niciodata acolo.

— Asta pentru ca in ultimul an si jumatate ai fost somer si amarat si…

— Sally…, am spus.

— Pai, asta-i adevarul… si tu stii ca asa e, mama.

Tacere.

Dan s-a aplecat incet si a bagat la loc cartofii in cuptor. Apoi, indreptandu-se, s-a intors cu spatele la fiica lui si i-a spus:

— Daca vrei sa mananci cu oamenii aia, du-te.

Fragment din Cinci zile de Douglas Kennedy

 

 

Ce învață psihanalistul dintr-un film bun?

Imagini mişcătoare. Reflecţii psihanalitice asupra filmului, așa se cheamă provocatoarea carte a lui Andrea Sabbadini, recent tradusă la Trei. Un scurt fragment dintr-un interviu luat psihanalistului britanic de către Dorin Liviu Bîtfoi și publicat în revista Cultura:

Acum, noi, psihanaliştii, desigur că propunem o perspectivă anume, originală despre filme.

Dar aş vrea să spun ceva, şi chiar să insist în acest sens, pentru că adesea oamenii vorbesc despre „aplicarea“ psihanalizei la arte, la film, la literatură, la teatru etc. Eu sunt foarte sceptic în această privinţă. Este adevărat că noi aplicăm anumite concepte psihanalitice în cadrul interpretărilor noastre de filme. Dar eu văd totul ca fiind, în mod esenţial, un dialog.

Aceasta este jumătate din poveste. Cealaltă jumătate constă în ceea ce putem noi câştiga, sau învăţa pentru munca noastră clinică, pentru profesia noastră, de la regizori, de la filmele însele, de la personajele acestora, dintre care multe reprezintă indivizi de o mare complexitate (cu deosebire în filmele pe care eu le consider bune), fiind nu bidimensionale, dar chiar tridimensionale. Aceste personaje sunt complexe, au conflicte, nu sunt complet bune – aşa încât să fie idealizate, şi nici complet rele – aşa încât să fie denigrate, ci sunt compuse dintr-un amalgam de trăsături, din care orice persoană este alcătuită, inclusiv psihanaliştii.

Învăţăm astfel, prin urmare, despre condiţia umană din filmele bune, iar asta ne ajută în munca noastră, şi totodată în viaţa noastră.

 

”Oaia neagră melancolică” – de romanțat…

Gwenaëlle Aubry (n. 1971), una dintre cele mai interesante şi mai originale voci de pe scena literară franceză a ultimilor ani, este autoarea lui NIMENI, roman recent tradus la Pandora M. Florina Pîrjol a intervievat-o pe romanciera-filosof pentru Observatorul cultural. Iată un fragment din consisentul dialog:

Ştiu că ideea scrierii acestei cărţi a pornit de la un manuscris al tatălui dvs.

Da, am avut acest imens noroc de a avea un text scris de el. Şi, de fapt, în mod paradoxal, acest text n-a făcut decît să mărească opacitatea din jurul lui, fiindcă el nu a fost niciodată un personaj transparent nici pentru sine, nici pentru ceilalţi. Însă e adevărat că, la un moment dat, după momentul morţii şi prin intermediul limbajului, al tuturor acestor voci din textul lui, un alt fel de relaţie s-a construit între noi. Acesta este unul dintre lucrurile magice pe care le permite şi le autorizează, de fapt, literatura, fraza scrisă. E ceva din moştenirea subterană despre care vorbeam mai devreme, lucruri în care eu cred foarte mult. Şi mai cred, deşi ar putea părea o banalitate, că pe măsură ce ne maturizăm şi îmbătrînim, există în noi un strat vital care iese la suprafaţă şi care poate fi legat fundamental de comportamentul cuiva dispărut. Comportamentul tatălui meu în raport cu provocarea simt că-l am şi eu din ce în ce mai mult. Nasul de clovn, tentaţia de a-ţi pune un nas de clovn în toate situaţiile realmente codificate social, o am din ce în ce mai pregnant, pe măsură ce îmbătrînesc. Sînt tot mai mult fiica tatălui meu.

Deci, aţi găsit acest manuscris al tatălui dvs. A fost o surpriză?

Nu, ştiam de existenţa lui, îmi povestea despre el de pe vremea cînd încă scria la el. Dar l-am găsit abia după moartea lui. Ştiam că voia să-l vadă publicat. Apropo de ce vorbeam mai devreme, în familia mea există o relaţie destul de serioasă cu scrisul. Şi bunicul meu a lăsat în urmă sute şi sute de pagini. Există un soi de grafomanie generalizată în această familie, se pare [rîde]. Şi cînd am regăsit manuscrisul tatălui meu avea un titlu, Oaia neagră melancolică, dar şi un subtilu între paranteze „de romanţat“, pe care l-am simţit imediat ca pe un soi de injoncţiune textuală adresată mie. Sau poate că, după ce a terminat de scris, şi-a notat acest subtitlu pentru el, ca pe ceva ce avea de rezolvat. Dar trebuie spus, în acest context, că îmi spunea că sînt o romancieră. Mă mai numea uneori autoare de „filozofice“, dar nu-mi zicea niciodată scriitoare, pur şi simplu. Aşa că, atunci cînd am văzut acea notiţă „de romanţat“, m-am gîndit că îmi era adresată mie. În plus, era un mesaj destul de opac, de încifrat: ce însemna el, în fond, cum adică „de romanţat“? Am petrecut mult timp citind şi recitind acest manuscris, încercînd să înţeleg ce era cu el şi cum anume să ascult această injoncţiune spectrală.

Şi ce conţinea acest manuscris?

Conţinea o mulţime de lucruri pe care eu le-am tot citit şi din care am selectat şi extras tot felul de pasaje, dar nu neapărat din raţiuni literare. Există, în acest manuscris, nişte texte foarte stranii, foarte frumoase, uneori şi foarte indecidabile sub aspectul genului sau al formei. Distincţia dintre real şi ficţiune, dintre real şi minciună sau delir, cum vreţi să-i spuneţi, e complet suspendată prin aceste texte. Ştiam un singur lucru: că nu voiam să fac un roman familial, un roman de doliu, nu voiam să zic „eu“, voiam să fiu la maximum de distanţă posibilă faţă de propriul meu eu. Şi distanţarea a fost atît de mare încît am ajuns să-mi interzic folosirea persoanei I. Apoi, într-o bună zi, s-a impus ca de la sine această formulă a abecedarului, şi în acel moment am ştiut că e ceea ce trebuia. Fiindcă, de obicei, aşa se întîmplă, cel puţin aşa mi se întîmplă mie, atunci cînd ai construcţia, ai, de fapt, toată cartea. Această formulă conţinea ceva mecanic, ceva ludic, ceva asociativ. De fapt, ceva mecanic combinat cu ceva foarte liber. Şi scrierea propriu-zisă a cărţii s-a petrecut foarte rapid, deşi eu nu scriu repede. În orice caz, a avut ceva jubilatoriu. A fost un moment plin de bucurie.

Dacă nu e roman de doliu, nici autobiografie, nici autoficţiune, atunci ce e?

E ceva experimental. Eu sînt foarte neîncrezătoare faţă de astfel de categorii generice. Există, bineînţeles, persoana I, care nu apare, însă, decît ca un ecou al altei voci. Nu e, pur şi simplu, distanţa memoriei, e mai mult. Nu ştiu dacă ar trebui să spun eu acest lucru, dar Nimeni este o carte despre riscul, dar şi despre bucuria pe care o simţi atunci cînd nu trebuie să te iei în posesie pe tine însuţi, despre faptul că poţi fi mai mulţi. Cred că, într-o anumită măsură, fiecare dintre noi e făcut din mai multe voci. E o carte despre puterea vitală pe care o are literatura…

 

Talion: Când tsincaatul se încleștează cu lancea spiritului

 ― Acum un cântec pe care unii dintre voi poate l‑aţi auzit, un cântec de care sunt mândră, fiindcă eu l‑am compus. Se numește „Cântarea lui Morai“.

 

Di, Talion, di,

Da’ lângă mine când vei fi,

Pe‑ăst om curajos răpune,

Ş‑apoi, de poţi, pe mine.

Fragment din: 

Omul lui Morai negru era, și înalt,

Sfârșit tatălui său pricinuit‑a,

„Al meu e Talionul, stai să vezi

Într‑un copac îl spânzur, să mă crezi.“

Așa că‑ntr‑o poiană a așteptat,

„Talion, sabia mea nu te‑a iertat.“

Astfel provocat, Talionul a ripostat

Şi un om de‑al lui Morai a spintecat. (…)

 

M‑am alăturat aplauzelor, entuziasmat mecanic, pentru ca nimeni să nu aibă motiv să se uite la mine. Am băut câteva guri de bere ca să‑mi alung gustul sălciu din gură și m‑am hotărât să aștept și să‑l capturez pe Vareck doar atunci când avea să părăsească taverna. După cântecul acela, nu voiam să știe careva că în mijlocul lor se afla un Talion.

