Femeia cu celule nemuritoare

Pe 4 octombrie 1951, o femeie de culoare pe nume Henrietta Lacks a murit de cancer cervical la spitalul Jonhs Hopkins din Baltimore. Avea 31 de ani, iar la momentul acela nimic nu părea special la ea.

Lucrurile au luat însă o turnură spectaculoasă după moartea Henriettei Lacks. Celulele prelevate din corpul ei, fără permisiunea familiei, au fost folosite de doctori pentru a revoluționa medicina. Amestecându-le cu un tip special de plasmă, medicii au reușit să înmulțească celulele tumorale ale Henriettei Lacks în laborator. A fost pentru prima oară când celule omenești au supraviețuit în afara corpului unei persoane.

Cu ajutorul celulelor nemuritoare ale Henriettei Lacks, cunoscute drept celule HeLa, cercetătorii au reușit să creeze vaccinuri împotriva poliomielitei, tehnici de fertilizare in vitro, să deruleze cercetări în domeniul geneticii și să obțină remedii pentru o mulțime de afecțiuni. Peste 50 de milioane de tone metrice de celule HeLa au fost cultivate de la moartea Henriettei, iar folosirea lor este menționată în peste 60.000 de studii științifice.

Află întreaga poveste din cartea:

În mod paradoxal, deși Henrietta Lacks a revoluționat lumea medicinei, urmașii ei trăiesc într-o sărăcie lucie și n-au asigurări de sănătate. Copiii Henriettei Lacks au aflat după mai bine de 20 de ani de la moartea mamei lor că celulele acesteia au devenit esențiale pentru medicină și că o mulțime de oameni s-au îmbogățit de pe urma lor. În prezent, celulel HeLa se găsesc în aproape toate laboratoarele de cercetare biologică din întreaga lume. Au ajuns chiar și în spațiu, pentru a se vedea dacă țesutul omenesc poate supraviețui în condiții de gravitație zero. Celulele HeLa pot fi ținute înghețate timp de ani de zile, iar când sunt dezghețate din nou continuă să se înmulțească.

În opinia multor cercetători, cazul Henriettei Lacks a scos la iveală lipsa de moralitate a industriei medicale și abuzurilor la care sunt supuși unii pacienți în numele științei. Mai mult, în luna martie 2013, un grup de cercetători de la Laboratorul European de Biologie Moleculară (LEBN) din Heidelberg a publicat genomul complet al Henriettei Lacks, din nou fără ca aprobarea familiei femeii să fie cerută sau obținută.

Fragmente din articolul publicat de realitatea.net

 

 

 

Lansare: MÂNDRĂ SĂ FIU RROMĂ. ”Nu îndrăzneam să le spun celor din anturajul meu că o să intru la Sorbona”.

Anina Ciuciu s-a născut la Craiova, într-o familie de rromi. În 1999, după multe peripeţii, a ajuns în Franţa, la Bourg-en-Bresse. S-au confruntat cu cea mai neagră sărăcie, locuind în condiţii insalubre – în tabere de rromi, într-o cazarmă dezafectată şi câştigându-şi traiul din cerşit. Ajutaţi de o localnică miloasă, apelează la autorităţi şi primesc o locuinţă. De asemenea, li se oferă posibilitatea de a lucra în condiţii decente. Dornică să înveţe, Anina nu renunţă la şcoală, în ciuda felului în care este tratată acolo de unii copii. Iar eforturile îi sunt răsplătite: obţine bacalaureatul ştiintific, licenţa în Drept şi e acceptată la prestigioasa Universitate Sorbona, rezumă HotNews.

Aparuta anul trecut in Franta, cartea „Mandra sa fiu rroma” va fi lansata, in limba romana, la Ceainaria Carturesti-Verona vineri 7 martie de la ora 18.30 in prezenta autoarei, dar si a ambasadorului Frantei Philippe Gustin, respectiv a consilierului primului-ministru Damian Draghici.

  

  

Am postat acum doua zile un pasaj despre plecarea din Romania a Aninei Ciuciu (in masina unei calauze, intr-un portbagaj alaturi de alti 9 copii). Acum, ca stiti cum a inceput povestea, va invit sa aflati si cum se inchide cercul acestei carti:

Cand am deschis usa, am vazut ca toata lumea ma astepta, tata se prefacea ca citeste ziarul, mama era in bucatarie. In cele din urma, Marie‑Amelie a aruncat bomba: „Ai primit un raspuns!“

Imi fusese teama de aceasta clipa toata ziua, iar acum ma aflam in fata acelui plic pus pe masa din living. Zeci de fiori mi‑au strabatut trupul, mainile imi erau umede. Mi‑era frica, da, mi‑era frica.

