De-ale psihicului: 35 de interviuri cu somități

Conform propriei prezentări, Iuliana Alexa este literat prin educaţie, jurnalist din pasiune şi redactor-şef al revistei Psychologies – o revistă în care mereu găseşti lucruri inteligente de citit şi într-un limbaj accesibil.

Dovadă şi volumul ROMÂNII LA PSIHOLOG care adună nu mai puţin de 35 de interviuri, iniţial publicate în revistă, cu tot atîţia psihologi, psihiatri, psihoterapeuţi, psihanalişti şi sexologi (unii chiar colaboratori constanţi ai Dilemei vechi), deopotrivă români (din toată ţara) şi străini, unii dintre aceştia autori de studii de specialitate importante, dar şi de literatură (inclusiv un român: Ion Vianu), parte din cărţi traduse şi la noi, dacă e să mă refer la Jacques Salomé, George Kohlrieser, Nossrat Peseschkian, Franz Ruppert sau Marie Darrieussecq. (…)

Deşi subiectele discuţiilor sînt probleme de viaţă dintre cele mai concrete – creşterea copilului, inadaptarea adolescentului, infidelitatea şi pierderea pasiunii în cuplu, stresul de la serviciu, anxietatea şi depresia, diversele forme de dependenţă, crizele de la diferite vîrste, conflictele de familie, singurătatea bătrîneţii ş.a. – Iuliana Alexa subliniază faptul că interviurile nu oferă neapărat răspunsuri şi sfaturi, cît ajută la găsirea unui stil de a gîndi care să ajute adaptării noastre la propriile vieţi în contextul societăţii actuale:

„Adaptarea este renunţarea la idei primite, la drumuri trasate de alţii, la interogarea perpetuă a interiorului nostru cu privire la ce vrem noi. Adaptarea nu înseamnă nici măcar conformarea la o anumită morală; iată de ce veţi găsi în această carte şi idei care poate vă vor scandaliza.“ (…)

Cele 35 de interviuri, fiecare realizat în jurul unei teme sau a unor probleme din aceeaşi sferă, sînt grupate, la rîndul lor, în cinci mari secţiuni omogene. Prima dintre acestea este intitulată „Şcoală, divorţ, copii supradotaţi“ şi, deoarece nu sînt specialist pentru a comenta contribuţiile fiecărui intervievat în parte, spicuiesc din fiecare cîte ceva, pentru a avea imaginea discuţiilor din acest volum.

• „Dragostea părintească este idealizată de cînd lumea, în pedagogie, religie sau artă, dar ea rămîne un sentiment profund uman, supus tuturor limitărilor umane: posesivitate, supunere, confuzia dintre tine şi celălalt, copilul privit ca un trofeu sau ca parte din tine etc. Toate acestea provoacă tensiune şi revoltă.“ (Vera Şandor)
• „Certurile din familii sînt consumante şi obositoare. Decît într-o familie disfuncţională, cu o dinamică funcţională profund tulburată, este mai bine pentru copil să trăiască alături de fiecare părinte, separat, dar echilibrat.“ (Maria-Corina Bacalearos) (…)

A doua secţiune a volumului este intitulată „Seducţie, blocaje, infidelitate“:

• „Dorinţa sexuală este mai curînd rezultatul comunicării şi interacţiunii în cuplu… Ajungem să nu mai dorim în cuplu atunci cînd am obosit să fi amestecat iubirea cu competiţia, puterea, răzbunarea, combinate cu dificultatea sau nepriceperea de a comunica cu partenerul. A te hotărî că nu mai doreşti pe cineva sexual nu are de-a face cu emoţiile, ci mai degrabă cu gîndurile, convingerile şi regulile tale de viaţă.“ (Mugur Ciumăgeanu)
• „Femeia infidelă pare să fie mai înclinată să se îndrăgostească de bărbatul cu care înşală, în timp ce bărbatul infidel îşi poate face planuri pe termen scurt sau mediu… Femeile sînt înclinate să divorţeze după un episod de infidelitate, în timp ce bărbaţii preferă să nu se întîmple nici un seism.“ (Ramona Covrig) (…)

Din a treia secţiune, „Criză, singurătate, vis“:

• „Criza vîrstei mijlocii e mai degrabă un mit cultural de inspiraţie vestică decît o problemă psihologică universal umană. Nu există în vîrsta mijlocie o singură criză, ci mai degrabă un şir de încercări şi tranziţii cărora omul le face faţă mai bine sau mai rău… Studiile actuale sugerează că doar un procent sub 25% din populaţie traversează ceva similar acestei crize şi doar sub 10% o experimentează cu dramatism şi o consideră a fi legată de vîrstă.“ (Bogdan Ion)

 

CITIȚI ÎNTREAGA CRONICĂ ÎN DILEMA VECHE

  

”Viața e un șir de plecări”. Poeme din lumea corporatistă

Cronică semnată de Marius Chivu (în Dilema Veche) în marginea volumului de poezie al lui M. Duţescu, franceza un avantaj, Editura Pandora M, 2014:

„Viaţa e un şir de plecări“, scrie la începutul unui poem şi M. Duţescu, a cărui carte secundă preia lucrurile de unde au fost lăsate în volumul de debut – şi toată bucuria acelor ani trişti (Cartea Românească, 2010).

Cîteva poeme de acolo sînt aici reluate pentru a completa un ciclu şi a crea astfel o continuitate pe care rar o găseşti în cărţile de poezie. De altfel, M. Duţescu este cel care a explorat primul, la noi, în poezie, mediul corporate şi a scris ceea ce am numit odată office poeme. Primele două grupaje ale volumului radiografiază aspectele unei lumi de birouri şi sticlă, în centrul căreia evoluează un personaj conturat deja în volumul precedent: „dl Corneliu“, manager.

O lume dinamică, online sau între două check-in-uri, gravitînd în jurul facturilor, conturilor şi contractelor, aspirînd la cifre şi branduri („aveau converse şi lacoste“, „dior sau chanel?“), avînd un limbaj şi coduri proprii; o lume plină de suprafeţe, jonglînd cu aparenţe, jucînd după reguli futile sau absurde. În birouri, la telefoane şi prin e-mail-uri, în avioane, între meeting-uri şi licitaţii există o zbatere care-şi pune în scenă propriul spectacol existenţial cu paradoxuri, vanităţi, drame şi mult ridicol.

Decorul e cosmopolit, recuzita e de firmă (electronice, papetărie, accesorii), personajele au fiţe, ambiţii şi aroganţe; business-ul ca existenţă, banii ca ideal:

hrube cu un singur om / care apare dimineaţa se freacă pe net / şi pleacă la fel de absent face / un duş şi se bagă la somn // înconjurat de calculatoare legate-n reţea rămase / de pe vremea cînd îşi permitea / angajaţi şi-i plătea // markere evaporate sacoşe de plastic / de plastic DVD-uri sparte sau goale // cutii de iaurt baxuri / adunate nedesfăcute de foi / dar oare cîţi dintre noi / se pot lăuda cu un leasing la zi / 225 de mii (de dolari) ipotecă achitaţi integral / în nici 4 ani secretare / engleză fluent (franceza un avantaj) şi periodic / alţi bani (alt miraj) încadraţi la / «cheltuieli curente» rame digitale Panasonic / scaune Knoll şi / o maşină de distrus documente.

Ciclul „nisipurile de aur 2010“ oferă imaginea în repaos a acestei lumi pe fondul unei tragedii exterioare, dar acest scurt grupaj face trecerea dinspre tema mediului înspre tema cuplului, cu un ton care cîştigă constant în dramatism, pe măsură ce volumul se apropie de final. Poemele la persoana a treia din ciclul „octombrie“ (unele sînt foarte narative şi s-ar putea ca M. Duţescu să scrie într-o zi şi proză) fac, la rîndul lor, trecerea înspre grupajele finale, care radiografiază tectonica sentimentală de cuplu. Căci, dacă poemele exterioarelor din prima parte a cărţii au o dimensiune colectivă şi vorbesc despre alienarea mediului corporatist, partea secundă exprimă alienarea afectivităţii, degradarea intimităţii şi „plecările“ din convieţuirea în doi. Însă volumul se închide cu un poem fără titlu, lung şi confesiv, emoţionant prin disperarea surdă conţinută, singurul poem în care dispare tonul impersonal şi în care se distinge cu adevărat şi vocea poetului M. Duţescu, cel care dă aici cel mai bun text al lui so far; citez un fragment:

(…) tot mai des în ultimul timp / am ajuns să regret că n-am crescut şi eu într-o familie / aproape de Dumnezeu – singurul fapt concret / pe care simt nevoia să mă sprijin acum // ce folos că tatăl meu a fost cel mai inteligent / cel mai bun cel mai / etic om pe care l-am cunoscut pînă azi / dacă a fost şi cel mai înverşunat ateu – i se lumina privirea / cînd ne vorbea despre absurdul vieţii de dincolo – ce folos / că mama n-a făcut şi n-ar face rău nici măcar unei plante / dacă pomenile pentru el le-a ţinut din dragoste respect şi atît – / nu am auzit-o vreodată rugîndu-se la ceva / sau vorbind despre asta (…) dacă mintea părinţilor mei ar fi / putut accepta indeterminarea credinţei / tatălui meu poate nu i-ar fi plesnit inima la propriu în 2002 / ar fi avut poate rezervele unui scut din care să ricoşeze / ar fi avut aternativele unui refugiu 100% sigur şi cald // ce înseamnă să te concentrezi pe discurs etic lucid / să descompui cu aceeaşi dezinvoltură / cu care descompunea el orice fapt concret cu / o logică implacabilă / o energie pozitivă despre care povesteam altundeva mai demult // şi de ce etic lucid / atunci cînd nu raţiunea ajută / ci supapa acelei îmbrăţişări imposibil de primit de la toţi cei din jur // dureroasa nea neputinţă din aceste momente / micimea şi imposibilitatea de a mă lăsa abandonat în braţele Lui (…).

  

Mama mea a umplut imediat casa cu fleacuri de Crăciun/ A cîntărit argumentele pro şi contra bradului de plastic

Fragment din cronica lui Marius Chivu la volumul de poezie al Athenei Farrokhzad, ALBDINALB (citiți întrega recenzie în Dilema Veche):

Născută în 1983 la Teheran, într-o familie nevoită să părăsească Iranul pentru Suedia din motive politice, Athena Farrokhzad pune în scenă în această carte a vocilor familiei un teatru imaginar, despre condiţia dezrădăcinării şi a imposibilei întoarceri, sau, în termeni politici, despre conflictul dintre identitate şi integrare, dintre tradiţie şi revoluţie, dintre cultură şi rasă.

Deschiderea acestui poem – semnificativ inclusiv din punct de vedere formal, căci versurile sînt scrise în alb, pe bande de fond negru –, conţine premisele unui „fals dialog de bucătărie“, cum îl numeşte Svetlana Cârstean, în care sînt implicaţi imaginar o mamă, un tată, o bunică, un unchi şi un fiu, toate aceste voci deopotrivă ale revoltei şi nostalgiei, avînd fiecare o anume identitate şi o anume poziţie:

 

Familia mea a ajuns aici într-o tradiţie marxistă

Mama mea a umplut imediat casa cu fleacuri de Crăciun

A cîntărit argumentele pro şi contra bradului de plastic

ca şi cum asta ar fi fost problema ei

Ziua făcea diferenţa între vocalele lungi şi scurte

ca şi cum sunetele ieşite din gura ei

ar fi putut curăţa uleiul de măsline din piele

Mama mea lăsa să curgă prin sintaxă decolorantul

De cealaltă parte a punctuaţiei silabele ei deveneau mai albe

decît o iarnă norlandiană

Mama mea ne construia un viitor bazat pe cantitatea vieţii

În boxa casei de la periferie alinia cutii de conserve

ca înainte de război

(…)

Mama mea a spus: Se pare că nu ţi-a trecut niciodată prin cap

că în numele tău îşi are originile civilizaţia

Mama mea a spus: Întunericul din pîntecele meu e singurul întuneric

pe care-l stăpîneşti…

  

Cel mai intens conflict al acestei puneri în scenă a familiei de imigranţi este cel dintre mamă şi fiică, singura a cărei voce nu se aude în carte, dar a cărei revoltă se poate citi în negativul vorbelor celorlalţi, în al căror nume ea scrie, de fapt, acest poem. Mama este personajul aparent cel mai adaptabil, dispus să uite şi să se conformeze unei alte identităţi culturale, idealul ei fiind unul domestic, nicidecum politic, astfel că împotrivirea fiicei la noul statut existenţial este privit nu doar ca o formă de nerecunoştinţă, dar chiar ca pe o decădere.

Tatăl, revoluţionarul marxist de altădată, persecutatul politic şi torturatul, recunoaşte în atitudinea fiicei o anume continuitate revoluţionară, în timp ce fiul, figură mai individualistă, pare că se plasează undeva între:

  

Tatăl meu a spus: Fratele tău s-a bărbierit înainte să-i crească barba

Fratele tău a văzut faţa teroristului în oglindă

şi a vrut o placă de întins părul cadou de Crăciun

Fratele meu a spus: Aş vrea să mor cîndva într-o ţară

unde oamenii să-mi poată pronunţa numele.

  

Bunica este vocea trecutului mereu evocat în tonuri nostalgice, un trecut care există în amintire, în timpul unui prezent mai degrabă indiferent. În fine, unchiul este dublul tatălui, cel care evocă trecutul în termenii nedreptăţii, ai violenţei şi sîngelui vărsat, fiind, în acelaşi timp, şi vocea mai apropiată fiicei absente, dar retrase să scrie poemul:

 

Unchiul meu a spus: Războiul nu a încetat niciodată

Tu ai încetat să mai fii victimă de război

Unchiul meu a spus: Nu uita că singurul lucru care contează într-o revoluţie sînt verdictele

fiicelor printre rîndurile poemelor.

  

Poemul aparţine familiei, dar tot ce spune familia poate fi folosit „la timpul cuvenit“ împotriva ei.

   

Imperii, cicatrici și… un surprinzător Goncourt

● Jérôme Ferrari, Predica despre căderea Romei, traducere din limba franceză de Tania Radu, Colecţia „Literary Fiction”, Editura Pandora M, 2013.

Romanul acesta a primit Premiul Goncourt 2012. Autorul a fost destul de surprins: unul dintre romanele sale anterioare, Balco Atlantico (2008), deşi înrudit, pare-se, cu cel premiat, nu stîrnise nici măcar o ridicare din umeri, darămite de sprînceană, în presa culturală franceză. Asta este viaţa, cu al ei cusur… Bine că, după nu mai mult de patru ani, Goncourt-ul a venit totuşi să salute scriitura acestui autor interesant şi straniu, de o melancolie plină de falduri, cicatrici şi circumvoluţiuni.

Predica despre căderea Romei povesteşte despre oameni care continuă să existe, deşi lumea lor a pierit. Pe de o parte, e vorba de tînărul Matthieu şi de amicul său Libero, doi studenţi la filozofie ale căror iluzii nu şi-au găsit la Sorbona nici un răspuns mulţumitor, motiv pentru care, cu diplomele de licenţă în buzunar, vin să administreze un bar dintr-un sat corsican. Pe de altă parte, îl avem pe bunicul lui Matthieu – bătrînul Marcel Antonetti, trecut prin Al Doilea Război Mondial fără să vadă frontul, numit apoi funcţionar de stat în coloniile africane ale „imperiului“ francez, rămas în scurt timp fără „imperiu“ şi întors pînă la urmă în Corsica natală, ruşinat că „poartă-n piept o inimă seacă şi întortocheată.“ Lumea bătrînului Marcel a dispărut de mult, lumea barului administrat de tinerii Matthieu şi Libero creşte şi descreşte şi ea, surpîndu-se dinăuntrul său, aşa cum se întîmplă cu toate imperiile, fie ele şi personale.

Pitorescul bizar al personajelor, tristeţea difuză a istoriilor lor, pliurile adînci şi neliniştitoare ale frazelor, unde frămîntarea anodină se întîlneşte cu patosul înalt din predicile Sfîntului Augustin, fac din romanul lui Jérôme Ferrari o frumoasă replică masculină (şi corsicană) la tot ce e mai puternic în romanele Zeruyei Shalev.

Iar graţie Taniei Radu, Ferrari sună copleşitor în româneşte.

  

Recenzie de Claudiu Constantinescu (DILEMA VECHE)

 

”S-ar putea să fie cel mai nebunesc roman al lui Bruckner”

● Pascal Bruckner, Iubirea faţă de aproapele, traducere din limba franceză de Vasile Zincenzo, Colecţia „Fiction Connection”, Editura Trei, 2013.

Logica lui arteziană (nu carteziană), comicul afrodiziac, pitorescul provocator al argumentaţiei epice şi desfrîul verosimilului fac ca, prin comparaţie, mult mai celebrele Luni de fiere să pară un mizilic stafidit.

Protagonistul poveştii, Sébastien, a ajuns „funcţionar din inerţie şi soţ din lipsă de imaginaţie.“ Are 30 de ani, iar cuminţenia asta ternă îl cam deranjează. O mînă pofticioasă care i se aşază pe genunchi într-o bună zi, pe o terasă pariziană, în timp ce mîna cealaltă îi oferă cu nonşalanţă două, apoi trei bancnote de 100 de euro, coboară asupra tînărului lumina revelaţiei: micul burghez îşi va construi o viaţă secretă, de gigolo.

Ideea nu e lipsită de nobleţe, dacă priveşti prostituatele ca pe „avangarda unei imense armate a binefacerii“, iar prestaţia lor – ca pe o „culme a altruismului“. Aşa că Sébastien se organizează: îşi amenajează micul său lupanar, îşi ia un nume de scenă, adică de aşternut – Virgile, „prin analogie cu poetul care l-a condus pe Dante din Infern în Paradis“ –, şi, treptat, „devotamentul erotic de masă“, plus „coiturile vrac“ îi asigură o clientelă destul de consistentă. Prostituţia lui însă, deşi caritabilă şi ceremonioasă, e în continuare laică. Fiorul divin va apărea abia odată cu ivirea Dorei – lasciva mistică, bambina bigotă, nurlia în a cărei poşetă portofelul stătea alături de un vibrator şi de un exemplar din Zohar. Cei doi se îndrăgostesc, apoi se transformă – cu metodă şi sistem – într-un cuplu de misionari ai amorului, oferindu-se tuturor cu frenezie şi împlinind astfel „o evanghelie a iubirii integrale“.

Complicaţiile ce decurg de aici sînt inimaginabile. Erosul extravagant, suspansul poliţist, conspiraţiile oculte şi umorul unei indecenţe perfect logice şi caste fac din acest roman rafinat-eseistic o carte de consumat cu delicii.

Recenzie publicată în Dilema Veche

  

Schimbarea: ”Una dintre cele mai altruiste proze cu putinţă”

Schimbarea trece drept scrierea autobiografică a lui Mo Yan. Asta o face, din capul locului, de două ori interesantă.

Mai întîi, pentru că în cărticica aceasta (care, pe lîngă un roman de dimensiuni medii, e cam cît bobul de orez pe lîngă o pită ardelenească) încape viaţa de pînă prin 2010 a autorului, adică a celui care, în 2012, avea să fie nobelizat în literatură. În al doilea rînd, pentru că autorul acesta chinez, care ţine să se reinventeze stilistic în fiecare carte, are totuşi obiceiul de a asezona introspecţia şi faptul istoric cu fantezia şi cu absurdul, ceea ce, pentru o autobiografie, poate fi şi ca sarea-n bucate, dar şi ca nuca-n Marele Zid Chinezesc.

Mie mi s-a părut că e ca sarea-n bucate. Schimbarea  lui Mo Yan – realistă, fantezistă şi absurdă în egală măsură – schimbă în primul rînd tiparele autobiografiei, pe care o transformă, delicat şi jucăuş, în una dintre cele mai altruiste proze cu putinţă.

Cine caută informaţii despre viaţa autorului nu va fi, în nici un caz, dezamăgit, căci va găsi aici o întreagă istorie personală, cu date exacte, locuri precise, confesiuni fără înconjur şi observaţii de atmosferă generală. Numai că – şi aici e marea surpriză a cărţii – personajul principal nu va fi doar scriitorul, ci un cvartet alcătuit din: Mo (adică el), Lu (o fostă colegă de generală, foarte apetisantă), He (un fost coleg de-al lor, cu oarecari pusee în stil Zorba) şi un camion vechi, cu nume ceva mai lung (Gaz 51). Mo se dă adeseori la o parte şi, cu o hîtră generozitate, invită epica să se ocupe de destinele celorlalţi protagonişti. Povestea de iubire a lui Mo (cu cea care-i va fi soţie) ocupă o paranteză de cîteva rînduri. Povestea iubirii lui He pentru Lu ocupă cîteva zeci de pagini (din cele 120 ale întregii cărţi). Iar finalul, un autodenunţ laconic, pune cireaşa pe tortul unei autobiografii atît de ironice încît frizează romanul.

Recenzie apărută în Dilema Veche  

  

Catwalk: ”Douăzeci de ani/ am hrănit tăcerea…”

Cuvintele acestui volum sunt vorbele măsurate ale ieșirii dintr-o lungă tăcere. Care e impactul lor – pare a se întreba autoarea -, cum se decuplează ele, cum se mai pronunță pentru a însemna și altceva decât vidul care le desparte? Răspunsul la întrebarea aceasta de fond – o întrebare a recâștigării limbajului poetic, căci nu întâmplător, cartea este dedicată psihanalistei Georgiana Micu – poate fi găsit, cred, într-o artă poetică din prima secțiunea a volmului, ”Zonă de trecere”. Poemul se numește ”Catwalk” și e, am spus-o și la lansarea cărții, poemul meu preferat.

(Simona Sora, Un Matrix poetic, cronică în Dilema Veche

la volumul pe poezie Sfoara de întins rufe semnat de Alice Popescu)

    

   

CATWALK 

am făcut ce trebuia să fac:

douăzeci de ani

am hrănit tăcerea până ce ea a crescut tot mai mare,

mai mare şi decât mine şi decât lumea,

ca un copil diform…

cred că tăcerea mea ajunsese

cât un balon uriaş de cuticule plutind peste infinit.

douăzeci de ani,

din sânii mei a țâşnit doar mouna,

apoi, dintr–odată,

într–o zi oarecare,

laptele alb al universului.

era toamnă. moda extensiilor de unghii trecuse, doar umbra mea se vedea,

alungită ca o pisică leneşă peste lume, scrijelind

ceva.

a fost singura cale, îmi spun,

iar eu singurul om de pe ea.

  

„Astăzi sîntem tineri pînă cînd devenim bătrîni: vîrsta adultă a dispărut“

● Pascal Bruckner, Căsătoria din dragoste, Oare mai există?, traducere din limba franceză de Irina Mavrodin, Editura Trei, 2011 – recenzie de Claudiu Constantinescu, apărută în Dilema Veche.

Amorul e la mare preţ, dacă nu chiar supraevaluat, în schimb căsătoria prin consimţămînt liber şi înamorat e în criză. Pare un fenomen cumva paradoxal, aşa că Bruckner, autor (cu numai un an înainte) al eseului Paradoxul iubirii, nu-l putea rata.

Analiza lui, elegantă şi concisă, îţi răsfaţă un delicios sentiment al inteligenţei. Linia de atac e netă: după lupte curat seculare (începute odată cu Revoluţia Franceză, cînd încă mulţi îi mai ziceau căsătoriei „himen“), iubirea a ajuns temelia instituţiei cuplului, devenind însă apoi un imperativ frate cu norma şi cu dogma. Altfel spus, „iubirea a triumfat în căsătorie“, după care a distrus-o din interior, dînd „ecuaţia fatală a timpului nostru: un amestec de frivolitate şi intransigenţă“.

Ca de obicei, Bruckner are şarm în iscodirile sale, mai ales cînd vorbeşte despre „tribul pensionarilor supravitaminizaţi“ sau „lăcomia capetelor cărunte“, despre Salonul Divorţului, Despărţirii şi Văduviei organizat nu de mult la Paris ori despre acei operatori telefonici germani care „îşi oferă serviciile pentru a-i da vestea despărţirii partenerului vostru“. Cu adevărat uriaşă mi s-a părut însă această constatare:

„Astăzi sîntem tineri pînă cînd devenim bătrîni: vîrsta adultă a dispărut“.

Or, soluţia întrevăzută pentru criza mariajului ar fi tocmai maturitatea în amor – una potrivită vîrstei de 40-50 de ani şi care, rescriind iubirea conjugală ca „înţelepciune a vieţii“ sau „artă a posibilului“, ar putea transforma căsătoria dintr-un simbol al conformismului într-unul al elitei!

După celebrele sale Luni de fiere, Bruckner vorbeşte acum despre mierea ascunsă în bucuriile decenţei, cu zîmbetul discret al unui început de senectute.

   

Totul contează! O carte ”care-ți sucește mințile” (Dilema veche)

Cartea de debut a americanului Ron Currie Jr., Totul contează!, ”îți cam sucește mințile”, scrie Claudiu Constantinescu într-o recenzie din Dilema Veche.

Cronicarul se arată la fel de mirat că felul în care clasică ”poveste de familie” reușește să fie prinsă într-un stil greu de definit și într-o poveste ”țăcănită”:

Avem de-a face cu una dintre cele mai nebuneşti cronici de familie, semn că familia, astăzi, e o poveste cu totul ţăcănită, egal deschisă înspre mica emoţie terestră, utopia apocaliptică, aventura SF, thriller-ul paranormal şi misterele cu agenţi secreţi. Pe scurt: protagonistul (Junior) îşi începe existenţa ştiind cu certitudine – de la o „prietenoasă şi liniştitoare“ voce care îi tot sună în cap – că peste 36 de ani oamenii vor dispărea, pulverizaţi de o cometă.

Povestea vă pune în față cu ”un personaj savuros, din galeria idioţilor geniali din care fac parte Prinţul Mîşkin şi Forrest Gump”, observă Elena Mironescu în Q Magazine. Și tot de aici aflați și dacă romanul va fi sau nu pe gustul vostru 🙂

Dacă te-ai simţit diferit de restul lumii, dacă ţi s-a părut, într-o zi, că lumea se va sfârşi, dacă cineva ţi-a frânt inima iremediabil, dacă ţi-ai pierdut un părinte sau ai trăit într-un oraş plictisitor, atunci poate că ar trebui să citeşti această carte.

  

”Sfântul Graal al Inconștientului”: evenimentul editorial al ultimilor ani

Fără îndoială, Cartea roşie a lui C.G. Jung este evenimentul editorial major al ultimilor ani şi în România. Caligrafiată de Jung însuşi cu litere gotice şi însoţită de desene, mandale, picturi elaborate, Cartea roşie a fost pentru mult timp „cartea secretă“, „Sfîntul Graal al Inconştienului“ sau „reactorul nuclear al tuturor operelor sale“, cum a numit-o istoricul şi îngrijitorul ediţiei prime, profesorul Sonu Shamdasani. Începută în 1914, în plină confruntare a lui Jung cu propriul inconştient, Cartea roşie a fost întreruptă în 1930, reluată în 1953 şi lăsată neterminată în 1961, la moartea psihiatrului elveţian. Păstrată pînă de curînd într-un seif din Zürich, Cartea roşie a început să fie tradusă şi publicată abia după 2000. La începutul lui septembrie, va fi lansată şi traducerea românească ce urmează să apară la Editura Trei (datorată doamnelor Viorica Nişcov şi Simona Reghintovschi), o premieră editorială care sincronizează psihologia autohtonă cu cea europeană şi, cine ştie, poate va deschide, mai ales după publicarea operelor complete ale lui Jung, o nouă epocă în jungianismul românesc.

(Simona Sora, Dilema Veche)

  

     

Vezi aici mai multe fotografii cu CARTEA ROȘIE