Vareck mi‑a refuzat anonimatul pe care mi‑l doream. A ţâșnit din spatele draperiei negre care îi înconjura alcovul, ţinând lancea spiritului strânsă bine în mâna dreaptă ale cărei încheieturi se albiseră.

― Minţi, Morai nu este deloc așa!

Eu m‑am îndepărtat de bar.

― Pune băţul jos, Daari, și las‑o în pace. Nu a fost cu intenţie.

Am păstrat un ton egal și am încercat să nu‑l ameninţ. M‑am comportat ca un om care vrea doar să aplaneze situaţia.

― Vino, am spus, zâmbind cald. Îţi fac cinste cu o băutură.

Vareck s‑a răsucit și a mârâit la mine.

― Stai acolo. Sunt un om rău. Sunt alături de Morai.

― Mă tem, Vareck ra Daar, că nu ești destul de rău.

Am ridicat mâna dreaptă și le‑am arătat tuturor palma.

― Eu sunt pe urmele lui Morai.

Clienţii care ședeau în jurul meu s‑au tras înapoi și ne‑au lăsat să ne înfruntăm singuri în mijlocul odăii. Ochii negri ai lui Vareck s‑au opacizat. Şi‑a mutat mâna pe suliţă și a început să mângâie suliţa încrustată cu simboluri cu o tandreţe demnă de un amant. Cele două pene albastre care atârnau la capătul unei nojiţe de la mânerul suliţei tresăltau în ritm cu bătăile inimii lui Vareck.

― Trebuie să te omor, Posedatule.

Am clătinat din cap.

― De ce? Ai auzit cântecul. Morai s‑a folosit de tine. Dovedește că nu ești doar unealta lui.

Un zâmbet frumos și‑a făcut loc pe buzele lui Vareck, dar partea stângă plină de cicatrice a feţei lui îl schimonosea ca o boală urâtă.

― Unealtă să fiu, Talionule? Ştii cum se spune: „Unealta‑i unealtă numai dacă nu face singură ce are de făcut“.

A strâns mai tare mâna pe lancea spiritului și a îndreptat‑o spre inima mea.

― Voi face ce e de făcut și atunci vei avea dovada.

„Talion: Revenantul este fantasy pur, în vână tradiţională. Dacă vă place măcar pe departe genul fantasy, sau pur şi simplu o poveste palpitantă, dar în acelaşi timp profundă, nu trebuie să căutaţi altundeva.”
Roland Green, Booklist

S‑a lăsat pe vine și eu mi‑am scos tsincaatul. Vareck s‑a apropiat încet cu partea sa mutilată, apărându‑se astfel de privirea mea demonică. Lancea spiritului a ţâșnit spre mine ca limba unui șarpe. Vârful de oţel — lung cât palma și lat de o treime de palmă la bază — avea doar două tăișuri, dar ambele scânteiau ascuţite ca briciul în lumina slabă. (…)

M‑am întors spre Vareck, am strâns bine mânerul tsincaatului și am luat poziţia de luptă. Ţineam lama în faţa mea, astfel încât tsincaatul să mă apere de la cap până la vintre, iar piciorul drept l‑am așezat puţin în faţa celui stâng. Nu am schiţat nicio încercare de a para fentele lui Vareck până când omul n‑a fost destul de aproape ca să mă poată atinge. S‑a apropiat centimetru cu centimetru și, cu fiecare pas târșâit, am simţit cum crește tensiunea în mine.

Vareck a pătruns în zona letală și a pregetat o secundă. Dintr‑o lovitură ar fi putut ajunge la pieptul meu, să mă străpungă cu lancea spiritului. O schimbare de ultim moment a atacului și ar fi putut trece de pararea mea, pentru a‑mi înfige lancea în coapsa dreaptă. Dacă era destul de rapid, putea chiar să‑mi pironească piciorul la podea și să mă omoare în bătaie cu o masă ori un scaun. O sumedenie de moduri de atac i se prezentau și el încerca să le aleagă pe cele mai oribile, pentru că un Talion trebuie să moară în agonie.

A ales și a pornit la atac. Apoi s‑a cutremurat, s‑a uitat la mine și și‑a văzut greșeala în ochii mei, exact când am citit‑o și eu în expresia moale de groază care i‑a cuprins trăsăturile feţei. A știut, chiar în timp ce împingea suliţa spre pieptul meu, că nu era nimic altceva decât o unealtă.

Am pivotat în faţă pe piciorul stâng și m‑am răsucit din calea loviturii ţintite spre pieptul meu. Suliţa mi‑a tre­cut printre braţul drept și coaste, apoi s‑a retras fără a mă atinge. Vareck a ridicat‑o și a încercat să pareze lovitura mea de sus în jos, dar mânerul decorat cu rune a pârâit și s‑a cră­pat. Tsincaatul meu i‑a retezat clavicula și i‑a pătruns până în piept.

Fragment din TALION. REVENANTUL de Michael A. Stackpole

 

Care sunt limitele metodei REIKI?

Mihai Albu lansează azi (joi, 4 decembrie) cartea REIKI. O METODĂ PRACTICĂ. Ca o prefață la eveniment, vă propun un fragment dintr-un interviu oferit mai demult în revista Psychologies.

De ce sa alegem reiki? In ce situatii ne ajuta?

M.A: Exista o mare diferenta intre a trata si a vindeca. Astfel, metoda reiki (autotratamentul si practicarea celor cinci principii) poate fi folosita in tratarea multor afectiuni, insa nu garanteaza vindecarea. De altfel, practicantul reiki este sfatuit sa nu puna diagnostice si sa nu ofere sfaturi medicale, acestea fiind de competenta medicilor autorizati. Nu in ultimul rand, este necesar sa precizam ca ceea ce intelegem noi (in cadrul culturii neasiatice) prin „vindecare“ este foarte diferit de ceea ce se intelege in cadrul culturii si spiritualitatii asiatice, mai ales in cadrul unui sistem spiritual si de tratament precum reiki.

Printre cele mai frecvente afectiuni tratate cu reiki sunt:

• bolile de inima (daca n-au existat manifestari de preinfarct sau infarct),
• bolile de piele necontagioase,
• orice fel de boli de nervi, cu exceptia alcoolismului cronic,
• tumorile necanceroase,
• toate bolile digestive,
• toate bolile ginecologice (in afara de cele canceroase si cele contagioase),
• toate formele de reumatism,
• dereglarile circulatorii neprovocate de infarct,
• toate bolile de ochi,
• afectiunile sistemului endocrin,
• astenia nervoasa, sindroamele neurovegetative, afectiuni psihosomatice.

   

   

Exista dovezi stiintifice care sa ateste eficacitatea reiki?

M.A.: In ultimii ani, in Statele Unite ale Americii, numarul institutiilor conventionale de ingrijire sanitara in care se ofera pacientilor si tratamente prin metoda reiki a crescut rapid, iar lista cuprinde spitale prestigioase. Un studiu publicat in Journal of the American Medical Association a relevat faptul ca cetatenii americani cheltuiesc mai multi bani pentru sevicii de medicina alternativa (vindecari) decat pe vizitele la medicul alopat. Studiile stiintifice sunt numeroase, prin urmare iata cateva site-uri unde puteti gasi informatiile necesare: http://www.reikiinmedicine.org, http://www.centerforreikiresearch.org/ si http://www.reikimedresearch.com.

Care sunt limitele reiki?

M.A: Ceea ce pot considera ca limita a practicii reiki este timpul. Nefiind o pastila chimica si bazandu-se pe vindecarea naturala, practica reiki necesita timp. Daca „timpul le vindeca pe toate“, atunci vindecarea dureaza. Scurtaturile si promisiunile de vindecare instantane pot fi iluzorii.

In societatea actuala, cu ritmul accelerat in care traim, a-ti acorda timp poate fi privit ca un lux sau ca o limita. Reiki traditional este deseori folosit ca metoda de prevenire si reducere a stresului si a simptomelor asociate. Si cum suntem afectati din plin de ritmul alert, fara pauze, si suntem supusi nonstop la tot felul de stimuli, va invit sa va intrebati: meritati sa va acordati 30 minute de pauza, 30 de minute pentru dvs.?