Cea mai populară scriitoare din Islanda, Yrsa Sigurdardottir, vine la Bucureşti.
Fă cunoştinţă cu ea miercuri 2 martie, ora 17.30, la Librăria Sadoveanu !
Literatura poliţistă nordică va fi pusă sub lupă de următorii „detectivi” cu fler literar: Maria Andrieş, George Arion, Christian Ciocan, Simona Kessler, Theodor Paleologu şi Magdalena Mărculescu.
Şef de investigaţii: Dan C. Mihăilescu
”De ce n-aţi oferi ca mărţişoare cărţi semnate de preaiubite autoare? Mai ales că autoarele au cucerit de ani buni piaţa de carte a lumii: tirajele depăşesc zeci de milioane, o noutate se anunţă din vreme, orizontul de aşteptare o transformă rapid într-un bestseller ca să ajungă apoi longseller”, scrie Elisabeta Lăsconi în suplimentul cultural al Ziarului Financiar. Mai departe, vin propunerile, printre care și romanul deja clasic al Ericăi Jong, Teama de zbor:
Erica Jong a debutat spectaculos, în 1973, cu romanul „Teama de zbor”, vândut în peste 20 de milioane de exemplare. Scris la persoana I, cu multe elemente autobiografice, romanul a făcut senzaţie, îndrăznind să dezvăluie tema dorinţei sexuale a femeii. Zborul peste ocean şi călătoria prin Europa devin experienţe erotice prin care eroina, Isadora Wing, se cercetează pe sine şi se autocunoaşte. Farmecul cărţii vine din amestecul de poveşti libertine, din analize psihologie şi descrieri amuzante, din multiple referinţe culturale şi literare, mai ales din sinceritatea confesiunii unei femei care se apropie de 30 de ani (prefix ce sperie, de la Balzac citire…) şi vrea să-şi înţeleagă identitatea şi sensul propriei vieţi.
În același supliment al ZF, Stelian Țurlea recomandă la rubrica noutăților literare una dintre cele mai citite autoare suedeze, Lisa Marklund, cu noua traducere de la Trei – Studio 69 -, o continuare a peripețiilor încăpățânatei jurnaliste de investigații Annika Bengtzon:
Romanul este continuarea bestsellerului „Explozii la Stockholm”, adică al doilea roman din seria al cărei personaj principal este jurnalista Annika Bengtzon. Acţiunea se petrece însă cu opt ani înaintea celei din primul volum, la începutul carierei reporteriţei. De data aceasta este descoperit cadavrul unei femei care fusese violată şi strangulată, care lucra ca stripteuză la clubul Studio 69. Autoarea demască lumea promiscuă a cluburilor de noapte. Un roman încununat cu două premii, pentru cel mai bun autor şi pentru cea mai bună carte a anului. A apărut în 1999.
Dar să nu uităm că există și ficțiuni masculine cu trecere la fel de mare la publicul feminin, și care ar putea la fel de bine înlocui un trifoi sau un coșar. Ce-ați zice de neconvenționalul Frederic Beigbeder, cel care se consideră un ”egoist romantic”, alergic la viața plicticoasă de familie, și pentru care iubirea este pur și simplu un ”un electroșoc care resuscită memoria”? Dana Țabrea i-a dedicat recent o recenzie pe revista online BoomLit. Pretextul a fost, cum altfel?, Un roman francez:
Atunci cînd intenționează să-și povestească propria copilărie, Beigbeder întîmpină o piedică aparent insurmontabilă: amnezia totală domnește asupra trecutului, nu-și mai amintește nimic din propria viață. Abia la finalul cărții aflăm și motivul acestei amnezii declarate: ”Am dezvoltat, ca pe un dar, o capacitate supraomenească de uitare: amnezia ca talent precoce și strategie de supraviețuire”. Uitarea ca balsam, ca mecanism de apărare în fața realității – un frate perfect, care chiar în momentul scrieirii cărții de față se pregătea să primească Ordinul Legiunea de Onoare, în raport cu care Beigbeder și-a definit în permanență identitatea pein opoziție, o mamă catolică, sufocantă, un tată excentric, doi părinți divorțați, adevăratele motive ale separării părinților îndelung ignorate, scindarea între mai multe case și mai mulți părinți, adolescentul timid și singur, ce se înroșea fără rost și se îndrăgostea fără speranță (…)
Într-un text din 1930 (”Your Negroid and Indian Behavior”), C.G. Jung scrie despre ”complicațiile psihologiei americane”. Inclusiv despre râsul sănătos al tinerei națiuni de peste Ocean, așa cum se poate citi mai jos. Întregul articol îl aveți acum în proaspătul volum din operele complete jungiene:
Când m-am întors din America, aveam ciudatul sentiment nesatisfăcut al celui care a ratat cumva ceea ce este caracteristic. A trebuit să recunosc că nu am fost în stare să‑i „evaluez”. Ştiam doar că între americani şi europeni există o deosebire subţire ca firul de păr, exact la fel cum există între australieni şi sud‑africani. Se pot emite foarte bine unele lucruri spirituale sau deştepte referitoare la această deosebire, şi totuşi, doar se trece pe lângă ceea ce este esenţial. Memoria mi‑a mai păstrat şi o altă impresie. La început n‑o percepusem, dar apărea mereu din nou, ca tot ce prezintă o oarecare importanţă, dar încă n‑a fost înţeles.
Am fost odată oaspetele unei familii peste măsură de rigide şi ceremonioase, de o respectabilitate care îţi dădea fiori, din New England. M‑am simţit aproape ca acasă. (Şi în Elveţia există oameni foarte conservatori şi extrem de respectabili. Chiar am putea depăşi recordul american în această privinţă.) La masă serveau servitori negri. La început am avut senzația că aş fi luat masa la prânz într‑un circ, şi m‑am surprins cum cercetam pe furiş farfuriile să văd amprentele acestor degete negre pe ele. Masa era dominată de o atmosferă festivă, pentru care n‑am putut găsi niciun motiv, dar am presupus că solemnitatea sau lejeritatea elevată a unor virtuţi înalte sau ceva de felul acesta erau ceea ce plutea prin acel spaţiu. Râsete, în orice caz, nu au fost. Fiecare a fost, pur şi simplu, prea bine educat şi prea politicos.
În cele din urmă, nu m‑am mai abţinut, şi am început să spun, la noroc, glume. Acestea au fost primite cu un zâmbet condescendent. Nu am reuşit să provoc acel hohot de râs american, din toată inima şi generos, care îmi place atât de mult şi pe care îl admir. „Bine”, mi‑am zis, „sânge de indian, chipuri de lemn, mongoli deghizaţi, de ce să nu încerc cu ei şi chinezește?” Am ajuns deci la ultima istorioară, una cu adevărat bună — şi nici n‑am terminat‑o bine, şi imediat în spatele fotoliului meu s‑a declanşat o avalanșă de râsete. Era servitorul negru, şi era acel râs autentic american, formidabil, firesc, nefalsificat, dantura, limba, cerul gurii, totul la vedere, cel mult poate, puţin de tot exagerat, şi cu siguranţă mai mic de şaisprezece ani. Cum l‑am mai iubit pe acest frate african!
Recunosc că a fost o poveste cam stupidă, cu atât mai mult cu cât atunci n‑am reuşit să înţeleg motivul pentru care incidentul mi‑a rămas în amintire. Abia mult mai târziu avea să mi se arate importanţa care stătea la baza acestei impresii şi a celeilalte, percepute la Buffalo.
Concepţiile noastre au deseori o origine de‑a dreptul modestă. De aceea, nu ezit să‑i relatez exact cititorului meu cum mi s‑au format ideile despre psihologia americană. Aceste două mici impresii conţin in nuce realmente tot ceea ce am învăţat în continuare pe parcursul celor douăzeci şi cinci de ani de muncă cu pacienţi americani.
Râsul american este extrem de impresionant. Râsul este o importantă expresie emoţională şi din felul în care râd oamenii se pot deduce o mulţime de lucruri despre caracterul lor. Există oameni care suferă de un râs schilod. Aproape că te doare să‑i vezi cum râd, iar sunetul acestui horcăit înverșunat, rău, strivit îţi face aproape rău. America poate să râdă ca naţiune, şi asta înseamnă foarte mult. În acest râs încă rezidă copilărie, sănătate sufletească, relaţie directă cu omul de lângă tine.
Editura TREI va participa la Conferinţa Internaţională de Psihoterapie Integrativă cu tema: „Abordarea stării de bine din perspectiva integrativă şi interdisciplinară”, ce va avea loc la Bucureşti în perioada 5-6 martie 2011.
Evenimentul este organizat de Institutul Român de Psihoterapie Integrativă.
Pentru mai multe informaţii despre conferinţă vă invităm să accesaţi: www.integrative-psychotherapy.ro
Editura Pandora M vă invită la o seară de lectură Sorin Gherguț, miercuri, 23 februarie, de la ora 18.30, la Clubul Țăranului (Șos. Kiseleff 3).
Vor fi prezenți Paul Cernat, Svetlana Cârstean și Magdalena Mărculescu.
După o lungă absență de pe scena poeziei autohtone, apreciatul poet Sorin Gherguț revine cu un volum extrem de așteptat care păstrează întreg caracterul ludic al instrumentarului său poetic, adus însă la zi printr-un proces încântător de maturizare stilistică și tematică:
Volumul a fost prezentat de curând în cadrul emisiunii Art Cultura de la RFI România:
„Cercul Poeților Apăruți își propune sa le ofere poeziei si poeților condurul vizibilității, fără a-i deposeda de dragii lor saboți grei din lemn cu care se strecoară lent și obligatoriu discret prin meandrele contemporaneității. Este, fără îndoială, o șansă să inaugurăm Cercul Poeților Apăruți cu un autor precum Sorin Gherguț, a cărui poezie este însăși definiția seducției continue, rușinate din când în când de ea însăși și neobrăzat de inteligente.”
– Svetlana Cârstean
Islanda mult prea umanului detectiv Erlendur ridică ştacheta ororilor şi a misterelor, iar Seria Neagră devine tot mai neagră… Gazeta Sporturilor și Editura Trei vă invită miercuri, 23 februarie, să exploraţi „Oraşul Borcanelor” şi partea întunecată din ADN-ul nordic. Pentru pofiticioși, am ales un fragment mai ”cerebral” din romanul islandezului Arnaldur Indridasson:
Erlendur se uită plin de uimire la patologul care ţinea inima lui Holberg şi o examina. Îl privi cum manevrează muşchiul mort de parcă nimic nu putea fi mai natural pe lumea asta.
— E o inimă puternică, vorbi mai departe patologul. Ar mai fi putut să pompeze câţiva ani buni, ar fi putut să‑l ducă pe proprietarul ei la peste o sută de ani.
Patologul puse inima înapoi pe tăviţa de metal.
— E ceva destul de interesant în legătură cu acest Holberg, deşi nu l‑am examinat în mod special în acest sens. Probabil că vrei să fac acest lucru. Are diverse simptome moderate ale unei anumite boli. Am găsit o mică tumoră pe creier, o tumoră benignă care i‑ar fi dat ceva bătăi de cap, şi e şi un café au lait pe piele, mai ales aici sub braţe.
— Café au lait? zise Erlendur.
— Café au lait se numeşte în textele de specialitate. Seamănă cu nişte pete de cafea. Ştii ceva în legătură cu asta?
— Chiar nimic.
— Voi găsi fără îndoială mai multe simptome atunci când mă voi uita mai îndeaproape la el.
— S‑a vorbit despre acest café au lait şi în privinţa fetei. A dezvoltat o tumoră pe creier. Malignă. Ştiţi ce este această afecţiune?
— Vorbim despre o afecţiune genetică?
— Nu ştiu.
Patologul se duse la masa pe care zăcea Audur.
— Ai auzit povestea despre Einstein? întrebă el.
— Einstein? zise Erlendur.
— Albert Einstein.
— Ce poveste?
— O poveste ciudată. Adevărată. Thomas Harvey? Nu ai auzit de el? Era un patolog.
— Nu.
— Era de gardă atunci când a murit Einstein, continuă patologul. Un tip ciudat. A făcut autopsia, însă pentru că era Einstein nu a rezistat şi i‑a deschis capul şi s‑a uitat la creier. Şi a făcut mai mult decât atât. A furat creierul lui Einstein.
Erlendur nu zise nimic. Nu putea pricepe ce voia să spună patologul.
— L‑a luat acasă la el. Impulsul acela ciudat de a aduna lucrurile pe care le au unii oameni, mai ales atunci când e vorba de oameni celebri. Harvey şi‑a pierdut slujba când a fost descoperit furtul şi de‑a lungul anilor a devenit o figură misterioasă, o legendă chiar. Tot felul de poveşti au circulat despre el. A ţinut întotdeauna creierul la el acasă. Nu ştiu cum a reuşit să facă asta. Rudele lui Einstein au încercat mereu să recupereze creierul de la el, însă în zadar. În cele din urmă, la bătrâneţe, s‑a împăcat cu rudele şi a decis să le returneze creierul. L‑a pus în portbagajul maşinii şi a condus de‑a lungul Americii până la nepotul lui Einstein în California.
Citind romanele lui Arnaldur Indriðason am descoperit un autor excelent, al cărui univers m-a făcut să parcurg textele lui cu aviditatea cu care am citit în urmă cu două decenii romanele lui Mario Vargas Llosa. Logic şi consistent, cerebral şi bine structurat, nu am nici o îndoială că e vorba de un autor de raftul întîi.
– Bogdan Suceavă, ”Timpul” via LiterNet.
— E adevărată chestia asta?
— Adevărată ca lumina zilei.
— Şi de ce îmi spui asta? întrebă Erlendur.
Patologul ridică cearşaful de pe trupul copilei şi privi sub el.
— Îi lipseşte creierul, zise el, şi expresia de nonşalanţă îi dispăru de pe chip.
— Ce?
— Creierul, zise patologul, nu e acolo unde ar trebui să fie.
După traducerea volumului de succes Ce spui după Bună ziua?, de Eric Berne, Editura Trei publică o nouă carte a fondatorului analizei tranzacționale: Analiza tranzacțională în psihoterapie. Vă propun mai jos un fragment în care veți face cunoștință cu cele trei ”stări ale eului”:
***
Domnul Segundo, primul care a dat un impuls dezvoltării analizei structurale, a relatat următoarea povestire: Un băiat de opt ani, aflat în vacanţă la fermă, în costumul său de cowboy, a ajutat un angajat să scoată șaua de pe un cal. Când au terminat, angajatul a zis:
„Mulţumesc, văcarule!“ la care ajutorul său i-a răspuns: „Nu sunt un văcar cu adevărat, sunt doar un băieţel“.
După care, pacientul a comentat:
„Adică exact așa mă simt. Nu sunt cu adevărat un avocat, sunt un băieţel“.
Domnul Segundo era un prosper avocat pledant, cu o mare reputaţie, care își crescuse familia cum se cuvine, desfășura activităţi în folosul comunităţii și era apreciat de cei din jur. Însă în terapie, avea adesea atitudinea unui băieţel. Uneori, în timpul ședinţei terapeutice, parcă întreba: „Vorbiţi cu avocatul sau cu băieţelul?“ Atunci când nu era la birou sau în sala de judecată, băieţelul era foarte predispus să preia controlul. S-ar fi retras într-o cabană la munte departe de familia lui, acolo unde avea o provizie de whisky, morfină, poze obscene și arme de foc. Acolo s-ar fi lăsat în voia fanteziilor copilărești, fantezii pe care le avusese ca băieţel și a unor genuri de activitate sexuală care sunt în mod normal etichetate ca „infantile“. Ulterior, după ce își lămurise într-o oarecare măsură ce anume era în el Adult și ce era Copil (în ceea ce-l privea, era cu adevărat avocat uneori, nu mereu un băieţel), domnul Segundo l-a introdus în scenă pe Părintele său. Adică, după ce activităţile și trăirile sale fuseseră puse în ordine în primele două categorii, erau anumite stări reziduale care nu se potriveau nicăieri. Acestea aveau un caracter special care amintea de felul în care și-i reprezentase pe părinţii săi. A fost necesară crearea unei a treia categorii care, după testarea ulterioară, s-a descoperit că are o certă validitate clinică. Acestor stări ale eului, spre deosebire de Adult și Copil, le lipsea caracterul autonom. Ele păreau să fi fost introduse din afară și să aibă un iz imitativ.
Trei aspecte evident diferite se manifestau și în felul cum trata banii.
Pe măsură ce înflăcărarea filantropică se diminua, Copilul prelua controlul cu o iritare răzbunătoare la adresa beneficiarilor acestor bani, urmat de Adultul care se întreba pentru ce ar dori cineva să-și riște solvabilitatea din asemenea motive sentimentale.
În practică, unul dintre cele mai dificile aspecte ale analizei structurale este să-l faci pe pacient (sau student) să înţeleagă că Copilul, Adultul și Părintele nu sunt niște noţiuni comune sau niște neologisme interesante, ci fac trimitere la fenomene bazate pe realităţi factice.
Cazul domnului Segundo arată acest fapt destul de clar. Persoana care a furat gumă de mestecat nu a fost denumită Copil din comoditate sau deoarece copiii fură adesea, ci din cauza faptului că el însuși fura gumă copil fiind, cu aceeași atitudine nepăsătoare și utilizând aceeași tehnică. Adultul a fost denumit Adult nu din cauza faptului că juca rolul unui adult, imitând comportamentul oamenilor mari, ci pentru că acesta demonstra o testare a realităţii extrem de eficientă în cadrul operaţiunilor sale juridice și financiare. Părintele nu a fost denumit Părinte pentru că este tradiţional ca filantropii să fie „paterni“ și „materni“, ci deoarece el imită de fapt comportamentul și starea mentală a tatălui său în activităţile sale filantropice.
Trăirea psihologică în legătură cu experiențele OZN constă în viziunea sau legenda rotundului, adică a simbolului totalităţii şi a arhetipului care se exprimă în configuraţiile mandalelor.
Aşa cum arată experienţa, acestea apar mai ales în situaţii caracterizate de confuzie şi derută. Arhetipul constelat astfel reprezintă o schemă de ordine, aşezată într‑o oarecare măsură ca un fir în cruce psihologic, respectiv ca un cerc împărţit în patru, peste haosul psihic, prin care orice conţinut îşi capătă locul, iar întregul revărsat în Nedeterminat este coagulat de cercul împrejmuitor şi protector.
În mod corespunzător, mandalele orientale reprezintă în domeniul budismului Mahayana ordinea cosmică, temporală şi psihologică. Totodată ele constituie yantra, obiectele cu ajutorul cărora se realizează ordinea.
Cum timpul nostru este caracterizat de sciziune, confuzie şi derută, această stare se exprimă şi în psihologia individului, şi anume în imaginile fantasmatice apărute spontan, în vise şi imaginaţii active. Am observat de‑a lungul a patruzeci de ani aceste fenomene la pacienţii mei şi, pe baza unei bogate experienţe, am ajuns la concluzia că acest arhetip are o importanţă centrală.
(…)
În măsura în care corpurile rotunde, strălucitoare, care apar pe cer sunt considerate viziuni, nu se poate evita interpretarea lor ca imagini arhetipale, cu alte cuvinte, ele sunt proiecţii automate involuntare. Cine dispune de cunoştinţele istorice şi psihologice necesare ştie că simbolurile sub formă de cerc, rotundum în limbaj alchimic, au jucat peste tot şi în toate vremurile un rol important, iar în sfera noastră culturală, pe lângă deja menţionatul simbol al sufletului, de pildă ca imagine a lui Dumnezeu.
De multe ori, epifaniile de genul acesta sunt multiplu legate în tradiţie cu focul şi lumina. De aceea, la nivelul Antichităţii, OZN‑urile pot fi lesne înţelese ca „zei”. Sunt impresionante apariţii sub forma unor întreguri, a căror rotunjime simplă reprezintă chiar acel arhetip care, potrivit experienţei, joacă rolul principal în unirea contrariilor aparent incompatibile. Apariția acestui arhetip este o compensaţie la sciziunea din vremurile noastre. El joacă printre celelalte arhetipuri un rol deosebit de important în măsura în care este, mai ales, ordonatorul stărilor haotice şi oferă personalităţii cea mai mare unitate şi integritate posibilă.
Înainte de a deveni cel mai de succes autor din Norvegia, Anne Holt a lucrat la Poliţia din Oslo, a fost prezentator de ştiri, avocat, apoi ministru al justiţiei. Doar ca scriitor de romane poliţiste a „comis” o „Eroare judiciară”, titlu oferit de Gazeta Sporturilor în cadrul Seriei Negre.
– Ce v-a ajutat mai mult în cariera de scriitor: experienţa de jurnalist, cea de magistrat sau cea de politician?
– E greu de spus. Fireşte, am avut multe avantaje pentru că am lucrat în cîteva domenii care au legătură cu subiectele cărţilor mele. Totuşi, cred că cel mai mare avantaj e că am trăit ceva vreme. Experienţa de viaţă mi se pare mai importantă decît orice fel de pregătire, într-un domeniu sau altul.
– Subiectele romanelor dumneavoastră sînt inspirate din cazuri reale?
– Unele da, unele nu.
– Norvegia este ţara cu cel mai ridicat nivel de trai. Bunăstarea produce un alt tip de criminalitate decît sărăcia?
– Nu. Avem acelaşi tip de infracţiuni ca în oricare altă ţară din Vest. Infracţiunile pentru cîştigul financiar ocupă cel mai ridicat procent în statistici, ca peste tot în lume.
– Ce v-a determinat să deveniţi autoare de romane poliţiste?
– O mulţime de coincidenţe. Dintotdeauna mi-a plăcut să scriu. Cu experienţa mea în justiţie şi în poliţie, a fost cumva o urmare firească să-mi încerc mîna în acest gen de romane.
Citeste intreg interviul in Gazeta Sporturilor de azi, 17 februarie
Există câteva semne sau semnale care denotă că rebelul tău interior a preluat controlul. Iată‑le pe cele mai uzuale:
Constaţi că te înfurii din cauza unui lucru care ulterior ţi se pare un fleac. Una din cele mai des întâlnite împrejurări în care izbucneşte această mânie iraţională este atunci când te afli la volan, în trafic, sau când aştepţi la coadă. În asemenea situaţii, timpul trece foarte încet. Un minut de aşteptare, ca să se facă semaforul verde, pare o eternitate. Poate fi o adevărată tortură, felul în care o bătrânică din faţa ta, la coadă, caută câteva monede prin fundul genţii. Majoritatea oamenilor care se grăbesc se vor simţi cel puţin un pic frustraţi sau nerăbdători, dar nu trebuie neapărat să se lase scoşi din sărite de acest lucru.
Eşti cinic sau sarcastic. Oamenii care sunt cinici se opresc de obicei la partea negativă a lucrurilor. Ei nu se aşteaptă ca lucrurile să iasă bine. Cei care folosesc sarcasmul spun lucruri aparent nevinovate, dar care sunt menite să‑i rănească pe alţii. Dacă acest stil îţi descrie comportarea uzuală, înseamnă că rebelul tău interior e veşnic bosumflat. Oamenii poate încearcă să te înveselească, dar tu nu‑i laşi. Dintr‑un motiv sau altul, rebelul tău interior vrea să rămână supărat.
Ţii supărare şi porţi pică. Dacă, după ce ai fost ofensat, ignorat sau rănit în amorul propriu de cineva, rămâi furios multă vreme, e din cauză că rebelul tău interior tot reia situaţia care te‑a supărat, punând‑o iar şi iar să ţi se deruleze în cap. Cu cât o repetă de mai multe ori, cu atât mai îndreptăţit te simţi să rămâi furios. Oamenii care ţin supărare afirmă uneori că „pot să iert, dar nu şi să uit”. Când eu îi întreb ce vor să spună prin asta, explicaţia pe care ei mi‑o dau revelează faptul că, de fapt, n‑au iertat absolut deloc. A ierta înseamnă să laşi realmente ranchiuna să moară. Câtă vreme ţi‑o tot reaminteşti, pica ta rămâne activă, ţinută în viaţă de rebelul tău interior.
Sfârşeşti prin a‑ţi părea rău pentru ce ai spus sau ai făcut. Acest lucru se întâmplă cel mai frecvent cu comportamentele şi obiceiurile pe care ai tot încercat să le controlezi. Dacă, de exemplu, te străduieşti să‑ţi ţii sub control temperamentul vulcanic, te vei simţi foarte prost după o răbufnire. Dacă încerci să pierzi din greutate sau să te laşi de fumat ori de băut, dar capitulezi în faţa poftelor tale, rebelul tău interior este cel care te‑a adus aici.
Nu ai niciun prieten. Nimeni nu pare să te simpatizeze. Închipuie‑ţi un copil plângăreţ care se vaită că el nu are prieteni. Dacă ar fi să‑l poţi observa pe acest copil cum se poartă într‑un loc de joacă, ai vedea că nu se duce la alţi copii. El stă pe loc sau umblă de colo‑colo, de unul singur. Adulţii care se plâng că nu au prieteni se poartă cam la fel. Ei nu se apropie de nimeni, dar pe urmă se întreabă de ce nimeni nu pare interesat de ei.
Trebuie să‑ţi justifici comportamentul faţă de tine însuţi sau faţă de altcineva. Dacă te sâcâie cineva sau te acuză de ceva, s‑ar putea ca tu să fi greşit sau nu. Dar dacă mai multe persoane îţi critică purtarea în legătură cu unul şi acelaşi lucru, atunci sunt mari şanse ca tu să fi greşit într‑adevăr. Dacă trebuie să‑ţi justifici faptele în faţa multor oameni, atunci rebelul tău interior face din tine un om lângă care e greu să trăieşti.
Află care sunt leacurile pentru toate aceste simptome din cartea
de Pauline Wallin
Psychologies Cafe Gradiva Cele mai noi știri PSI BookBlog Cronici pe îndelete
Editura Trei 