Domnisoara,

Am onoarea sa va informez ca a fost emis un aviz favorabil ca urmare a cererii dumneavoastra de înscriere la Masterul 1 de cariera judiciara, sub rezerva sa nu va fi înscris deja la o alta institutie, pe baza prezentarii originalului si fotocopiei certificatului de încheiere a studiilor sau diplomei de licenta…

Cred ca mi s‑a luminat privirea in cateva secunde. Am recitit scrisoarea cu voce tare, mama a tipat de bucurie, surorile s‑au strans imediat langa mine ca sa ma ia brate… Nu‑mi mai amintesc ce mi‑au spus. Mi‑am intors atunci privirea catre tata: pl.ngea.

In zilele care au urmat, am recitit adeseori scrisoarea, dar nu indrazneam sa le spun celor din anturajul meu ca o sa intru la Sorbona. Mi‑era teama ca nu se va realiza. Erau multe obstacole financiare si materiale, asta implica si sa‑mi parasesc familia pentru prima data, or, acesta era un pas important. Cat despre parintii mei, ei au ezitat mai putin. Chiar daca le era inca si mai teama decat mie sa fie nevoiti sa se desparta de fiica lor, nu voiau sa pierd aceasta sansa. Tata cunostea prestigiul Sorbonei. Nici macar o clipa n‑a avut cea mai mica retinere la ideea de a ma vedea plecand de acasa. Chiar el mi‑a zis: „Bineinteles ca trebuie sa te duci! Este sansa vietii tale. N‑o s‑o ratezi pentru ca nu ai cu ce sa platesti. O sa facem totul ca sa rezolvam“.

(…)

Asa ca am luat‑o spre Paris cu tata. Era dupa o dimineata de dializa, foarte obosit, dar ma asigura ca totul e in regula. Voia sa fie acolo, cu mine. Si voia, ca si mine, sa descopere Parisul, marile sale bulevarde, monumentele. N‑am avut insa timp sa vedem mare lucru. Orele ne erau numarate si, mai ales, nu voiam sa oboseasca prea tare. Asa ca am mers direct la tinta, am terminat cu formalitatile de inscriere, iar apoi, la CROUS, mi s‑a confirmat ca mai era intr‑adevar o garsoniera disponibila, in arondismentul 20, dar ca era imposibil s‑o vizitam. A trebuit sa iau o hotarare rapida, pentru ca erau si alte cereri pe lista de asteptare. Ca urmare am semnat, fara sa vad locul, pentru o chirie convenabila unui student care beneficiaza de sprijin financiar.

— Acum, ca am rezolvat totul, o sa vedem Sorbona! mi‑a zis tata dintr‑o suflare.

— Daca vrei tu, i‑am raspuns.

In adancul meu, era ceea ce visam. El, poate si mai mult decat mine…

Cand am ajuns in Cartierul Latin, am tras adanc aer in piept. Aveam oarecum aceeasi impresie ca aceea, pentru totdeauna intiparita in memoria mea, a aerului pe care‑l respirasem pana‑n adancul sufletului meu in Alpi, intr‑o anumita dimineata de decembrie 1997. Visam de luni intregi sa vad Sorbona. In fata acelei cladiri imense, din care emana ceva impunator, mi‑am zis ca era neaparat necesar sa ma ridic la inaltimea acelui loc. Am simtit o emotie puternica.

Si tata era in al noualea cer: sa descopere acel loc maiestuos care avea sa‑i primeasca fiica peste cateva saptamani, era pentru el minunat. Dupa paisprezece ani de la sosirea noastra in Franta, se poate spune ca tata traia prima lui satisfactie imensa, o fericire materializata de acel loc, de acea scrisoare de admitere, de acea locuinta care ma astepta.

(Fragment din MÂNDRĂ SĂ FIU RROMĂ. DE LA FAŢA LUNCII LA SORBONA: UN DESTIN DE EXCEPŢIE)  

  

Mândră să fiu rromă: lansare la Cărturești-Verona

Vineri, pe 7 martie, o puteți întâlni pe sorbonarda Anina Ciuciu, împreună cu Damian Drăghici și ambasadorul Franței.

• Din tabăra de rromi la Universitatea Sorbona. Povestea performanţei unei tinere românce (Mediafax)
• A cerşit în Franţa şi acum studiază la Sorbona. Povestea româncei de etnie rromă ce vrea să devină magistrat (Hotnews.ro)
• Din şatră, la Sorbona (Antena 1)

Sunt doar câteva dintre titlurile materialelor ample realizate în urmă cu un an, la apariţia volumului în limba franceză. Acum, cartea Mândră să fiu rromă de Anina Ciuciu se găseşte în toate librăriile din România. Este povestea unei tinere de etnie rromă care a pornit de la periferia insalubră a Craiovei şi a ajuns peste ani să studieze la Universitatea Sorbona.
Din copilăria petrecută prin taberele de rromi şi până la acceptarea la Sorbona, confesiunea Aninei Ciuciu ne invită să urmărim destinul incredibil al acestei tinere femei hotărâte să-şi depăşească propria condiţie, însă fără să-şi uite originile. O frumoasă lecţie de viaţă, ce speră să schimbe atitudinea faţă de comunitatea rromă.

„Mă numesc Anina, am douăzeci şi doi de ani, ţara mea este Franţa, dar originile mele se află undeva la mai bine de două mii de kilometri de Paris. M-am născut la Craiova, în frigul românesc al lunii ianuarie 1990.” – Anina Ciuciu

     Detalii despre lansare:
     

Anina Ciuciu s-a născut la Craiova, într-o familie de rromi. În 1999, după multe peripeţii, a ajuns în Franţa, la Bourg-en-Bresse, împreună cu parinţii şi surorile ei. Însă acest parcurs a fost deosebit de dificil: s-au confruntat cu cea mai neagră sărăcie, locuind în condiţii insalubre – în tabere de rromi, într-o cazarmă dezafectată şi câştigându-şi traiul din cerşit. Ajutaţi de o localnică miloasă, apelează la autorităţi şi primesc o locuinţă. De asemenea, li se oferă posibilitatea de a lucra în condiţii decente.

Dornică să înveţe, Anina nu renunţă la şcoală, în ciuda felului în care este tratată acolo de unii copii. Iar eforturile îi sunt răsplătite: obţine bacalaureatul ştiintific, licenţa în Drept şi e acceptată la prestigioasa Universitate Sorbona. Anina e un model de curaj şi determinare: a demonstrat că, prin perseverenţă şi dorinţa de a învăţa, poate să-şi împlinească visul – acela de a fi magistrat şi cetăţean demn al Europei.

„Când treci prin ceea ce am trecut eu, eşti hotărât la culme să reuşeşti. Este singura modalitate prin care poţi să-ţi iei revanşa asupra vieţii. Rromii nu sunt numai persoane care cerşesc sau care trăiesc aşa, hoinărind peste tot. Alcătuiesc o comunitate care are o cultură, o istorie şi trebuie să încerci să-i cunoşti. Nu trebuie să vă fie teamă, trebuie doar să încercaţi să ne înţelegeţi şi să ne dati o şansă.” – Anina Ciuciu

  

Cînd ”nimeni” e cineva: Povestea vieţii lui Sever Dron, component al echipei de Cupa Davis a României în anii ’60

Sever Dron a fost component al echipei de Cupa Davis a României şi apoi antrenor. A trăit 17 ani în Franţa cu un paşaport special, cu coperţi de pînză albastră: cel de apatrid. Povestea lui este o combinaţie fascinantă de muncă, întîmplări incredibile şi întîlniri providenţiale.

  

Ajuns la vîrsta rotundei experienţe, „aproape septuagenar”, cum singur se descrie, Sever Dron ne trece prin începuturile sale în tenis, un sport la care a ajuns, pînă la urmă, în pofida pasiunii sale pentru fotbal şi mingea cu petice. Arzînd etapele, savuros e episodul primei întîlniri directe cu Ilie Năstase, în 1957, pe cînd erau amîndoi doar nişte copii.

Cronică la volumul:

Sever este un om care s-a născut pentru tenis – Guy Forget

Atît de îndrăgostiţi de sfera galbenă şi de meciul lor încît nu-şi mai doreau să se termine. Aproape că au reuşit să joace şi al treilea set şi asta doar pentru a prelungi micul şi complexul show pe care îl făceau cei doi puşti peteren.

Etapele se succed repede, rezultatele se înghesuie, prezenţa în echipa României de Cupa Davis e un bun cîştigat pe merit. Anul 1969 rămîne unul memorabil pentru Dron, care joacă finala, challenge round, cum se numea pe atunci, alături de Ilie Năstase, Ion Ţiriac şi Petre Mărmureanu, contra americanilor, la Cleveland. Apoi vine perioada cînd devine „necorespunzător”, motivele nefiind clare nici pînă-n ziua de azi.

Sever Dron şi-a făcut apoi propriul destin, alegînd să solicite azil politic în Franţa, în 1972. Viaţa i-a surîs o dată cu propunerea de a fi antrenor şi jucător la clubul din Melun, chiar dacă a trebuit să doarmă pe mocheta din sală, învelit cu fileurile, pînă i-a fost gata locuinţa. Acolo a rămas mulţi ani şi oamenii l-au iubit, l-au apreciat şi, mai ales, l-au înţeles cînd a venit momentul să treacă la o altă etapă.

Ca antrenor, a lucrat, la solicitarea lui Ion Ţiriac, cu Guillermo Vilas cînd argentinianul a disputat a patra sa finală la Roland Garros, pierdută la Mats Wilander în 1982. I-a fost sfătuitor Virginiei Ruzici, singura noastră campioană de Mare Şlem. L-a pregătit pe talentatul şi capriciosul Henri Leconte, care avea să urce pînă pe locul 5 în ierarhia mondială. De asemenea, i-a fost alături într-o „colaborare scurtă, dar intensă”, cum o descrie în carte, lui Julie Halard, care a ajuns a 7-a jucătoare a lumii.

Emoţionante sînt paginile în care Sever descrie cum a primit acel paşaport atît de special, „care semăna mai mult cu o agendă acoperită cu pînză albastră”. La rubrica cetăţenie scria „apatrid„, categorisire care, credea Sever Dron, însemna un fel de nimeni, că nu aparţii de nicăieri. Abia în 1989, după 17 ani de aşteptare, a fost declarat cetăţean francez. Între timp însă, poate nici nu mai avea nevoie de asta. Devenise cineva. De fapt, fusese întotdeauna. Fusese şi este Sever Dron.

Fragment din cronica apărută în Gazeta Sporturilor

   

„Viaţa nemuritoare a Henriettei Lacks”: O sudistă-cobai revoluţionează medicina

„Henrietta trăieşte? N-avea nicio logică. Îi văzuse el însuşi cadavrul la înmormântare. O dezgropaseră? Sau îi făcuseră ceva în timpul autopsiei?”, se întreba în anii ‘70 Lawrence, unul dintre fiii „nemuritoarei” Henrietta Lacks.

Trecuseră deja două decenii de la moartea Henriettei (1951), o tânără afro-americană din Virginia ucisă de un cancer cervical. Iar în cele două decade scurse de-atunci, nimeni nu se ostenise să spună familiei ce carieră spectaculoasă făcuseră celulele recoltate din tumoarea femeii.
Având capacitatea de a se înmulţi „ca buruienile”, celulele botezate „HeLa” deveniseră vedetele laboratoarelor de farmacologie, ne lămureşte Rebecca Skloot în „Viaţa nemuritoare a Henriettei Lacks„. Reproducându-se la 24 de ore, celulele HeLa ajunseseră iute „cobaii” ideali pentru testarea de noi medicamente pentru lucemie, gripă, Parkinson, poliomelită etc. Tăiate mărunt, celulele erau bombardate cu toxine, radiaţii şi viruşi, în speranţa găsirii unor tratamente eficiente.

Toate bune şi frumoase, numai că descendenţii Henriettei n-au ştiut vreme îndelungată la ce folosesc celulele recoltate fără ştirea lor (e drept, în anii ’50, legea nu-i obliga pe medici să ceară consimţământul pacienţilor pentru „împrumutarea” bucăţilor de ţesut). În plus, producerea pe bandă de celule „HeLa” a constituit, pentru un timp, o afacere frumuşică, fără ca cineva să plătească „drepturile de autor”.

Cine a fost însă Henrietta Lacks? Aproape zece ani i-au trebuit Rebeccăi Skloot ca să intre sub pielea urmaşilor ei. Dezgustată de jurnaliştii senzaţionalişti, familia Lacks şi-a deschis cu greu sufletul. Poate şi pentru că înţelegea cu greu miza acelor inginerii „voodoo” ale geneticii – fiul, de pildă, era convins că „celulele mamei o să-l facă pe Stevie Wonder să vadă”.

Rebecca Skloot, un reporter cu fler, spune povestea amară a Henriettei şi a urmaşilor ei marginalizaţi, pentru a reface, în paralel, traseul celulelor umane care au revoluţionat medicina secolului XX. O istorie pe cât de fascinantă, pe atât de sinuoasă, marcată de încurcături etice, atitudini rasiste şi zvonuri alarmiste cu hibrizi şi clone.

   

Cronică publicată în Bussiness Magazin la cartea Rebeccăi Skloot – „Viaţa nemuritoare a Henriettei Lacks„, Editura Pandora M, Bucureşti, 2012

  

Simplu, Daria: ”de la miros de prăjituri la miros de medicamente”

Mărturisesc că, în ciuda tabloului elogios al Dariei, alcătuit de amintirile cunoscuților și de informațiile publice, bănuiam, înainte de a deschide volumul, că voi avea de a face cu o cronică a unei disperări, cu o confesiune de o tristețe profundă, mai ales că, așa cum sugerează editorii, jurnalul tinerei brașovene nu a fost destinat publicării de către autoare.

(…)

Din fericire nu a fost să fie așa. Pe de o parte paginile cuprinse în volumul Simplu, Daria nu păstrează convenția clasică a jurnalului, cu însemnări zilnice constante, cu fragmente de disperare rumegate secvențial care să amintească permanent cititorului izolarea și depresia celui suferind – în cazul așa zisului jurnal al Dariei, vorbim de o mare varietate compozitionala – un amestec de reflecții, de scene de viață aleatoare și chiar de un roman în curs de elaborare, totul presărat și cu poezii și chiar cu o rugăciune.

Povestea Dariei, așa cum o aflăm chiar de la autoare este dramatică fără îndoială: rămasă orfană de tată, imediat dupa nastere, află la 13 ani că suferă de cancer (iar tranziția de la copilăria fără griji la disciplina septică e evocată cu sensibilitate: trăiam acum într-un univers al acelor și al branulelor, de la miros de prăjituri la miros de medicamente, de la desene animate la a vedea zilnic copii chei și condamnați, de la libertate și veselie, la a fi închisă într-o celulă de spital), urmează operații, tratamente, până la recidiva finală a tumorii, în vremea în care Daria studia la facultate. Da, desigur, sunt multe pagini triste, pagini în care suferința erupe și pune stăpânire complet pe însemnare – sunt mai ales momentele în care realitatea bolii dar și anomaliile aleatoare întâlnite în spațiul românesc (de la neglijența medicilor și până la dezordinea din trafic, toate cauzatoare de drame după cum veți vedea) se dezvăluie autoarei în cele mai crunte feluri, atrăgând revolta, disprețul, disperarea.

Dincolo de toate aceste revelații sumbre și impresionante, volumul dezvăluie și dimensiunea tonică și matură a lucidității autoarei. Protagonista (inclusiv cea din romanul Dariei) este o luptătoare care dorește supraviețuirea, dar nu dintr-o teamă absolută de  moartea (nu mi-e frică de moarte dar aș vrea să o trăiesc cât mai târziu pentru că simt că mai sunt multe lucruri de gustat aici, în lumea fizică), care e capabilă să privească boala drept un prilej de potențare a tuturor experiențelor trăite, care  e capabilă să cântărească tratamentul greu și dificil  drept un preț destul de mic pentru prilejul de a întâlni oameni minunați, de a se bucura de culori și sunete.

În acele pagini, Daria e cât se poate de vie, iubește, trăiește intens, se revoltă, se îndrăgostește de copaci și savurează surprizele toamnei. În acele pagini, nici măcar Domnul C, cel care nu respectă contractul de ședere și se tot extinde în abdomen, nu îți mai da senzația că citești jurnalul unui condamnat la moarte.

  

Fragment din recenzia semnată de Sever Gulea pe blogul librăriei virtuale Libris.ro

   

Am 10 ani si vreau sa divortez!

Nojoud Ali este o fetiţă dintr-o familie săracă din Yemen. Tatăl ei a considerat că nu mai are bani să o ţină acasă și i-a dat-o în căsătorie unui bărbat cu 20 de ani mai în vârstă decât ea. Deși promisese să aștepte ca fetiţa să devină majoră pentru a o trata ca femeie, bărbatul respectiv o bătea zilnic și o siluia. Nici familia soţului, nici familia ei n-au sprijinit-o pe Nojoud. Dimpotrivă.
Fetiţa a reușit într-o bună zi să fugă și a ajuns la porţile tribunalului din Sanaa. A cerut divorţul. A avut norocul să fie ascultată de o avocată ce se ocupa cu apărarea drepturilor femeii.
Cazul a fost fără precedent în Yemen şi a stârnit agitaţie în media din întreaga lume. Cartea relatează povestea fascinantă și dură a acestui copil care a fost obligat să renunţe la copilărie și la jucării pentru o căsnicie. Pe 10 noiembrie 2008, cea mai tânără divorţată a lumii a primit, la New York, Premiul „Femeia anului”, decernat de revista americană Glamour. A împărţit această neașteptată consacrare cu vedeta de cinema Nicole Kidman, cu secretarul de stat american Condoleezza Rice și cu senatoarea Hilary Clinton. S-a scris despre ea în New York Times, Los Angeles Times și revista Times.

Această mărturie inedită este co-semnată de jurnalista Delphine Minoui. Ca reporteră specializată în problemele Orientului Mijlociu, ea a relatat pe larg în presa franceză toate evenimentele majore care au marcat această regiune asiatică în perioada ultimilor 12 ani. În anul 2006, ea a primit Premiul Albert Londres pentru o serie de reportaje pe care le-a realizat în Irak și în Iran.

Ziarul RING a acordat cartii un spatiu generos in editia din 20 decembrie:

„Volumul ilustrat cu fotografii şi desene ale micuţei Nojoud este o adevărată călătorie în lumea unei fetiţe care a reuşit să îşi apere inocenţa şi să se împotrivească abuzurilor acceptate de tradiţie”.

Tulburatoarea poveste a fost remarcata si de Simona Chitan, in Adevarul din 31 decembrie:

„Volumul „Divorţată la 10 ani” surprinde cu sensibilitate drama fetiţei care a hotărât totuşi să-şi ia soarta în mâini şi se apere singură într-o lume care nu a apărat-o şi i-a ucis copilăria.”

Cititi un fragment din „Divortata la 10 ani” pe siteul Pandora M, in sectiunea Cutia Pandorei. Click aici

 

„Divorțată la 10 ani”, Nojoud Ali, în colab. cu Delphine Minoui, Editura Pandora M, Colectia „Reality Shock”, 2010.

Grecoaica din inima dictatorului irakian

Cum ajunge o adolescentă de 16 ani să de îndrăgostească de un bărbat ambiţios, atractiv şi hotărât într-un decor exotic al Orientului Mijlociu nu este prea greu de înţeles.

   

Pe cât de repede se înamorează Parisoula de Saddam Hussein, la o petrecere în vecini, pe atât de repede afecţiunea ei pare să se destrame. În mod ironic, prima iubire a Parisoulei este înfrântă şi depăşită de căsătoria aranjată de părinţi, cu arabul bogat Sirop.

După o serie de întâlniri secrete (întregite, desigur de partide de amor de neuitat), relaţia imposibilă (atâta timp cât părinţii dezaprobau atât caracterul, cât şi opţiunile politice ale lui Saddam) între tânăra grecoaică și Hussein  este pecetluită de căsătoria dintre Parisoula şi Sirop, în anii 70.

 

 

 

Irakul este însă pe cale să se schimbe la faţă. Saddam Hussein este omul cu numărul 2 în stat, pe cale să devină numărul 1 iar influenţa sa nu va întârzia să se facă simţită. Parisoula este femeia aleasă de Saddam Hussein nu drept soţie, ci drept amantă, statut pe care dictatorul irakian se va îngriji să-l protejeze prin măsuri mai mult sau mai puţin directe: naţionalizarea averii părinţilor şi a soţului, exilarea lui Sirop şi cererea de divorţ sunt doar câteva din strategiile  pe care Saddam Hussein le adoptă din umbră pentru a o păstra pe Parisoula aproape.

Ce poate să facă Parisoula, împreună cu copiii ei? Nimic altceva decât să supravieţuiască. Principialitatea într-o relaţie cu un dictator este periculoasă, atâta timp el se poate simţi ameninţat de orice limită care i se impune, de orice refuz pe care îl aude. Parisoula joacă pe cartea siguranţei, a tăcerii, trebuie să se protejeze pe ea şi pe familia ei, renunţă şi la căsnicie şi la libertate.

 

 

 

Cu toate acestea, rămâne o femeie independentă financiar şi social, nu este doar amanta lui Saddam, ci o funcţionară competentă în organizaţiile diplomatice irakiene. Viaţa ei atârnă de capriciile  lui Saddam Hussein, iar Parisoula este nevoită să intrepreteze succesiv rolul de amantă, mamă, soră, în funcţie de context. O astfel de viaţă, trăită în umbra unui dictator corupt de putere atrage, pe lângă privilegiile sociale şi influenţă, absenţa prieteniilor şi imposibilitatea de a lua decizii prea mari cu privire la propria persoană.

Parisoula dovedeşte însă o mare putere de regenerare psihologică şi emoţională, chiar şi după traversarea infernului unei duble dictaturi: cea politică din Irak, densă în evenimente şi crime sângeroase, dar şi cea amoroasă, ambele întregind un sentiment de ameninţare  drept cadru existenţial.

Citiți întreaga recenzie a volumului de memorii Viața mea cu Saddam Hussein pe blogul libris.ro.

 

Mărturia unui popor oprimat de propriii lideri

Între terorism și apărarea demnității umane, granița este subțire.

       

La începutul acestui an, volumul Fiul Hamasului (Pandora M, 2010) a făcut valuri deopotrivă în lumea palestiniană şi în ţările în care a fost publicată până acum. Imediat după publicare, Mosab Hassan Yousef a devenit rapid unul dintre cei mai controversaţi autori contemporani.

  

 

 

Născut în 1978, Mosab era fiul unuia dintre fondatorii Hamas, mişcarea islamică de rezistenţă din teritoriile palestiniene. Povestea lui a dezvăluit încălcarea tuturor zonelor interzise din conflictul israeliano-arab. Cruzimea împărţită deopotrivă între soldaţii israelieni şi militanţii arabi, spionajul pentru serviciile secrete israeliene şi activitatea la cel mai înalt nivel în organizaţia palestiniană şi chiar convertirea la creştinism după o copilărie marcată de momente impresionante din viaţa de zi cu zi a Islamului de azi.
 

 

  

Dacă urmăreşti interviurile date de Mosab, chiar şi cel video de pe site-ul oficial al cărţii, te izbeşte fragilitatea psihologică a persoanei care a trecut prin închisorile israeliene, s-a confruntat cu sadismul unora dintre colegii săi de penitenciar şi a spionat pentru ambele părţi implicate în conflict.

 

 

Cartea este presărată cu explicaţii ale contextului istoric în care a luat naştere conflictul din Orientul Apropiat şi de scene copleşitoare pentru oricine este hotărât să acorde credit nelimitat uneia dintre părţile implicate. Şi când vorbim despre părţi nu putem să facem abstracţie de faptul că, dincolo de implicaţiile religioase ori politice, adevărata dramă este cea trăită de familii normale sfâşiate de fiecare acord şi de fiecare neînţelegere între oficialii marilor şi micilor puteri.

În acelaşi timp, Fiul Hamasului este şi povestea unei convertiri, dar şi mărturia oricărui popor oprimat de propriii lideri. Acelaşi scenariu care se repetă în istorie în toate perioadele de declin cunoscute de marile civilizaţii şi imperii: corupţia liderilor, decăderea popoarelor, falimentul eroilor.

Recenzie apărută în ziarul Ring. 

 

Citește și:

Blonda lui Saddam. Ce n-a văzut Bagdadul…

O carte care a creat valuri in lumea intreaga: Fiul Hamasului

Primele 3 cărți din colecția REALITY SHOCK

    

 

Blonda lui Saddam. Ce n-a văzut Bagdadul…

Din cutia Pandorei M, au scăpat deja trei cărți cu povești șocante de viață: istoriile de spionaj ale Fiului Hamasului, dezvăluirile amantei lui Madoff și straniile dileme morale ale unui avocat neamț specializat în crime. 

Ei bine, urmează o poveste cu Saddam neștiutul, așa cum l-a cunoscut doar amanta sa grecoaică, Parisoula Lampsos (vezi mai jos fotografia ei la bătrânețe). Viața mea cu Saddam Hussein se numește următoare apariție din seria Reality Shock de la Pandora M. Suplimentul cultural al Ziarului Financiar (Ziarul de Duminică) aruncă buzduganul, oferind un fragment în avanpremieră. Iată cum își începe povestea cea pe care tot Bagdadul o cunoștea sub numele de cod ”Blonda”:

 

Când l-am întâlnit prima oară pe Saddam Hussein de abia împlinisem 16 ani.

Nimic din ceea ce deprinsesem până atunci nu mă pregătise pentru întâlnirea cu Saddam şi nimeni nu putea să bănuiască felul în care avea să mi se schimbe viaţa dupa acea seară. Până în vara lui 1968 tot ceea se se întâmplase în viaţa mea fusese planificat de dinainte şi singura mea teamă fusese să nu-i supăr pe părinţi şi pe cei şapte fraţi. Mă temusem ca nu cumva, în calitate de fiică şi soră unică, să nu mă port în vreun fel care să îmi facă familia de ruşine.

Ce vremuri fericite erau pe atunci. Totul era atât de simplu.

Nu eram frumoasă, niciodată n-am fost. Dar eram foarte drăguţă. Aveam ochi mari, căprui, şi eram rotunjoară, moale şi pufoasă, aidoma unei gogoşi proaspăt coapte. Aveam părul blond-închis; îmi cădea lung pe spate. Dar altceva era remarcabil la mine, ceva mai greu de definit.

O rudă a încercat odată să le explice copiilor mei:

– Când mama voastră se plimba pe stradă în Bagdad ieşea toată lumea din magazine şi se uita după ea!

E adevărat. Chiar aşa era. Părea că sunt luminată. Şi nu umblam ca alte fete. Picioarele mi dansau. Pofta de viaţă mişca aerul în jurul meu. Şoldurile mi se legănau fără ca eu să-mi dau seama cum se întâmpla aşa ceva. Mama mă certa:

– Nu mai umbla aşa Pari, termină! Şi când stai jos ţine ţi spatele drept, picioarele apropiate şi mâinile pe genunchi!

(…)

Numele tatălui meu era respectat în cele mai înalte cercuri. În jurul nostru locuiau familii irakiene stimate, majoritatea creştine ca şi noi. Crucea Roşie şi multe ambasade îşi aveau sediile în cartierul nostru.

Viaţa de zi cu zi a familiei curgea între graniţe bine delimitate, unde fiecare îşi avea rolul stabilit. Tata era adesea plecat în călătorii de afaceri, iar mama era responsabilă pentru tot ce se petrecea în gospodărie. Când nu eram acasă, eram la club şi socializam cu alte familii din elita Badgadului din acea vreme. Petreceri, cine, înot, tenis, volei, băuturi cu sau fără alcool, un restaurant rafinat – tot ceea ce şi putea dori cineva vreodată. În fiecare joi sărbătoream ziua adolescenţilor. Dansam, ne îndrăgosteam, şi beam Fanta. În fiecare vineri cinam cu familia la club. Apoi tata juca cărţi cu prietenii lui, în timp ce mama îşi petrecea timpul în compania prietenelor ei.

  

 

(…)
Asta era viaţa mea când l-am întâlnit pe Saddam. O fetiţă drăguţă din societatea înaltă a Bagdadului. Habar n aveam de politică. Mă consideram europeană, iar familia mea era creştin ortodoxă. Contrastul dintre mine şi Saddam nici c-ar fi putut fi mai mare.

Saddam avea în jur de 30 de ani când ne-am cunoscut. Însă faptul că era semnificativ mai în vârstă decât mine a contat mai puţin în ceea ce avea să urmeze decât faptul că provenea dintr un mediu radical diferit de al meu. Saddam dusese o viaţă foarte modestă într un sat de lângă Tikrit, un oraş aflat la nord de Bagdad. Tatăl său fie dispăruse, fie murise înainte ca Saddam să se nască. Mama lui s-a recăsătorit mai târziu şi Saddam şi a petrecut o mare parte a copilăriei în casa unchiului său, la Bagdad.

Diferenţele uriaşe dintre experienţa mea de viaţă şi cea a lui Saddam au creat un echilibru ciudat între noi. El îşi lua în permanenţă revanşa. În ceea ce mă priveşte, n-am învăţat niciodată să mă supun. Mi-am ştiut dintotdeauna valoarea. Eram mândră de familia mea iubitoare şi am învăţat de timpuriu că respectul nu înseamnă slăbiciune. Puterea mea era, în felul ei, tot atît de mare ca şi cea a lui Saddam, chiar dacă era diferită.

Mă întreb adesea de ce mai sunt încă în viaţă. De ce tocmai eu am trăit, când atâta lumea a trebuit să moară în Irakul lui Saddam Hussein. Dar nu mă mai întreb cum de i-am stârnit interesul lui Saddam: într-o lume în care supunerea era din ce în ce mai prezentă, eu l-am amuzat din primul moment, prin simplul fapt că eram aşa cum eram.

Bineînţeles că totul s-a schimbat între mine şi Saddam atunci când am înţeles cine era el. Dar în acea primă seară, în acea vineri fatală din august 1968, nu ştiam nimic şi de aceea s-a născut între noi acel echilibru ciudat.

– Să nu te schimbi niciodată, Parisoula, îmi zicea deseori Saddam, să rămâi întotdeauna aşa cum eşti!