Tag Archive: Romania libera



Adevarul despre cazul HQJoel, până la urmă ce este romanul tău? O poveste poliţistă, o critică socială, o incursiune în mintea mai mult sau mai puţin bântuită de diverse fantome a unui scriitor, sau toate astea la un loc?

Îmi este şi mie destul de greu să mă decid. Prima dată când a apărut volumul în Franţa, mi se cerea să zic în doar câteva vorbe ce este de fapt cartea asta, ce se vrea ea a fi. Şi, ca să scap mai uşor, am spus că este un roman poliţist. Credeam că lumea va fi fericită cu definiţia asta pentru că, la urma urmei, am „produs“ totuşi un cadavru în paginile cărţii. Numai că nu a fost aşa de simplu pe cât îmi închipuiam, pentru că unii nu s-au lăsat păcăliţi şi au protestat: „Stai aşa, noi am citit cartea şi putem depune mărturie că nu este un roman poliţist.“ „Bine“ le-am zis eu. „Ce-ar fi atunci să spuneţi voi ce fel de carte este. Puneţi voi eticheta pe ea.“ “Ei bine, adevărul este că e vorba de o carte care pare a fi poliţistă, dar nu e ceea ce pare a fi.“ Eu eram mulţumit cu explicaţia asta, dar au apărut alţii, puriştii, să le spunem, care au zis: „Cum adică? Avem cadavru? Avem. Avem anchetă poliţienească? O avem. Atunci e musai să fie un policier“. Aşa se face că nici eu însumi nu mai ştiu în ce raft şi cu ce etichetă pot clasa acest roman. Dacă însă mă întrebi despre ce am vrut eu să scriu, îţi voi spune că am intenţionat să creez o poveste de dragoste dublată de una despre prietenie, toate astea adunate într-o lecţie despre scrierea unui roman. Partea poliţistă, din punctul meu de vedere, a fost mult mai puţin importantă.

Cum aşa? Şi cadavrul? Şi ­ancheta?

Personajul care moare asasinat, adolescenta Nola, ar fi putut la fel de bine sfârşi într-un accident de maşină. Ar fi existat şi atunci cadavrul, ar fi existat şi ancheta. Desigur însă că nu ar fi fost un subiect la fel de „sexy“, să-i spunem. Crima, ca subiect de roman, este, după cum o ştie toată lumea, foarte atrăgătoare. Cred că dacă Nola ar fi murit în circumstanţe banale, eu nu aş mai fi primit de la cititori remarci de genul: „Ţi-am citit cartea dintr-o răsuflare“. Asta e, din păcate, natura umană. ­Crima a fost însă ambalajul în care ­mi-am împachetat povestea, ­care spune totuşi mult mai mult.

Citește întregul interviu în România liberă

  

  


Cu ocazia lansării noului său roman CASA ÎNGERILOR, Pascal Bruckner a fost luat la întrebări de România liberă.

Am selectat două răspunsuri în care autorul francez critică dur ipocrizia stângiștilor care ”privesc lumea cerșetorilor de la altitudine”:

Casa ingerilorFaceţi în cartea dvs. şi un pic de mişto de asociaţiile de caritate şi de celebra stângă franceză.

Păi, pentru că, teoretic, dacă eşti de stânga, vrei să îi ajuţi pe cei mai neajutoraţi. Dar de fapt, în Franţa, stângiştii privesc lumea cerşetorilor de la altitudine, din luxoasele lor mansarde. Facem ceea ce a făcut de curând Papa Francisc. I-a spălat pe săraci pe picioare. Aşa, şi? Ce rezolvăm cu asta? Când, în mod normal, orice părinte trebuie să-şi înveţe copiii să se spele singuri pe picioare, noi le transmitem săracilor mesajul că e în regulă să rămână în postura de asistaţi. Nu, acest mesaj e complet greşit. Săracii nu au nevoie să-i spele Papa pe picioare, ci ca guvernele din ţările lor să le facă bune politici sociale, să creeze locuri de muncă pentru ca săracii să-şi cumpere din banii câştigaţi de ei în mod cinstit săpunul cu care să se spele pe picioare. Asociaţiile de caritate îşi fac treaba cât pot de bine, dar fără o politică serioasă, facerea de bine nu rămâne decât o utilă tehnică de PR, o ”demonstraţie”, un show.

Acum nu ştiu câţi cerşetori autohtoni mai aveţi, cert este că ţările din Estul Europei, cu voia dvs., România fiind prima pe listă, vă trimit serioase ”întăriri”.

Parisul este cosmopolit şi din această privinţă. Primim cerşetori din toată lumea. Sunt, pe de o parte, faimoşii ”clochards”, băieţii noştri, dar, în plus, îi avem pe cerşetorii africani, deloc puţini la număr, nota de plată de pe când Franţa avea pretenţii de imperiu, şi, mai nou, cerşetorii Uniunii Europene, printre care se numără, desigur, şi cei din ţările fostului bloc sovietic.  Cu toţii însă, indiferent de origine, au nevoie de politici sociale serioase şi nu doar de acte de caritate. Bănuiesc că ştiu să se spele singuri pe picioare.

  

Freud, profet sau şarlatan?


De curând a apărut o excelentă biografie a celui numit chiar de biograful său „evreul fără Dumnezeu”, cel care prin cartea sa de interpretare a viselor a dat lumii coşmaruri, genialul şi intens diabolizatul Sigmund Freud.

În lucrarea „Freud, o viaţă pentru timpul nostru„, apărută în româneşte la Editura Trei, istoricul american Peter Gay îl compară pe Freud cu Darwin făcând referire la modul în care ambii savanţi au scandalizat întreaga lume prin teoriile lor. Dar, dacă în ceea ce-l priveşte pe Darwin omenirea s-a mai liniştit, Freud încă naşte controverse de-a dreptul pătimaşe, fiind fie pus la stâlpul infamiei, fie adulat de-a dreptul.

  

Între mit şi blasfemie

„După o perioadă de controverse ascuţite, chiar şi bunii creştini s-au împăcat cu explicaţia deloc pioasă asupra felului în care omul a devenit om. În zilele noastre, Darwin şi-a câştigat un loc sigur în biologie”, scrie Peter Gay. „Pe de altă parte, cu totul altfel stau lucrurile în privinţa lui Freud”, spune biograful său. „Susţinătorii lui îl privesc nu doar ca pe un interesant cercetător al minţii care a adus câteva contribuţii folositoare, dar şi ca pe un profet de excepţie, ca pe un erou cultural. Opozanţii fervenţi ai lui Freud îl văd, în schimb, nu doar ca pe un psiholog dezorientat, ci şi ca pe un dictator, un mincinos, un înşelător – pe scurt, un şarlatan.”

Peter Gay recunoaşte că nu este deloc uşor să fii biograful lui Freud, aceasta şi pentru că „obiectul” cercetării, Freud însuşi, ura până şi ideea de biografie. El şi-a distrus sistematic bună parte din corespondenţă şi chiar din lucrări tocmai pentru a le pune beţe-n roate celor ce şi-ar fi dorit după moartea lui să facă un ban cinstit de pe urma vieţii sale. Într-o scrisoare către logodnica sa datând din aprilie 1885, el nota nu fără umor: „Mi-am distrus  toate notele ultimilor 14 ani, scrisorile, extrasele ştiinţifice şi manuscrisele lucrărilor mele. Dintre scrisori, numai cele de familie au fost cruţate”, nota el. „O să-i las pe biografi să-şi bată capul cu asta. De ce le-aş uşura eu munca?„, scria el, fără milă faţă de cei pe care-i numea „nişte oameni nenăscuţi încă, dar sortiţi deja eşecului.”

   

Citiți continuarea recenziei în România Liberă

    


Biografia neautorizată a realesului preşedinte al Rusiei „Omul fără chip. Incredibila ascensiune a lui Putin”  (Ed. Pandora M) este scrisă de Masha Gessen, o jurnalistă americană de origine rusă, care şi-a riscat viaţa dând publicităţii o serie de adevăruri pe care care liderul de la Kremlin le-ar dori îngropate. România liberă s-a oprit asupra ”portretului dicatorului la tinerețe” (desigur, din biografie nu lipsesc nici petele negre din biografia recentă a politicianului, de la luptele sale cu jurnaliștii și inamici politici, la intervențiile discutabile din Cecenia):

Singurul lucru care l-a convins pe micul Putin să se pună cu burta pe carte a fost visul lui de a deveni agent KGB, un ideal destul de ciudat pentru un copil. (…) El îşi dorea fierbinte să slujească KGB-ul, dar nu oriunde, ci în Germania, în curtea vechiului inamic. Aşa se face că, deşi cam loază la şcoală, în general, el a depus eforturi considerabile să înveţe de mic limba germană pentru a deveni un spion eficient. Pe când era la liceu, el a făcut o vizită la sediul KGB din Leningrad, unde a vorbit cu primul om pe care l-a întâlnit acolo. Emoţionat, puştiul a dorit să se înroleze voluntar în rândurile slujbaşilor marii instituţii, dar i s-a răspuns că lucrurile nu merg aşa.

„Nu primim voluntari. Te duci, înveţi, intri la universitate şi te vom căuta noi.”

„La ce facultate?”, a întrebat kaghebistul aspirant.

I s-a răspuns că Facultatea de Drept ar fi foarte bună. Asta l-a ambiţionat teribil şi, de unde până atunci nu-i prea păsa de şcoală, a început să depună eforturi enorme, tocind zi şi noapte pentru a intra la prestigioasa Universitate din Leningrad, unde concurenţa era cam de 40 pe loc. Până şi părinţii şi dirigintele lui au fost şocaţi.

„Cum ai să intri tu la Universitate?”, l-a întrebat dirigintele.

„Mă descurc eu”, l-a asigurat elevul.

Ceea ce s-a şi întâmplat. Studentul Putin a aşteptat zadarnic vreme de patru ani vizita de recrutare şi, tocmai când îşi pierduse orice speranţă, aceasta a venit. Iată cum povesteşte Putin însuşi momentul recrutării, într‑o biografie autorizată, citată de Masha Gessen:

„Ţineam minte că KGB-ul nu înrolează voluntari, aşa că nu am făcut nici o mişcare. Au trecut patru ani. Tăcere. Am hotărât că nu mai era nimic de făcut şi am început să caut alte ocupaţii posibile. Însă, când eram în anul patru, m-a contactat un tip, care a zis că vrea să ne vedem. N-a spus cine era, dar am intuit imediat pentru că zis: «O să vorbim despre viitorul tău serviciu, dar n-o să intru acum în detalii». Şi atunci m-am prins. Dacă nu vrea să spună unde lucrează, înseamnă că lucrează ACOLO”.

După patru-cinci întrevederi, ofiţerul care l-a recrutat scria într-o notă informativă că aspirantul

„nu este foarte sociabil, dar e energic, flexibil şi curajos. Se pricepe să intre rapid în relaţie cu oamenii, calitate indispensabilă unui agent KGB, mai ales dacă are de gând să lucreze în spionaj”.

Aşa se face că, imediat după absolvirea facultăţii, Putin şi-a văzut visul cu ochii, intrând în rândurile KGB-ului. Numai că „jobul” nu era nici pe departe atât de palpitant pe cât şi-ar fi dorit. Nu făcea decât munci birocratice, de mărunt funcţionar, decupând articole din ziarele străine, „duşmănoase”, pe care şefii le depozitau în arhive ce gemeau de hârtii mai mult sau mai puţin inutile.

  

Citește întreaga cronică în România liberă.

   


Autorul Cărții gesturilor și Cărții gesturilor europene, Peter Collett, revine în România după cinci ani. Expertul în psihologie  socială de la Oxford va susține vineri la București conferința “Limbajul nonverbal și cele mai bune practici aplicabile în business”, organizată de Twelve Corporate, cu susținerea Editurii Trei. (Evenimentul are loc pe 11 noiembrie 2011, la Hotel Ramada Bucharest North).

Ca prilejul reîntoarcerii în România, Collett a oferit un interviu pentru România Liberă. Psihologul povestește, printre altele, despre semnele nespuse ale flirtului și despre cum s-a dat de gol Clinton, când a mințit în fața Senatului american.

  

  

   

Avem o femeie într-un bar care fumează teatral, arătându-şi încheietura mâinii, îşi priveşte în ochi partenerul, îşi atinge buza superioară cu mâna şi-şi verifică foarte des telefonul mobil. O puteţi „citi”?

Nu sunt foarte edificat în privinţa telefonului mobil, dar toate celelalte gesturi pe care le enumeraţi sunt, de obicei, legate de flirt. Când o femeie îşi expune încheietura mâinii fumând, acest lucru arată că, inconştient, ea vrea să le spună celorlalţi că nu reprezintă o ameninţare şi că e o femeie atrăgătoare. În acest context, privitul fix în ochii celuilalt e un semn că eşti complet atras sau absorbit de cealaltă persoană şi a-ţi atinge buza cu mâna e, deseori, o invitaţie mascată la sărut. Dar trebuie să fim foarte atenţi înainte de a trage o concluzie, pentru că multe femei au obiceiul de a afişa semnale de flirt chiar şi atunci când, de fapt, nu au această intenţie faţă de bărbatul cu care stau de vorbă.

Cum aţi ajuns să fiţi pasionat de limbajul şi cultura corpului?

M-a interesat psihologia de la o vârstă foarte fragedă şi, curând după aceea, am devenit fascinat de felul în care oamenii se comportă în compania celorlalţi – cum îşi strâng mâinile, cum comunică prin gesturile mâinilor, cum îşi folosesc ochii şi cum se exprimă la nivelul mimicii feţei. În facultate am observat că mulţi dintre colegii mei studiau procesele mentale sau făceau diverse experimente în laborator. Eu eram mult mai interesat de cum se comportau oamenii în baruri, restaurante, la locul de muncă şi acasă. Bănuiesc, totuşi, că fascinaţia pentru cultura şi limbajul corpului e destul de mult legată de faptul că am copilărit în Africa, unde există o mare varietate de comunităţi şi culturi.

Oamenii sunt interesaţi să descifreze limbajul unui politician. Dacă acel politician minte, ce gesturi ar putea să afişeze?

Există o sumedenie de comportamente care sunt legate de minciună. Când ne gândim la politicieni care mint, primul exemplu care-mi vine în minte este Bill Clinton şi faimoasa lui apariţie în faţa membrilor Senatului. Am studiat cu atenţie înregistrările respectivului moment şi am observat mai multe gesturi care sugerează minciuna: gura uscată, linsul buzelor, pusul mâinii peste pumnul strâns, arătatul cu degetul înspre cel care pune întrebările şi încercarea de a-şi acoperi gura cu mâna. Dar trebuie întotdeauna să fim prudenţi în a trage concluzii legate de minţit, pentru că multe dintre aceste detalii sunt valabile şi ca simptome ale anxietăţii. Prin urmare, poţi foarte lesne să spui că cineva minte când, de fapt, respectivul e doar îngrijorat sau anxios.

Citiți întregul interviu în România Liberă.

   


Marc Levy este cel mai bine vândut autor francez contemporan, dar acest lucru nu l-a împiedicat să aleagă să trăiască, de 10 ani încoace, oriunde, mai puţin în Franţa. Romanul „Hoţul de umbre”, publicat în Franţa în 2010, tocmai a apărut la Editura Trei, aşa că România liberă a profitat de ocazie pentru a-i punee autorului câteva întrebări.

     
Ce semnifică această metaforă: „a fura umbra celorlalţi”?
M.L:
Cred că, într-un anumit sens, Hoţul de umbre e o carte alegorică, şi are câteva metafore, nu ştiu însă dacă ele trebuie explicate. Nu de către mine, oricum. Am vrut să spun, de fapt, că nu suntem întotdeauna atenţi unii cu alţii, că nu ne pasă suficient de cei pe care declarăm sus şi tare că-i iubim. De multe ori nu suntem atenţi la acele mici semne care sunt extrem de importante atunci când cuvintele nu mai sunt de-ajuns pentru a exprima ce e în interiorul nostru. Iubirea e făcută din lucruri extrem de mărunte.

Avem nevoie, din când în când, de vocea unui copil pentru a spune adevăruri simple sau dureroase?
M.L:
Poate că asta e, de fapt, vocea copilului care există în fiecare dintre noi. E important să nu pierdem acel copil când ne maturizăm. Şi, în fond, de ce l-am alunga din noi, din moment ce toată lumea ştie că adevărul iese la suprafaţă cel  mai adesea prin gura unui copil?

Care e mesajul esenţial al cărţii?
M.L:
Foarte mulţi dintre cititorii acestei cărţi mi-au scris mărturisindu-mi că au trăit experienţe similare cu aceea despre care eu vorbesc în Hoţul de umbre. Că au trăit, ca o coincidenţă stranie, sentimente şi situaţii pe care le descriu ca făcând parte din viaţa personajelor cărţii. Eu nu scriu niciodată pentru a transmite un mesaj, pur şi simplu, scriu.

V-aţi gândit la „Micul prinţ“ al lui Saint-Exupéry când aţi scris „Hoţul de umbre”?
M.L:
Nu m-am inspirat propriu-zis din Micul prinţ – deşi îl admir mult pe Saint-Exupéry – dar pot să înţeleg de ce v-aţi gândit la el citind „Hoţul de umbre„. Sau poate că eu m-am gândit la cartea lui Saint-Exupéry când am scris acest roman, nu ştiu precis să vă spun. Oricum, Micul prinţ a fost o sursă de inspiraţie pentru multe lucruri şi momente din viaţa mea.

   

Citește întregul interviu în România Liberă.

  


Un cuplu celebru de scriitori suedezi, Alexander Ahndoril şi Alexandra Coelho Ahndoril, inspirat de succesul trilogiei Millennium a lui Stieg Larsson, a decis să scrie o serie de romane poliţiste sub umbrela pseudonimului Lars Kepler, ce avea să declanşeze o „vânătoare” naţională pentru identificarea adevăratului autor.

      

„Sub hipnoză”, prima parte a seriei „Inspector Joona Linna”, scrisă de Lars Kepler este în curs de traducere în 37 de ţări, iar în Suedia a intrat încă de la apariţie în topul celor mai bune vânzări de carte şi s-a menţinut acolo pe tot parcursul anului 2010. În România, cartea a apărut la Editura Trei.

Sursă foto: România Liberă

Când v-aţi hotărât să daţi în vileag că voi sunteţi autorii reali care se ascund sub pseudonimul Lars Kepler? A fost un fel de urmărire generală a adevăratului autor, o vânătoare pe care n-aţi mai putut-o suporta?

Vânătoarea a început atunci când în Suedia toată lumea a început să vorbească despre un interes major din partea publicului internaţional în ceea ce priveşte „Sub hipnoză”. Media a contribuit şi mai mult la jocul acesta de-a descoperitul adevăratei identităţi, aproape fiecare locuitor al ţării era implicat în această poveste, făcea speculaţii, venea cu sugestii sau îşi dădea cu presupusul. Eram în casa noastră de vacanţă de pe coasta de vest când, într-o seară întunecată de august, am văzut lumină de lanterne în grădina din faţa casei. Peste câteva minute cineva a bătut la uşă. Erau doi jurnalişti de la un ziar de seară important (ziare de scandal, de obicei – n.r.), care ne rugau să recunoaştem că noi suntem scriitorii care se ascund în spatele pseudonimului Lars Kepler. A doua zi cei doi au publicat informaţia şi apoi ştirea a apărut în toată presa din Stockholm. A fost imposibil să mai negăm.

Cum aţi ajuns să scrieţi în acest fel, în tandem, în „duet”? E primul vostru roman la „patru” mâini?

Cheia era să creăm un scriitor nou, care putea fi oricine, fie Alexander, fie Alexandra. Nu era nevoie să ne certăm pe stiluri literare dominante pentru că tocmai asta era: era vorba de un scriitor nou, cu un stil nou. Practic, amândoi scriem la calculator, dar stăm foarte aproape unul de celălalt. Facem schimb foarte des, poate şi de douăzeci de ori pe zi, unul începe şi celălalt continuă, facem schimbări, tăiem şi adăugăm. Când cartea e aproape gata, nu ne mai dăm seama cine ce pasaj a scris. Faptul că am reuşit să lucrăm împreună cu adevărat ne-a inspirat şi ne-a amuzat pe amândoi. E prima dată când încercăm această formulă şi, pentru că a mers atât de bine, probabil vom colabora şi la alte cărţi, în afara celor din seria „Joona Linna”.

 

Puteţi numi măcar trei ingrediente care, în opinia voastră, fac literatura poliţistă scandinavă atât de populară în ultimii ani, peste tot în lume?

Noi avem, de fapt, şi puţină lume ştie acest lucru, o tradiţie destul de veche în a lua în serios genul poliţist. Ţările scandinave, în special Suedia, sunt considerate în restul lumii aproape nişte locuri perfecte, liniştite, calme. E aproape un paradox, şi el cumva explică succesul uluitor din ultima vreme al genului. Dar toată lumea îşi dă seama, desigur, că ceva-ceva există sub suprafaţa aceasta lină. E palpitant să scrii despre lucruri întunecate şi e la fel de palpitant să citeşti de¬spre asta mai ales când nimeni nu bănuieşte nimic rău. Un alt detaliu este faptul că romanele oglindesc perfect acest statut privilegiat, anume egalitatea dintre sexe, ceea ce face ca nimeni să nu se simtă exclus. E mult mai amuzant să citeşti cărţi despre care să poţi discuta cu soţia sau cu prietena, în orice fel de situaţie.

Citește întregul interviu în România Liberă.

 


Coautoarea cărţii „Divorţată la 10 ani”, jurnalista Delphine Minoui, povesteşte pentru RL cum a ajuns să scrie despre Nojoud Ali. „N-am întrebat-o niciodată, în mod explicit, lucruri legate de prima noapte”, mărturiseşte autoarea. Nojoud Ali avea doar 10 ani când a cerut divorţul în faţa tribunalului din Sanaa, capitala Yemenului. Este cea mai tânără „divorţată” din lume şi a creat un precedent care ar putea schimba soarta multor fetiţe.

               

Când aţi auzit prima dată numele lui Nojoud Ali?

D.M.: Prima dată când am citit despre povestea lui Nojoud a fost într-un articol din ediţia yemenită a cotidianului Times, un ziar local destul de citit. Cum era posibil ca o fetiţă atât de tânără să fie deja măritată? De fapt, problema căsătoriei la vârste fragede e prezentă în mai multe ţări: Afganistan, Yemen, Egipt, Arabia Saudită. Dar, de obicei, oamenii nu vorbesc despre această problemă. Femeilor le e ruşine să se plângă în legătură cu acest subiect. Le e frică să se opună deciziei părinţilor care, de obicei, le mărită forţat. În astfel de ţări, dominate de o cultură eminamente patriarhală, bărbaţii au, de regulă, ultimul cuvânt. Aşa că poveştile de acest fel nu prea ţin prima pagină a ziarelor. Apoi, într-o bună zi, o fetiţă pe nume Nojoud a hotărât să spargă aceste tabuuri. Avea doar 10 ani, poate chiar mai puţin de-atât. Şi-a luat inima-n dinţi, a fugit de acasă într-o zi şi s-a dus direct la tribunal. De una singură. Şi ce e mai uimitor e că a şi câştigat această luptă pentru libertatea ei. Până la urmă, i s-a acordat divorţul datorită avocatei sale, Shada Nasser, şi a multor organizaţii nonguvernamentale locale. În ciuda criticilor, ameninţărilor şi a uriaşei presiuni din jurul acestei poveşti. Ea chiar este o eroină.

  

   

Când şi cum aţi cunoscut-o?

D.M.: Când am întâlnit-o în Sanaa tocmai îşi revenea din divorţ. Era în iunie 2008, la două luni după pronunţarea hotărârii de divorţ. Am stat de vorbă puţin în casa părinţilor ei şi mi-a spus povestea ei. Arăta ca o păpuşă şi, totuşi, avea un aer foarte matur atunci când povestea chinurile prin care a trecut. Am hotărât atunci să scriu un articol despre ea în ziarul la care scriu, Le Figaro. Apoi a apărut această idee de a scrie o carte despre ea, o carte care să atragă atenţia asupra problemei căsătoriei la vârste absurd de mici, dar şi s-o ajute pe Nojoud în viitor. Cea mai mare parte a drepturilor încasate din vânzarea cărţii merg la ea.

Cât de greu a fost să scrieţi o astfel de carte, tulburătoare, dar deloc patetică?

D.M.: A fost o adevărată provocare să lucrez la această carte. O experienţă unică. Ca jurnalist activ în tot Orientul Mijlociu, am făcut de multe ori reportaje din locuri periculoase. În Iran, le-am luat interviuri văduvelor celor ucişi de mercenari. În Iran, am întâlnit femei disidente închise în celule individuale, izolate, luni întregi. În Afganistan, am ascultat poveştile studentelor care au încetat să mai meargă la şcoală după ce fuseseră atacate de presupuşi terorişti. Dar s-o ascult pe Nojoud şi să-i scriu povestea a fost cel mai provocator proiect la care am participat.

         

       

Delphine Minoui și Nojoud Ali (Sursă foto: RL)

      

    

V-aţi apropiat de ea în timpul redactării cărţii? Aţi folosit reportofonul sau totul a fost mai informal?

D.M.: Cred că vă imaginaţi că n-am stat faţă-n faţă, ca la un interviu obişnuit, în care ea vorbea şi eu luam notiţe. Conversaţiile noastre erau mult mai informale, mult mai improvizate. În unele zile vorbeam câte 20 de minute şi în restul timpului mergeam în parc şi ne dădeam în balansoare. Am petrecut mult timp desenând împreună, de pildă, sau jucându-ne cu restul fraţilor şi surorilor ei. Era foarte important să-i respect ritmul de viaţă. Aveam cu mine întotdeauna un mic reportofon, dar nu-l afişam ostentativ. De câteva ori am făcut câteva fotografii, am făcut şi câteva filmuleţe. Erau şi subiecte foarte delicate pentru ea, evident, subiecte care o afectau. Ori de câte ori aminteam de soţul ei, se întuneca la faţă şi îl numea „monstru”. N-am întrebat-o niciodată, în mod explicit, lucruri legate de prima lor noapte împreună. Pur şi simplu, am lăsat-o să-mi spună ce simţea că poate să spună, cu propriile ei cuvinte. Pentru ea, toată această experienţă a fost un fel de „tornadă”. Am făcut tot posibilul să rămân fidelă gândurilor şi sentimentelor ei.

  

Citește mai departe interviul realizat de Florina Pîrjol pentru România Liberă.  

     

Aikido printre picături


Că tot avem parte de un sezon ”musonic”, iată o cronică publicată în România Liberă la romanul „Darul ploii” semnat de romancierul de origine malaieziană Tan Twan Eng (avocat, dar și maestru în aikido).

 

 

Nominalizat pentru Premiul Man Brooker Prize, romanul de faţă evocă povestea unei complicate prietenii ce învinge rigorile timpului şi sfidează atrocităţile războiului.

Suntem în anul 1939, iar personajul principal este Philip, fiul cel mai mic al unuia dintre afaceriştii englezi care dominau companiile comerciale din Penang. De la moartea mamei sale, cea mai mare plă­cere a lui Philip este să se furişeze pe insula nelocuită din apropierea casei părin­teşti.

Întâlnirea neaşteptată cu noul şi misteriosul locuitor al insulei va schim­ba fundamental viaţa tânărului Philip. Maestrul de aikido, Hayato Endo, se dove­deşte a fi spion japonez, iar Philip este prins între datoria faţă de amicul său şi loialitatea pe care o datorează familiei şi conaţionalilor săi.

Presărat cu intrigi şi răsturnări neaştepta­te de situaţii, romanul de faţă dezvăluie preţul loialităţii şi al trădării, într-o poves­te sfâşietoare despre onoare şi dragoste. O poveste care ne face martorii unor importante momente din istorie precum ulti­mele zile ale Chinei imperiale, exp­a­nsi­unea colonială a Marii Britanii, deschi­derea Japoniei către Vest, totul prin pris­ma unor destine umane.

„Sunt multe aspecte filosofice pe care am vrut să le surprind în Darul ploii”,

mărturiseşte autorul.

„M-am folosit de arta marţială aikido ca de un mijloc de exprimare a acestor elemente spirituale. La nivelul cel mai înalt pe care îl atinge, aikido este mai degrabă o stare mentală şi un stil de viaţă, decât o artă marţială”,

spune Tan Twan Eng despre această carte.


Așteptând ziua de 9 iulie, când ajunge la cinema filmul ”Fata cu un dragon tatuat”, primul din trilogia cinematografică adaptată după ”Millenium”-ul lui Stieg Larsson, Gabriela Lupu ne dă oarece fiori pe șira spinării, întrebându-se în România Liberă dacă nu cumva cele trei romane polițiste sunt scrise, de fapt, de iubita (foto, împreună cu Larsson) răposatului jurnalist:

Lumea literară o suspectează tocmai pe Eva Gabrielsson ca fiind adevărata autoare a scrierilor lui Larsson. Ea însăşi nu a negat niciodată această ipoteză, dând răspunsuri destul de evazive presei când a fost întrebată despre acest lucru. Ea a recunoscut că Larsson îi cerea părerea asupra scriiturii sale şi asupra modului în care avea să evolueze acţiunea.

%d blogeri au apreciat asta: