Archive for iunie, 2010



Acum doi ani, Editura Trei a publicat prima traducere din Carl Rogers, A deveni o persoană. Plin de intuiții și observații profunde, volumul conține de toate: de la o autobiografie la elemnte de psihoterapie, de la filosofia persoanei la critica științelor comportamentale.

Noul volum de inspirație rogersiană, Consilierea centrată pe persoană în acțiune, vine să nuanțeze și să ordoneze metodic principalele concepte propuse de Rogers (”congruență”, ”acceptare necondiționată”, ”evaluare organismică” sau ”oglindire”). În plus, cei doi autori (scoțianul Dave Mearns și englezul Brian Thorne) propun noi concepte-cheie (ex.: ”profunzime relațională”) și clarifică miza consilierii centrate pe client/persoană:

Pentru Rogers, adevărul central era că cel care ştie cel mai bine cum ar trebui să funcţioneze procesul terapeutic este însuşi clientul. Clientul este cel care ştie ce-l doare şi unde se află durerea şi tot clientul este cel care, în ultimă instanţă, va descoperi calea cea mai bună. Sarcina consilierului este să fie un companion care să poată relaţiona cu clientul, în aşa fel încât acesta să îşi poată accesa propria înţelepciune şi să îşi poată regăsi reperele în viaţă.

Față de multe alte tratate de psihoterapie/psihologie/consiliere preocupate de CUM să vindeci, cum să aplici tehnicile terapeutice, cum să stabilești și să urmezi niște obiective terapeutice, volumul de față are ceva în plus: vorbește pe larg despre RELAȚIE și mai ales despre CINE este (și nu este) consilierul. Accentul pus pe ”virtuțile”, pe calitățile consilierului face ca acest volum să fie un ghid excelent pentru orice consilier/terapeut în formare, indiferent de orientare.

Echivalența (în cazul calităților umane, cel puțin) dintre consilier și psihoteraeput este susțintă de Dave Mearns în prefața la limba română pornind de la o anecdotă grăitoare:

Rogers s-a confruntat cu o problemă considerabilă într-o instituţie unde psihiatrii au obiectat faţă de utilizarea termenului de „psihoterapeut“ de către echipa lui, motivând că doar persoanele cu o pregătire medicală şi cunoştinţe de psihanaliză ar putea utiliza acea denumire — în niciun caz un simplu psiholog! Rogers a rezolvat până la urmă problema venind într-o dimineaţă mai devreme, însoţit de un tâmplar. Au desprins de pe uşi toate tăbliţele pe care scria „psihoterapeut“ şi le-au înlocuit cu altele pe care scria „consilier“. Apoi întregul personal a continuat să facă ceea ce făcuse de la bun început! Poate că această relatare ilustrează motivul pentru care, în practica centrată pe persoană, nu facem vreo distincţie între „consiliere“ şi “psihoterapie“!



Editura Trei si Asociatia Romana de Psihoterapie Centrata pe Persoana va invita sambata, 3 iulie, ora 13.00, la lansarea cartii Consilierea centrata pe persoana in actiune scrisa de Dave Mearns & Brian Thorne. Evenimentul va avea loc in prezenta autorului Dave Mearns in cadrul celui de-al XVII-lea Congres European de Psihoterapie desfasurat la Bucuresti – Hotelul Howard Johnson Grand Plaza. Va asteptam cu drag!

Daca doriti mai multe informatii despre al  XVII-lea Congres European de Psihoterapie desfasurat la Bucuresti in perioada 1-4 iulie 2010 intrati pe site-ul http://www.eap2010.eu/


20 de minute, atât se poate întinde memoria de scurtă durată, cea prin care reținem fraze și cuvinte.

Cum poți, totuși, imprima în memoria de lungă durată a publicului un mesaj, niște idei prezentate la o conferință, la o prezentare publică? Iată întrebarea pe care și-o pune Christopher Turk în volumul Comunicarea eficientă. Cum să le vorbești oamenilor.

Această carte nu este pentru politicieni. Nici pentru agenții de vânzări

Da, știu, v-ați plictisit poate de zecile de volume despre comunicare și persuasiunie, despre convingere și manipulare. Cercetător la Universitatea din Cardiff, autorul galez își ia de la bun început măsurile de precauție:

Nu scriu pentru politicieni, avocați, agenți de vânzări sau revoluționari, spune Christoper Turk. Nu oratorii versați sunt ținta sa, ci persoane, precum ingineri, adminstratori, oameni de știință sau manageri, care sunt puși câteodată în situația de a vorbi unui public larg, de a comunica eficient, clar și convingător niște decizii, o nouă descoperire teoretică sau un raport de cercetare.

Volumul Comunicarea eficientă avertizează orice ucenic în ale oratoriei că nimeni nu-l ascultă pas cu pas de-a lungul unui speech și că de cele mai multe ori, conținutul este uitat până a doua zi. Asta cu excepția discursurilor bine jalonate și țintite sau a dezastrelor, când vorbitorul emoționat scapă paharul cu apă sau vorbește așa de încet că jumătate din sală nici nu-l mai aude.

Impresii, nu cifre!

Gândiți-vă tot timpul la public!, ne somează autorul. Cine sunt cei ce ascultă? Ce vor să afle, cât de familiar le este subiectul? Iată un exemplu: un fizician vrea să convingă populația unui orășel că reactorul nuclear construit în apropiere nu reprezintă nici un pericol. Dacă va începe să reverse peste audiență detalii tehnice, savante, va avea cel mai probabil efectul contrar: va băga în sperieți populația, care nu va înțelege nimic din prezentare.

Ce contează nu sunt informațiile seci, ecuațiile sau dovezile teoretice. ”O prezentare verbală comunică atitudini, entuziasm, impresii, nu date”, atrage atenția Cristopher Turk.

Cum scapi de trac?

Un alt pont pentru o prezentare eficientă este identificarea liderului grupului aflat în sală. Poate fi directorul general sau, de ce nu, cel mai vorbăreț din acel grup. Oricum, reacțiile sale oglindesc starea generală a audienței, observă Cristopher Turk.

Volumul, spuneam, se adresează mai ales neinițiaților. Or, majoritatea vorbitorilor lipsiți de experiență încep să tremure când se văd în fața unei săli pline, foșnind de nerăbare. Tracul nu va trece în nici un caz cu încurajări de tipul ”Nu te îngrijora” sau ”Hai, că va fi bine”.

Specialistul galez ne asigură că până și cei mai versați actori, au emoții în fața publicului. Totul e să știi să cum să le folosești pentru a da viață ideilor. Din exterior emoțiile nu se văd atât de ușor, ne liniștește Turk. Poate vi se zbate pleoapa, poate stomacul este agitat sau vă tremură genunchii. Nici o problemă, după primele două-trei rânduri nimeni nu vede aceste reacții.

Breaking News: dinamintează prezentarea

De asemenea, privirea e bine să măture întreaga sală, fără să rămână pironită pe vreunul dintre indivizii din audiență. Aruncând un ochi și spre cei din spatele sălii, vocea va crește inconștient în intensitate, așa încât nu există riscul ca ultimele rânduri să fie scăpate de sub control.

V-ați întrebat vreodată de ce știrile reușesc să ne captiveze, în ciuda conținutului neintersant? Secretul este că la fiecare minut există  o schimbare a imaginii sau o modificare a vocii. Puțini oratori, vor reuși acest record, dar ideal este ca la câteva minute, să schimbe ceva în prezentare. Gesturi simple, precum a scrie un cuvânt-cheie pe tablă, vor crește șansele ca elementele importante să fie reținute.

Dacă aș mai fi avut timp…

Asocierea unei idei cu o povestioară amuzantă, pauza foarte evidentă înainte și după prezentarea ideii sau pur și simplu schimbarea poziției de cealaltă parte a tablei, toate cresc șansele ca o idee să fie reținută, completează autorul galez.

Jalonarea discursului este la fel de importantă. Ideile esențiale trebuie reluate, părțile speechului e bine să fie clar marcate. Iar finalul e bine să fie alert și memorabil, clar și decis. Totul este pierdut, dacă susținerea orală se încheie cu formule indecise de tipul ”Cred că asta e tot ce am de spus” sau ”Dacă aș mai fi avut timp, v-aș mai fi spus că așa și pe dincolo”. Cam asta ar fi fost de spus… 🙂


Când doctorul nu îi spune pacientului că va muri în câteva săptămâni, când soțul nu îi spune soției sale că are o amantă, când polițistul nu îi spune suspectului că există un microfon ascuns care înregistrează discuția, vorbim neapărat de minciună?

Lenea de-a inventa povești gogonate

Unii răspund că e vorba doar despre tăinuire, despre niște lucruri nespuse, dar nu despre o minciună. Psihologul american Paul Ekman e de părere că și a spune un neadevăr, dar și a tăinui tot minciună se cheamă. După 30 de ani de studii empirice și experimente legate de motivațiile și comportamentul mincinoșilor, Ekman observă că tăinuirea este de obicei preferată unei minciunii spuse în față.

O dată, pentru că este mai simplu să ascunzi ceva, decât să îți bați capul să inventezi o poveste cu cap și coadă. Apoi, tăinuirea ar putea părea mai puțin gravă. Căci

”deși persoana-țintă poate fi la fel de mult păgubită, mincinoștii s-ar putea simți mai puțin vinovați atunci când tăinuiesc decât atunci când falsifică”, arată psihologul Paul Ekman în recenta traducere Minciunile adulților. Indicii ale înșelătoriei în căznicie, afaceri și politică.

Cartea se vrea un ghid pentru vânătorii de minciuni, un dicționar al semnelor nonverbale ale înșelătoriei, o lecție despre infinitele motivații și sentimente care pot conduce la proferarea unei minciuni.

În cele 500 de pagini, Ekman inventariază tot soiul de forme ale minciunii, de la ascunzișurile politicienilor (cazul Watergate este analizat în amănunt) până la minciunile spuse la serviciu ori în cuplu.

Frica de a nu fi descoperit

Confirmând parcă proverbul care spune că minciuna are picioare scurte, profesorul de psihologie de la Universitatea California din San Francisco arată că există extrem de multe căi pentru a da pe față o minciună. Mai întâi, pentru că povestea inventată nu are cum să prevadă toate reacțiile și întrebările victimei.

Așa se întâmplă cu soția care nu știe că soțul a ascultat-o când a vorbit cu amantul la telefon și îi vinde gogoși cum că a fost sunată de o profesoară care se interesa de soarta copilului. Apoi, frica de a nu fi descoperit poate fi la fel de fatală pentru mincinoși.

Teama că va fi dat în vileag provoacă o serie de reacții fiziologice incontrolabile, de care profită polițiștii atunci când folosesc poligraful. Tensiunea crește, pielea transpiră, respirația devine mai sacadată.

Semnele care te trădează

Partea cea mai savuroasă a cărții este cea dedicată semnelor nonverbale pe care oricine le poate citi în vocea și pe corpul celui care dorește să înșele. În loc să ne ofere rețete universale, legate de mișcarea ochilor, a sprâncenelor și a mâinilor mincinoșilor, autorul cărții ”Minciunile adulților” ne avertizează că, de fiecare dată, semnele trebuie luate cu rezervă și corelate.

La ce e bine, totuși, să fim atenți dacă vrem să-i detectăm pe ipocriți? Mai degrabă la corp și la tonalitatea vocii decât la mimică și la cuvinte, susține Paul Ekman. Iată și explicația sa:

De obicei mincinoșii încearcă să își controleze cuvintele și fața – ceea ce știu că urmăresc cei din jur – mai mult decât vocea și corpul.

De exemplu, privitor la voce, s-a observat că nu doar bâlbâielile și ezitările îl trădează pe mincinos, ci și nivelul vocii, greu de controlat atunci când emoțiile dau năvală. De exemplu, dacă cineva vrea să ascundă furia sau teama, până la urmă ajunge să vorbească mai tare, acut și într-un ritm mai alert.

Ridicatul din umeri, semn de minciună

Privitor la corpul prefăcuților, observațiile mai multor filme cu experimente, dar și cu pacienți în psihoterapie scot la iveală două semne, două gesturi inconștiente, care de obicei scapă și mincinoșilor, și victimelor lor.

O dată ar fi vorba despre o ușoară ridicare din umeri, dar și de arătarea fără voie a degetului mijlociu, gest care făcut voit este, se știe, mai rău decât o înjurătură. Tot lui Ekman îi aparține descoperirea faptului că mincinoșii tind să se ascundă în spatele unui zâmbet asimetric.

De obicei, mișcarea este ușor mai evidentă pe partea stângă a feței dacă respectiva persoană era dreptace, observă Paul Ekman care a monitorizat sute de chipuri de mincinoși.



Acum să ne întoarcem spre dragostea romantică.

Dacă este adevărat că „un bărbat adevărat freamătă ca un broscoi gata de salt ori de câte ori zăreşte o femeie frumoasă“, atunci foarte probabil că acele 95 de procente din clinicienii bărbaţi şi acele 76 de procente din clinicienii femei, care au declarat într-un sondaj că se simt atrase erotic de anumite cliente/anumiţi clienţi, nu exagerau, spune Susan Baur în recent tradusa carte Ora de intimitate.

N-a fost chiar așa

Dorinţa carnală, romanţiozitatea, atracţia erotică − toate păşesc sfioase în cabinetul de consultaţie, dar ce anume mai fac ele acolo, în afară de-a provoca necazuri? Un foarte mic număr de clinicieni contemporani au avut destul curaj să descrie în amănunt dragostea şi dorul pe care le-au simţit în cabinet − sub rezerva de-a preciza că nu a fost o experienţă chiar-atât-de-reală şi sub rezerva de a-şi fi păstrat tot timpul controlul asupra ei.

Vinovăție și contratransfer

Un exemplu este articolul plin de compasiune al lui Michael Tansey, intitulat „Atracţia sexuală şi temerea în cadrul contratransferului“. Subliniind că

„profesiunea noastră rămâne paralizată de temerea în faţa unui contratransfer de natură sexuală sau pătimaşă“

şi argumentând că neputinţa de a examina aceste sentimente pregăteşte terenul fie pentru o traducere în act distructivă, fie pentru o repliere dăunătoare, Tansey a avansat ideea că sentimentele sexuale în terapie sunt ceva obişnuit şi că „toţi suntem vulnerabili la a comite o formă sau alta de transgresiune“. El însuşi a devenit

„tot mai conştient de existenţa unor simţăminte sexuale şi romantice [faţă de o pacientă cu o depresie profundă], însoţite de teamă nelămurită şi vinovăţie, care interferau cu capacitatea mea de a mă arăta curios în privinţa reacţiei mele tot mai intense“.

Țipete de spaimă

Ce şanse avem noi să aflăm ceva despre dragoste în cadrul terapiei, dacă reacţia noastră cea mai frecventă este „să tragem oblonul“ în prezenţa ei? Din fericire pentru noi, Tansey s-a surprins dând înapoi şi a mai aruncat o privire. Pe această pacientă anume o trata de trei ani, când a observat prima oară cât este de atrăgătoare. Nu a discutat sentimentele împreună cu ea şi nu putea şti cu certitudine dacă interesul lui a fost cauza sau efectul schimbărilor apărute în preocupările pacientei.

Într-o zi, însă, ea a început să suspine şi să-şi ceară scuze la nesfârşit − lucru care nu-i stătea deloc în obicei. Când Tansey s-a aplecat înainte şi a privit-o în ochi, sperând s-o liniştească, ea a ţipat de parcă încerca s-o violeze cineva. Ţipetele ei de spaimă şi implorările au continuat pe tot parcursul şedinţei. Tansey era înnebunit de îngrijorare.

Semnale inconștiente

După vreo alte câteva şedinţe, însă, el a ajuns să fie convins că asistase la defularea violentă în conştient a unor amintiri până atunci reprimate, despre un abuz sexual petrecut în copilărie. Posibil ca primele semne de revenire a acestor amintiri să-i fi declanşat lui Tansey interesul sexual − sau poate că tocmai invers. În ambele cazuri, gestul lui plin de solicitudine şi nicidecum provocator, de-a se apleca în faţă, provocase erupţia acestor sentimente.

Afectele erotice ale lui Tansey s-au domolit rapid şi, privind lucrurile în retrospectivă, el a avut senzaţia că atracţia pe care o simţise îi trimitea un semnal despre conflictele sexuale reprimate ale pacientei, care lui îi scăpaseră iniţial. El a conchis că legătura terapeut-pacient este uneori un conductor înfricoşător de sensibil al simţămintelor intense şi ascunse şi a spus că acum realizează cu şi mai multă putere în ce grad această legătură poate atât să ajute, cât şi să lezeze. (…)

Sacrificarea iubirii

Fiinţa umană are o teamă naturală de străini, şi nicăieri nu-i mai evident acest lucru decât printre bolnavii psihici şi cei cu tulburări emoţionale. Şi totuşi, natura noastră sexuală contracarează această spaimă endemică şi permite apariţia conexiunii şi a comunicării acolo unde-ar trebui în mod normal să domnească frica. Conştient şi inconştient, recunoaşterea masculinităţii sau a feminităţii noastre acţionează în cadrul orei de intimitate şi se exprimă într-o mare varietate de moduri.

Dar „psihanaliştii din majoritatea şcolilor… se feresc să-i descrie profunda plăcere“, spune Bollas.

Pentru că Freud a proscris ideea că analiza ar putea produce în vreun fel gratificaţie sexuală şi nimeni n-a cutezat să observe că, deşi conceptul a fost exilat, plăcerea a rămas. (…)

Astfel, plăcerile moderat erotice ale relaţiei doctor–pacient sunt oferite drept sacrificiu ritual, în parte, poate, pentru a-i feri pe terapeuţi de trăiri prea intens plăcute, ceea ce ar putea duce la iniţiativă în fapt şi la sfârşitul terapiei, iar în parte pentru că tradiţia freudiană nu este uşor de contrazis.

Fragment din Ora de intimitate de Susan Baur, psiholog clinician din New England, SUA.


Mamă, ţi-am citit supărarea din minte azi dimineaţă, când ai văzut că nu mai avem pâine în casă, aşa că o să mă teleportez până la magazin ca să fac nişte cumpărături. Durează mai puţin decât dacă foloseşti sistemul de aprovizionare electronică. Sper doar să fie deschis, să nu mă ciocnesc iar de câmpul ăla de forţă invizibil de la intrare.

Scena domestică de mai sus nu este desprinsă din vreun serial de comedie SF, ci ar putea reprezenta un schimb de replici obişnuit într-o realitate viitoare, probabil cam în felul acesta ar vorbi copiii urmaşilor noştri. Vestea bună sau nu e că telepatia, teleportarea sau câmpurile de forţă sunt tehnologii care vor deveni posibile în viitorul nu foarte îndepărtat. Ne asigură de asta Michio Kaku, profesor de fizică teoretică la City University din New York, în volumul Fizica imposibilului. (…)

 

 

Kaku împarte cele mai populare idei ştiinţico-fantastice în trei clase: imposibilităţi de ordinul I, II şi III (asumând desigur ironia ideii că unele lucruri sunt mai imposibile decât altele).

  • Imposibilităţile de ordinul I şi II sunt imposibilităţi de fapt, adică nu încalcă legile fizicii, dar nivelul de dezvoltare tehnică pe care îl presupun proiectează realizarea lor într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat.
  • Imposibilităţile de ordinul III sunt imposibilităţi de principiu, adică ele nu vor putea fi materializate, deoarce încalcă legile cunoscute care guvernează realitatea. (…).

 

Interesant este că cele mai multe din imposibilităţile analizate de Kaku se înscriu în categoria I. Asta înseamnă că există  astăzi măcar o bază tehnologică primitivă care să le suporte dar că implementarea lor la scară largă va mai dura cel puţin 50-100 de ani. În această situaţie se găsesc:

  • invizibilitatea (care va putea fi obţinută prin dezvoltarea metamaterialelor – materiale cu indice de refracţie negativ care deviază lumina),
  • câmpurile de forţă (care vor fi obţinute prin combinarea ferestrelor de plasmă şi a centurilor de nanotuburi carbonice) sau
  • teleportarea (care a fost deja experimentată cu succes la nivel subatomic şi atomic).

În categoria “puţin probabil şi într-un timp îndepărtat“ intră tehnologia călătoriei în timp şi a accesului la universurile paralele iar în categoria “deloc probabil, raportat la teoriile pe care le avem“ se înscrie doar… precogniţia – capacitatea de a prevedea viitorul (care încalcă legea cauzalităţii).

“Fizica imposibilului“ este o carte scrisă pentru publicul larg, nu veţi găsi ecuaţii complicate şi nici note de subsol interminabile. În schimb veţi găsi explicaţii metaforice şi exemple multiple selectate din cultura populară (seriile Star Trek şi Star Wars sunt aproape omniprezente în fiecare capitol). (…)

   

Citește întreaga recenzie semnată de Sever Gulea pe blogul libris.ro


Socrii-problemă au o mentalitate de proprietari exclusivi. Dacă fiul sau fiica lor te iubeşte, socrii cred că ai furat acea dragoste de la ei. Ei nu văd iubirea ca pe un bun infinit care se reîncarcă pe măsură ce este dăruită. Şi pentru că se luptă pentru ceea ce ei cred că este o comoară rară şi împuţinată, fiecare conflict devine un test de loialitate.

      

Partenerul tău trebuie să dovedească de fiecare dată că încă este o parte integrantă a familiei de origine, pe care o pune pe primul loc, deasupra relaţiei voastre. Dacă partenerul nu face aceste lucruri, se va afla în faţa unui zid de dezaprobare posacă sau furioasă şi de sentimente rănite.

Ca să pricepi ceva din aceste cereri iraţionale şi acuzaţii absurde, trebuie să înţelegi felul în care socrii îţi văd cu adevărat căsătoria. Pentru ei, este doar o altă versiune a jocului de-a mama şi de-a tata.

Secvență din filmul ”Doi cuscri de coșmar” (2004)

Chiar dacă partenerul trăieşte de mult timp departe de părinţi, ei tot nu vă iau căsnicia în serios – ei au fost alături de el o viaţă şi tu eşti doar un nou venit, indiferent de cât de mult timp sunteţi căsătoriţi. Pe scurt, căsătoria voastră a fost un gest de rebeliune – de aici cererea constantă a socrilor de a face față unor teste de loialitate. Singura cale prin care partenerul tău poate trece aceste teste şi să evite acele sentimente îngrozitoare de vină şi lipsă de loialitate este să treacă peste voinţa ta.

Socrii-problemă pun constant în scenă situaţii în care partenerul tău nu are decât de peirdut. Dacă pune dorinţele părinţilor tăi pe primul plan, te vei simţi rănit şi neglijat. Dacă te pune pe tine primul, îți va răni părinţii.

    

Trebuie să se agaţe de partenerul tău cu orice preţ

Toţi părinţii doresc în mod natural să păstreze legătura cu copiii şi dacă socrii tăi sunt destul de stabili şi de împliniţi, e normal să caute încă afecţiunea şi tovărăşia ocazională a copiilor. Dar odată ce aceştia şi-au început o viaţă proprie, ei ar trebui să fie în stare să se dea înapoi şi să permită noii vieţi să prindă rădăcini. (…)

Socrii care sunt profund contopiţi cu progenitura lor se simt trădaţi şi abandonaţi când copilul lor adult intră într-o relaţie serioasă. Tommy găsise o persoană la care chiar ţinea şi cu care dorea să-şi construiască propria familie. Dar în loc să fie fericiţi pentru aceste schimbări, vedeau în Leslie persoana care a dezechilibrat balanţa puterii pe care se luptaseră atât de mult să o menţină. De aceea, i-am spus lui Leslie:

”Pentru ei, eşti o uzurpatoare. Ai produs transformări. Ai schimbat ordinea firească, predictibilă. Din punctul de vedere al lui Sal şi al Ginei, tu le-ai furat viaţa şi să nu fii surprinsă de cât de departe vor merge ca să o recupereze.”

    

Băieţii  mamei şi fetele lui tata

Se poate să fi observat că cele mai intense legături par să fie între mame şi băieţi, respectiv, taţi şi fiice. Ai remarcat, poate, şi faptul că cele mai intense conflicte sunt între persoanele de acelaşi sex: soacră/noră şi socru/ginere. Deşi există excepţii, pare destul de evident că gelozia şi concurenţa cu o persoană mai tânără de acelaşi gen este deosebit de ameninţătoare pentru un părinte pus în faţa unei presupuse pierderi copleşitoare.

“Băiatul lui mama” şi “fata lui tata” sunt mai mult decât nişte vorbe demodate. Sunt sigură că susţinătorii lui Freud ar da tot felul de conotaţii sexuale reţinerilor din partea mamelor de a renunţa la fiii lor şi ale taţilor de a renunţa la fiicele lor, dar acel gen de speculaţii nu te vor ajuta prea mult în a rezolva crizele pe care socrii le crează în viaţa ta.

Totuşi, aceste vorbe îţi spun multe despre percepţiile şi credinţele socrilor faţă de cine ar trebui să fie cea mai importantă persoană din viaţa partenerului. Ei descriu, de asemenea, o imaturitate emoţională a partenerului, care cu siguranţă îi va afecta capacitatea de a ţi se dedica în totalitate.

   

Durere, nu mândrie

Iubirea părintească este singura iubire al cărei scop este separarea, nu apropierea crescândă. Pentru părinţii buni, plecarea plină de încredere a copilului de acasă este confirmarea pe care o primesc pentru o treabă bine făcută. Dar pentru mulţi socrii otrăvitori, această separare şi capacitatea partenerului de a avea o legătură cu tine, crează un întreg ansamblu de sentimente negative, înfricoşătoare – abandon, gelozie şi pierdere. În loc să fie mândri de treaba făcută, ei se simt aruncaţi în necunoscut, cu o dorinţă arzătoare de a-şi trage înapoi copilul adult, în aşa fel încât să poată simţi din nou confortul şi siguranţa familială. Ei cred că abia atunci va exista suficientă dragoste pentru toată lumea.

***

Fragment din volumul Socrii toxici. Strategii pentru protejarea căsătoriei. Autoarea, Susan Forward, este psihoterapeut, conferențiar și a lucrat în numeroase clinici de psihiatrie din sudul Californiei. A scris mai multe cărți printre care Men Who Hate Women and the Women Who Love Them și Șantajul sentimental, tradusă la Editura Trei.


”Toţii şefii mei de la ziarele unde am lucrat mi-au spus că subiectele mele nu se vând. Acesta este motivul pentru care am început să scriu cărţi”, povestește în Jurnalul Național suedeza Liza Marklund, fost jurnalist de investigație, autoarea romanului polițist Explozii în Stockholm.

 

Întrebată cum de s-a apucat de scris, romanciera răspunde cu un vădit simț al umorului: ”Ei bine, am crescut în mijlocul pădurii la Cercul Polar. Chiar nu era nimic de făcut acolo în afară de a citi şi a scrie”.

Mai departe, povestește cum primele sale scrieri polițiste le-a semnat pe când avea 8 ani, iar eroina de atunci purta același nume cu actualul personaj de succes: Annika. ”Cărţile erau despre mistere şi Annika le rezolva. Era isteaţă şi curajoasă şi intra mereu în bucluc, dar până la urmă izbândea”, își amintește Marklund.

Puterea și agresivitatea reprezintă tema de bază a scriitoarei:

Aşa cum am spus: puterea. Acesta e firul conductor al romanelor mele – şi lumea! Violenţa (şi consecinţele ei, ceea ce numim răul) e doar un instrument pentru a ajunge la putere. „Dacă nu faci ce spun eu sau nu eşti de acord cu mine, te bat sau chiar te omor.”

De ce a renunțat la jurnalism pentru romanul polițist?

Toată cariera mea am scris despre aceleaşi subiecte (violenţa împotriva femeilor, abuzul împotriva copiilor, drepturile omului) şi toţii şefii mei de la toate ziarele unde am lucrat mi-au spus că subiectele mele nu se vând. „Nimeni n-are nevoie de asta, e plictisitor, nimănui nu-i pasă, de ce nu renunţi?!” Iar răspunsul meu era, cu încăpăţânarea unui nebun, acelaşi: „Dar e important! Oamenilor le pasă! Sunt ca şi ceilalţi şi îmi pasă!”. Motivul pentru care am început să scriu cărţi este în principal acesta: canalelor media dominante pentru care am lucrat ca jurnalist nu le plăceau subiectele mele, răspunde Marklund

 

Citește, mai departe, în Jurnalul Național care este scriitoarea preferată a romancierei suedeze și la ce mai scrie în prezent.

Top 5: Actori români în roluri ”psi”


Puțin divertisment. De duminică.

  

Deși nu ne putem lăuda cu thrillere psihologice în genul lui Hitchcock sau cu scenarii haioase cu ”nași” trecuți pe la ”shrink”-ul lor, tot am găsit cinci psihologi/psihiatri distribuiți în filme românești. (Aștept, se înțelege, și completările voastre!)

 

5. Ada Condeescu – Eu când vreau să fluier, fluier (2010). Tânăra actriță (21 de ani) o joacă pe studenta de la psihologie/asistență socială care vine să facă practică în închisoarea unde-l găsește pe impulsviul Silviu, care nu doar că o bruschează, dar o vrea și de nevastă când va fi să iasă de după gratii.

  

4. Dorotheea Petre – E mai bine așa (2010), coproducție italo-română. Psihiatrul Marco suferă după moartea soției și încearcă să încheie doliul reîntorcându-se la mai vechiul său loc de muncă de la Spitalul Psihiatric Judiciar din Timișoara. Aici se îndrăgostește de Laura (Dorotheea Petre), care practica meloterapia.

Sursă: cinemagia.ro

Vezi trailerul aici

3. Ștefan IordacheCiuleandra (1985). Regretatul actor îl joacă pe psihiatrul Aioanei care îl primește, prin intervenții ”de sus”, pe fiul de ministru care a comis o crimă din gelozie și care ar trebui să simuleze nebunia, pentru a scăpa de pedeapsă . Adaptarea lui Rebreanu este semnată de Sergiu Nicolaescu, o surpriză plăcută din partea unui regizor specializat pe bătălii și revanșe.

Vezi trailerul aici

     

2. Maia MorgensternBalanța (1991). Încă o adaptare (după Băieșu de data asta) în care Nela, absolventă de psihologie la Paris și fiică de securist, se autoexilează ”în provincie”, adică la o școală din Copșa Mică, unde, printre altele, încearcă să salveze dintr-o familie mizeră un puști supradotat.

1. Marcel Iureș – În derivă (2010). În iarnă debutează un inedit serial făcut de HBO-ul din Europa Centrală în care fiecare episod prezintă câte o ședință condusă de psihiatrul interpretat de Marcel Iureș, dar și ședințele acestuia de supervizare. Interesant, nu?

 

%d blogeri au apreciat asta: