Tag Archive: recenzie



PerversiuneaÎn cartea sa Perversiunea. Forma erotica a urii, Stoller ajunge la concluzia ca nu putem sa intelegem „sexualitatea umana normala daca nu intelegem mecanismul pervers” (pag. 159), atrage atentia psihoterapeutul Cristiana Alexandra Levitchi în recenzia de pe blogul personal. Iată un fragment:

Mecanismul pervers este ca un simptom. Insa sunt importante si celelalte simptome care il acompaniaza pentru a observa tabloul bolii. Autorul il aduce in discutie pe Devereux (pag. 158) care spune ca in preludiul oricarui act sexual exista mecanisme perverse.

Citeste si:

De ce exhibiționiștii se lasă prinși de poliție?

 

In carte este ilustrat cazul unei cliente care intra prin efractie in diverse case (nu orice fel de case, ci doar cele care ii dau impresia de camin) printr-un mod in care se mimeaza un act sexual. Clienta se imbraca masculin si se comporta in mare parte ca un barbat. Dupa ce fura un obiect din camin, ea cauta un barbat „capabil” sa ii ofere un act sexual la limita violului. Se lasa posedata insa ea alegea si controla situatia. In acest caz este vorba despre un mod indirect de a primi iubire din partea tatalui, despre modul la fel de indirect prin care ea ajunge sa isi ofere gratificatii. Ea „fura” iubirea pe care nu a primit-o in copilarie (o copilarie in care mama a fost perceputa ca rece). Nu intamplator dupa fiecare furt merge intr-un restaurant si isi cumpara profiterol. A invatat in copilarie ca nu poate „avea” ceva decat daca fura acel ceva.

Autorul conchide ca, atata timp cat va exista familia, va exista si perversiunea. Perversiunea conserva placerea, familia, societatea si specia (v. pag. 283). Daca familia nu va mai sta la baza societatii, atunci ceea ce consideram azi pervers va capata un alt sens.

   

Cititi intreaga recenzie pe blogul psihoterapeutului Cristiana Alexandra Levitchi

  


Bardugo_grisha

Regatul Umbrelor, Regatul Furtunilor şi Regatul Luminior au intregit trilogia Grisha din portofoliul nostru. Descoperă toate cele trei volume pe site-ul nostru si in librării.

Grisha Trilogy  urmărește întâmplările din ținutul Ravka, un fel de Rusie țaristă al cărui popor este constituit din oameni normali și oameni care pot face lucruri bizare, precum sfâșiat inimi doar uitându-se la om, făcut foc, vânt și apă din aer curat, modelat materiale precum oțelul cu mâinile goale sau vindecat răni și bube instant. Acești oameni cu talent deosebit sunt numiți Grisha și formează o castă aparte, care alcătuiește un corp al Armatei, direct subordonată regelui.

Regatul Umbrelor ne introduce in Falia Umbrei, un ţinut învăluit în beznă, populat de monştri, distruge treptat Ravka, o naţiune altădată măreaţă. Alina, o fată orfană, singuratică, descoperă că posedă o putere unică, ce o face să pătrundă în lumea elitei magice a regatului – Grisha. Ar putea ea să destrame vraja demonică a Faliei Umbrei, eliberându-şi ţara? Întunecatul, o fiinţă cu o putere de seducţie teribilă, este conducătorul Grishei. Dacă îşi va împlini destinul, Alina va fi nevoită să descopere cum să se folosească de harul său şi cum să reziste atracţiei periculoase pe care o simte faţă de temutul stăpân. Însă în timp ce-şi contemplă viitorul năucitor, Alina nu-l poate uita pe Mal, cel mai bun prieten al său din copilărie.

Regatul Furtunilor il are in prim plan pe „Întunecatul”, conducătorul Grishei, care a supravieţuit bătăliei din Falia Umbrei şi reapare cu o putere înzecită şi un plan diabolic. Cu ajutorul lui Sturmhond, un corsar faimos, Alina Starkov se întoarce în ţara pe care a părăsit-o, hotărâtă să lupte cu forţele ce ameninţă Ravka. Dar pe măsură ce puterea ei creşte, se vede prinsă tot mai mult în jocul de magie interzisă al Întunecatului, ce o îndepărtează de Mal. Alina trebuie să aleagă între ţara ei, puterea pe care o are şi dragostea pentru Mal — altfel riscă să piardă totul în faţa asaltului iminent.

In Regatul Luminilor, Capitala a căzut. Întunecatul conduce Ravka din tronul său de umbre. Acum, soarta ţării depinde de fragila Invocatoare a Soarelui, de o iscoadă căzută în dizgraţie şi de rămăşiţele unei armate magice, cândva măreaţă. Pornită în căutarea ultimului amplificator al lui Morozova, Alina încheie noi alianţe şi lasă deoparte vechile rivalităţi. Pe măsură ce află secretele Întunecatului, descoperă un trecut ce va schimba pentru totdeauna felul în care vede legătura lor, precum şi puterea cu care e înzestrată. Numai pasărea de foc mai poate împiedica distrugerea Ravkăi, însă prinderea ei ar putea să o coste pe Alina viitorul pentru care luptă.

Bogată în descrieri, magie şi răsturnări de situaţie, această aventură memorabilă ne oferă o intrigă abil condusă, însoţită permanent de o reţea subterană dominată de iubire şi pericol. 

Leigh Bardugo s-a născut la Ierusalim, a crescut în Los Angeles şi a absolvit Yale University. Îşi hrăneşte pasiunea pentru glamour, spirite şi deghizări în cealaltă viaţă a ei ca make up artist la Hollywood. Uneori cântă alături de trupa sa, Captain Automatic.


De la filosofie la psihanaliza

UPDATE: LANSARE LA BRAȘOV! 

VINERI, 23.05.2014, de la ora 18, vă invităm la Librăria Șt. O. Iosif din Brașov, la lansarea cărții De la filosofie la psihanaliză și retur,  alături de Vasile Dem. Zamfirescu, Leonid Dragomir și Aurel Ion Clinciu (de la Universitatea Transilvania)!

***

Cartea ca atare acoperă multe dintre obsesiile, valorile, principiile, prejudecăţile, clişeele şi temele care au configurat destinul unuia dintre redutabilii intelectuali umanişti români din ultima jumătate de veac.

Vasile Dem. Zamfirescu este unul dintre „păltinişeni“, dar unul care şi-a păstrat independenţa de spirit în raport cu magistrul Nicasius. Avînd o problemă personală cu figura paternă, Vasi s-a relaţionat tensionat cu pater-ul simbolic şi de substituţie care a fost Noica. A învăţat germana şi, deşi a tradus din Immanuel Kant, a făcut-o ca un preambul la tălmăcirea marilor texte din Freud şi Jung. A preferat antropologia filozofică sistemului metafizic, a ales etica în locul logicii şi psihanaliza în detrimentul ontologiei. Exact pe dos de cum ar fi preferat conu’ Dinu. Şi-a început cariera de distins eseist nu cu un jurnal, ci cu studii serioase. Diaristica şi memorialistica au venit tîrziu, aşa cum se şi cade atunci cînd nu te uiţi prea mult în oglindă, spre deosebire de alţi colegi de generaţie şi de Păltiniş. Vasi a avut drumul lui – şi nu a fost unul uşor. (…)

Ceea ce contează într-adevăr este că Leo a dat culturii noastre două excepţionale cărţi de dialoguri cu două figuri exemplare ale umanismului românesc contemporan, Mihai Şora şi Vasile Dem. Zamfirescu. Fără îndoială că, fără efortul şi încăpăţînarea lui, aceste două texte majore nu ar fi existat, lăsînd lacunară percepţia de care Şora şi Zamfirescu se bucură în România.

Esenţa volumului De la filozofie la psihanaliză & retur  constă într-o privire tolerantă şi relativistă cu privire la relaţia dintre reflecţia strînsă specifică filozofului şi privirea adaptată şi intuitivă a psihanalistului. Fireşte, din economia acestui raport nu lipseşte nici religia, nici ideologia. Natural, obsesia nicasiană a discipolatului este celebrată cum se cuvine, mai ales prin stăruinţa intervievatorului. Uneori, respondentul spune mai multe decît ar dori, în urma încăpăţînării cu care Leonid Dragomir descoase, revine, reformulează şi repune în discuţie. Alteori, maniera lacedemoniană în care răspunde chestionărilor profesorul Zamfirescu mai cenzurează din avîntul unei curiozităţi de o exuberanţă greu de egalat. Ceea ce rămîne, peste toate, este impresia unui tablou general pictat cu talent şi pus într-o perspectivă realistă.

Fragmente din recenzia lui Valentin Protopopescu, ”Eterna tinerețe a discipolatului”,

publicată în Observator cultural 

  

 


Lumea virtualaNu atât internetul, dar şi telefonul mobil sau televizorul pot fi considerate vicii ale societăţii actuale, care se interpun autenticităţii relaţiilor interpersonale: izolarea fiecăruia în faţa canalului preferat, comunicarea cu un celălalt virtual, plonjarea într-o lume virtuală a identităţilor multiple, de avatar.

De fiecare dată, ne aflăm faţă în faţă cu un alt reality show, asistăm la negarea despărţirii de interlocutorul invizibil (întrebările cel mai adesea întâlnite în comunicarea prin telefon sunt ”Ce faci?/Unde eşti?/Eşti singur/ă?”) şi ne conectăm la o lume aflată la limita dintre ficţiune şi realitate, nici una, nici alta, dar cu posibilităţi multiple de a deveni reală sau, în egală măsură, de a rămâne virtuală: o punere în scenă de imagini (de exemplu, fotografii instagram) şi filme/ videoclipuri, nici adevărate şi nici false.

Identitatea interlocutorului devine sinonimă cu pluralitatea, cu schimbarea, cu absenţa proximităţii, până la atingerea următorului paradox: ”Cel de departe devine apropiat, iar aproapele devine străin” (p. 9). Cartea lui Tisseron îşi propune să exploreze aspectele unui nou stil de a fi împreună, când străinul ajunge să ne devină apropiat… În acelaşi timp, este pusă problema dependenţei de internet, sentimentul că deschizi computerul pentru zece minute, sfârşind prin a rămâne ţintuit în faţa ecranului timp de câteva ore (în cazul cel mai fericit).

De aici reies o serie de aspecte:

  • în spaţiul virtual ”extimul” şi ”intimul” sunt complementare;
  • mottoul noii generaţii a ecranelor este acela că nu contează dacă eşti iubit sau detestat, totul e să nu laşi pe nimeni indiferent (a obţine cât mai multe comentarii, fie ele şi negative, nu numai like-uri, un exemplu pe care îl dau strict referitor la facebook);
  • avatarurile alese de jucători reflectă personalitatea şi preocupările acestora, rolurile nefiind măşti ale identităţii, ci faţete multiple.

Autorul mai trece în revistă problema vieţilor paralele (parteneri reali şi virtuali) și, de asemenea, a pericolului de a înlocui familia în sens tradiţional prin ”prietenii” din cyberspace; a modificării spaţiului şi a timpului – ”ubicuitatea” (a fi prezent în mai multe locuri în acelaşi timp, a face/a fi mai multe lucruri în acelaşi timp, corpul aici, vocea dincolo, intervenţia în spaţii virtuale paralele) devine posibilă, dar într-un sens negativ; la fel, prin jocurile video se ”trăieşte” într-un ”prezent etern”, cu posibile întoarceri în trecut sau cu salturi în viitor (aş exemplifica şi prin ideea de timeline, în cazul facebook).

  

Citește întreaga recenzie a cărții Lumea Virtuală: Avataruri şi fantome, de Serge Tisseron, în ZIARUL DE IAȘI.

  


Lumea virtualaÎn Lumea virtuală: avatare și alte fantomeSerge Tisseron decriptează relația noastră cu noile tehnologii: rețelele sociale, blogurile și site-urile matrimoniale.

Deși nouă nu ne este familiar numele său, bibliografia și contribuțiile pe care le-a adus în domeniul psihologiei (în special cele pe tema rușinii, a secretelor sau felului în care TIC ne influențează și schimbă viața) sunt atât de ample, fascinante și utile încât ar merita să le fie consacrat nu doar un articol, ci un întreg volum. Serge Tisseron este un scriitor care a manifestat dintotdeauna un interes special față de tot felul de subculturi, precum benzile desenate, arta grafitti sau serialele de televiziune.

(….)

Deși beneficiile lumilor virtuale sunt atât de multe încât ne-ar lua o zi întreagă să le enumerăm, orice pas înainte poate însemna trei înapoi pe un alt palier. Pe lângă faptul că spiritul poate fi maltratat de mirajul ecranelor, pe nesimțite ne vom trezi că virtualul duce la o singurătate controlată, ne perturbă relațiile sociale (în special cele familiale) și ne influențează percepția asupra noțiunii de identitate (raportarea la sine și la alții), prezență, imaginar, realitate, de spațiu și timp.

(…)

Un alt fenomen interesant care se poate observa ca o consecință a apariției Internetului și a accesului aproape nelimitat la informații este raportul de egalitate sau chiar inversat în ceea ce privește transmiterea de cunoștințe între generații, oferind copiilor șansa de a fi în postura celor care îi învață ceva pe părinți.

Noțiunea de intimitate evoluează și ea, apărând o cerere enormă pentru opusul intimității și anume dorința de extimitate, dreptul individului de a dezvălui părți intime ale vieții sale. Nu trebuie confundată dorința de extimitate cu exhibiționismul, pentru că în timp ce acesta din urmă se axează pe scopul de a fascina, seduce prin expunerea intimității, extimitatea are mai degeabă legătură cu dezvăluirea unor părți atât pozitive cât și negative, singura motivație fiind aceea de a obține acceptarea și validarea anturajului.

Fragmente din recenzia Elenei Potocean publicată pe Bookblog.ro.

  


Schimbarea trece drept scrierea autobiografică a lui Mo Yan. Asta o face, din capul locului, de două ori interesantă.

Mai întîi, pentru că în cărticica aceasta (care, pe lîngă un roman de dimensiuni medii, e cam cît bobul de orez pe lîngă o pită ardelenească) încape viaţa de pînă prin 2010 a autorului, adică a celui care, în 2012, avea să fie nobelizat în literatură. În al doilea rînd, pentru că autorul acesta chinez, care ţine să se reinventeze stilistic în fiecare carte, are totuşi obiceiul de a asezona introspecţia şi faptul istoric cu fantezia şi cu absurdul, ceea ce, pentru o autobiografie, poate fi şi ca sarea-n bucate, dar şi ca nuca-n Marele Zid Chinezesc.

Mie mi s-a părut că e ca sarea-n bucate. Schimbarea  lui Mo Yan – realistă, fantezistă şi absurdă în egală măsură – schimbă în primul rînd tiparele autobiografiei, pe care o transformă, delicat şi jucăuş, în una dintre cele mai altruiste proze cu putinţă.

SchimbareaCine caută informaţii despre viaţa autorului nu va fi, în nici un caz, dezamăgit, căci va găsi aici o întreagă istorie personală, cu date exacte, locuri precise, confesiuni fără înconjur şi observaţii de atmosferă generală. Numai că – şi aici e marea surpriză a cărţii – personajul principal nu va fi doar scriitorul, ci un cvartet alcătuit din: Mo (adică el), Lu (o fostă colegă de generală, foarte apetisantă), He (un fost coleg de-al lor, cu oarecari pusee în stil Zorba) şi un camion vechi, cu nume ceva mai lung (Gaz 51). Mo se dă adeseori la o parte şi, cu o hîtră generozitate, invită epica să se ocupe de destinele celorlalţi protagonişti. Povestea de iubire a lui Mo (cu cea care-i va fi soţie) ocupă o paranteză de cîteva rînduri. Povestea iubirii lui He pentru Lu ocupă cîteva zeci de pagini (din cele 120 ale întregii cărţi). Iar finalul, un autodenunţ laconic, pune cireaşa pe tortul unei autobiografii atît de ironice încît frizează romanul.

Recenzie apărută în Dilema Veche  

  


În acest univers care este împărțit între tentația infracționalității, tentația bărbăției ca păcat, ca provocare, ca rebeliune, ca dorință de scandal și, de cealaltă parte, natura intimă a unui băiețel de 11 ani, care este ca o fetiță, minunat, ascultător, și în gura căruia cuvintele obscene sună infernal, ei bine, din toată această magmă, ce putea să scoată un autor?

Dan C. Mihăilescu (”Omul care aduce cartea”, Pro TV)

   

  

Fragment din romanul

ŞI PORUMBEII VORBESC ENGLEZEŞTE

de STEPHEN KELMAN   

Îmi venea să-i zic că o iubesc, dar nu-mi ieşeau vorbele din gură. Părea prea de tot. Până şi cuvântul ăla. Părea prea de tot şi stupid să zic aşa ceva acum. Trebuia să-l ţin în burtă pentru mai târziu. Trebuia să-l înghit la loc.

Poppy:

O să-mi trimiţi mesaje?

Eu:

Bine.

Poppy şi-a scris numărul pe mâna mea. Avea un pix cu violet care mă gâdila. Era minunat, cel mai fain mesaj de noroc. Nu i-am zis că n-am telefon. O să iau telefonul Lydiei, o să mă lase, n-are încotro. S-ar putea să cer un telefon de ziua mea, nu un Playstation. Mai e doar o lună. Nu-mi pasă dacă are cameră video dacă pot să vorbesc cu Poppy. Nu vreau să se întrerupă legătura, e…

Atunci m-a sărutat Poppy. N-am avut când să mă pregătesc. M-a sărutat pe loc, fix pe buze. Era minunat. Nici nu mi-a fost frică de data asta. Era cald şi nu prea umed. Nu mi-a vârât limba. Mirosea a Tic Tacuri cu aromă de portocale. Am uitat-o pe Miquita de tot, oricum nu însemnase nimic. Am închis ochii şi m-am luat după Poppy. Avea buze foarte moi. Era foarte relaxant. Îmi venea să adorm pe vecie. Mi-am strâns un pic picioarele, ca să nu mă mai mănânce bulla.

Connor Green:

Ia uitaţi-vă, acuma i s-a sculat lui Harri! Care-i faza, e Ziua de Sculare a lu’ Ăla Micu’ sau ce? Ia mai puneţi-vă pofta-n cui!

A trebuit să ne oprim. Era ca şi cum te-ai fi trezit dintr-un vis frumos din care nu voiai să te trezeşti.

Poppy:

Connor, întinde-o de-aici.

Eram la poartă. O aştepta mama lui Poppy. Îmi doream să-i explodeze maşina, ca s-o conduc eu pe Poppy acasă.

Poppy:

Păi, pa.

Eu:

Pa.

Poppy mi-a făcut cu mâna prin geam. I-am făcut şi eu cu mâna. Nici nu părea pe invers, părea cea mai faină chestie. De-asta îşi fac oamenii cu mâna, aşa simt că sunt împreună. Şi le-o arată tuturor. M-am lins pe buze. Încă mai simţeam gustul răsuflării lui Poppy. Era singura superputere care îmi trebuia.

   

Freud, profet sau şarlatan?


De curând a apărut o excelentă biografie a celui numit chiar de biograful său „evreul fără Dumnezeu”, cel care prin cartea sa de interpretare a viselor a dat lumii coşmaruri, genialul şi intens diabolizatul Sigmund Freud.

În lucrarea „Freud, o viaţă pentru timpul nostru„, apărută în româneşte la Editura Trei, istoricul american Peter Gay îl compară pe Freud cu Darwin făcând referire la modul în care ambii savanţi au scandalizat întreaga lume prin teoriile lor. Dar, dacă în ceea ce-l priveşte pe Darwin omenirea s-a mai liniştit, Freud încă naşte controverse de-a dreptul pătimaşe, fiind fie pus la stâlpul infamiei, fie adulat de-a dreptul.

  

Între mit şi blasfemie

„După o perioadă de controverse ascuţite, chiar şi bunii creştini s-au împăcat cu explicaţia deloc pioasă asupra felului în care omul a devenit om. În zilele noastre, Darwin şi-a câştigat un loc sigur în biologie”, scrie Peter Gay. „Pe de altă parte, cu totul altfel stau lucrurile în privinţa lui Freud”, spune biograful său. „Susţinătorii lui îl privesc nu doar ca pe un interesant cercetător al minţii care a adus câteva contribuţii folositoare, dar şi ca pe un profet de excepţie, ca pe un erou cultural. Opozanţii fervenţi ai lui Freud îl văd, în schimb, nu doar ca pe un psiholog dezorientat, ci şi ca pe un dictator, un mincinos, un înşelător – pe scurt, un şarlatan.”

Peter Gay recunoaşte că nu este deloc uşor să fii biograful lui Freud, aceasta şi pentru că „obiectul” cercetării, Freud însuşi, ura până şi ideea de biografie. El şi-a distrus sistematic bună parte din corespondenţă şi chiar din lucrări tocmai pentru a le pune beţe-n roate celor ce şi-ar fi dorit după moartea lui să facă un ban cinstit de pe urma vieţii sale. Într-o scrisoare către logodnica sa datând din aprilie 1885, el nota nu fără umor: „Mi-am distrus  toate notele ultimilor 14 ani, scrisorile, extrasele ştiinţifice şi manuscrisele lucrărilor mele. Dintre scrisori, numai cele de familie au fost cruţate”, nota el. „O să-i las pe biografi să-şi bată capul cu asta. De ce le-aş uşura eu munca?„, scria el, fără milă faţă de cei pe care-i numea „nişte oameni nenăscuţi încă, dar sortiţi deja eşecului.”

   

Citiți continuarea recenziei în România Liberă

    


Câştigătoare de Pulitzer pentru ficţiune în 2011, cartea lui Jennifer Egan – “Pe aici au trecut Cuţitarii” (Editura Pandora M) este un tur de forţă în America anilor ’70-’80 şi una dintre cele mai bune cărţi pe care le-am citit anul ăsta. Ce citit, devorat!

Jennifer Egan îşi construieşte personajele cum ţes păienjenii pânza – în ochiuri mici, care se învârtesc concentric şi te prind în ele. Nu vrei să scapi, pentru că viaţa lui Bennie Salazar, producătorul muzical faimos în jurul căruia se întâmplă toate, şi-a Sashei, cleptomana lui asistentă, te ţintuiesc cu cartea în mâini până când istoria se închide (oare?) undeva în prezent.

E greu de povestit în câteva rânduri la ce să vă aşteptaţi de la romanul ăsta, dar să aveţi lângă voi o foaie şi un creion, ca să faceţi harta personajelor şi-a legăturilor dintre ele, care traversează 30 de ani de istorii personale şi istorie. Mai ales când “timpul e un cuţitar” şi taie în fiecare dintre noi inegal şi cu sete. Măiestria cu care scriitoarea ne poartă prin vieţile personajelor care prind viaţă cu fiecare nou capitol, vieţi noi, pentru ani şi vârste noi, e egalată numai de modul de repede-nainte pe care îl foloseşte ca să ne spună viitorul acestora. “Într-o altă zi, la mai mult de douăzeci de ani de-atunci, după ce Sasha îşi încheiase studiile şi se stabilise la New York, după ce-şi regăsise iubitul din facultate pe Facebook şi se căsătorise cu el şi avusese doi copii, când ajunsese să aibă, ca toată lumea, o viaţă cu multe griji care o enervau şi o copleşeau, Ted, de mult divorţat – şi bunic acum, avea să vină în vizită la ea acasă, în deşertul californian.”

De parcă toate poveştie sunt nişte melodii pe care le derulează cu ffw, doar e epoca în care tot ce se trăieşte se pune pe muzică: “I am the passenger/And I ride and I ride/I ride through the city’s backside/I see the stars come out of the sky. În timp ce ascult, mă gândesc: N-o să ştii niciodată cât de bine te înţeleg.”

Jennifer Egan devine pe parcursul celor 340 de pagini cea mai bună prietenă a ta, cititor – sfredeleşte mintea şi sufletele personajelor sale şi ţi le dezbracă de orice, şi chiar de-ar vrea, ele nu se pot ascunde, pentru că ea, creatoarea lor, nu le lasă (…)

Citește întreaga recenzie semnată de Cătălina Miciu pe blogul Cărturești

         


Nu sînt, recunosc, în mod real pasionată de cărţile de aventuri. Nu sînt neapărat genul care ţine să urmărească cu sufletul la gură ce se întîmplă mai departe. Şi totuşi, din cînd în cînd, citesc şi asemenea cărţi. Harta timpului, de Félix J. Palma, e aproape un astfel de exemplu (de fapt, e şi un roman de dragoste combinat cu SF…), scrie Iaromira Popovici la în debutul recenziei din Dilema Veche.

La început – continuă ea -, am fost de-a dreptul încîntată de roman; pe parcurs, i-am descoperit întorsături neaşteptate, care te făceau să te întrebi dacă e unul istoric, un tratat pseudoştiinţific sau filozofic; sau un fel de istorie literară (a literaturii SF) pusă în scenă…

Mi s-a părut o carte interesantă, deşi inegală. Şi aproape de dedicaţia autorului: „Pentru Sonia, căci există romane care nu se termină niciodată“. Pentru că Harta timpului pare, de la un punct încolo, că nu se mai termină niciodată… Sau că după fiecare sfîrşit apare un altul posibil.

Poate tocmai de aceea romanul lui Félix J. Palma se cheamă Harta timpului: bănuiesc că structura lui îmbîrligată, cu personaje şi metapersonaje, realităţi… reale şi aparente, divagaţii pseudoştiinţifice structurează scriitura ca un exemplu de o asemenea hartă.

Prima parte a romanului, cea mai… clasică, poate, a fost cel mai mult pe gustul meu. Şi din pricina poveştii (un tînăr de familie bună se îndrăgosteşte de o prostituată în vremea lui Jack Spintecătorul). Dar şi datorită comparaţiilor numeroase, neaşteptate, ludice şi profunde în care aceasta abundă. Iată cîteva exemple:

„Le-ar fi putut spune cum e iubirea pe dinăuntru, fiindcă el o desfăcuse ca pe un fruct, o deschisese ca pe un ceas ca să cerceteze mecanismul ce-i dădea viaţă, piesele ce făceau ca limbile ceasului să macine timpul“;

„Moartea în sine nu-l înspăimînta deloc, căci frica de ea (…) provine mereu din certitudinea că universul nu va dispărea odată cu noi, ci că-şi va urma cursul, aşa cum continuă şi cîinele să trăiască după ce i s-a scos o căpuşă“.

Comparaţiile jucăuşe şi cu simţul umorului ne duc, treptat, spre una din celelalte părţi ale romanului: cea despre călătoria în timp. (…)

      

Citește continuarea în Dilema Veche.

   

%d blogeri au apreciat asta: