Levitația acustică: obiecte cărate prin puterea muzicii

Conceptul folosirii sunetului pentru levitație sau pentru a deplasa obiectele solide nu este nou.

În cuvinte simple, un levitator acustic nu este nimic altceva decât un fel de mașină de rezonanță — o modalitate de a introduce două frecvențe sonore opuse cu unde sonore care interferează, creând astfel o zonă de rezonanță care permite apariția levitației. Teoretic, pentru a deplasa un obiect care levitează, pur și simplu schimbi sau alterezi cele două unde sonore și faci modificările aferente.

Fragment din:

În general, nu ne gândim la sunet ca fiind capabil de o prezență tangibilă, materială. Îl auzim, dar evident nu putem să‑l atingem sau să‑l pipăim. Dar gândiți‑vă de câte ori ați auzit o mașină trecând cu boxele bubuind, cu basul dat tare, încât simți că sunetul vine din mașina ta. Sau la pacienții care se duc la doctor cu pietre la rinichi, care vor fi distruse de o mașină puternică cu ultrasunete. Sunetul are o prezență fizică, sub forma undelor sonore care pot afecta mediul și corpul uman.

Oamenii de știință au folosit cu succes sunetul pentru a face gazele grele, lichidele și chiar obiecte solide (cum ar fi păianjeni, peștișori de acvariu și șoareci) să plutească în aer. (…) Dacă levitația sonică este posibilă pentru obiecte mici, oare nu este posibilă și pentru obiecte mari — poate chiar masive blocuri de piatră cântărind multe tone? Nu există nicio dovadă că așa ceva s‑ar fi făcut vreodată, dar avem martori oculari care susțin că o asemenea teorie este pusă în practică în zilele noastre. Am descoperit o relatare într‑o carte numită The Lost Techniques, scrisă de Henry Kjelson, inginer specialist în construcții civile. Kjelson scrie despre o experiență avută de un prieten al lui, un anume dr. Jarl, care a fost rugat să se deplaseze într‑o regiune izolată a Tibetului, pentru a îngriji un lama de rang înalt. Ajuns acolo, el a fost condus la un câmp și a văzut cu ochii lui cum călugării tibetani levitează obiecte mari.

Unii călugări au început să cânte la niște instrumente asemănătoare cu trompetele, în vreme ce alții băteau în tobe, în fața unei dale mari de piatră cu o cavitate centrală goală, în care fusese plasată o piatră mai mică. La început, nu s‑a întâmplat nimic, dar pe măsură ce ritmul creștea, piatra din cavitatea centrală a început să se clatine și apoi a zvâcnit în aer, aterizând lângă gura unei peșteri, exact în locul pe care și‑l doriseră călugării. Dr. Jarl a văzut acest proces produs de multe ori, deoarece călugării mutau câte cinci sau șase blocuri în fiecare oră, folosind această metodă.

Cunoașterea armonicilor și a sunetelor ar putea să le fi permis acestor civilizații antice să lucreze cu exact combinațiile de sunete necesare pentru a obține rezultatul dorit, anume levitația.

  

A-ţi duce până la capăt o hotărâre înseamnă a te apropia de starea de graţie… Aşa e bine?

Hai că m-ai făcut să râd cu „iacii pletoşi” ai tăi! Îmi amintesc de perucile din păr de iac din Şcoala femeilor… Ia vezi, nu mai poţi drege câte ceva? După câte ţin eu minte, animalele astea aduc mai mult a mamuţi decât a bătrâni hipioţi. Ar trebui să simţi pe pielea ta cum trăsnesc a usuc, să le zăreşti părul făcut parcă din fire de cânepă… Până la urmă, tot ar fi cazul să faci pasul şi să te duci să vezi toate astea cu ochii tăi. Dacă vrei, îţi dau eu bani.

Ciudat cu câtă uşurinţă l-au adoptat tibetanii pe Bastien. Nici măcar unul dintre toţi cei cu care l-am observat vorbind nu l-a întrebat prin ce miracol îi ştia limba. Conta doar schimbul nemijlocit. Bastien îi respecta fără a adăuga la asta nici cea mai mică umbră de compătimire, spre deosebire de Tom sau de mine, care împrumutasem opinia celui din urmă. Nu vedea în ei nici nişte amărâţi, nici nişte victime, ci îi lua aşa cum erau, de parcă i-ar fi întâlnit pe strada Jarente, la brutăria din colţ.

Fragment din:

Când Tom a propus să ne continuăm plimbarea dincolo de râu, spre un mic templu „simpatic”, Bastien a ţinut ca, mai întâi, să trecem pe la hotel. A apărut cu un rucsac pe care nu i-l ştiam, un model antic de la Au Vieux Campeur, ceva gen cercetaş din anii cincizeci, a cărui greutate îl încovoia.

— Ce ai acolo, l-a întrebat Tom glumeţ, cutii de conserve?

— O ultimă datorie de îndeplinit, i-a răspuns Bastien. Veţi vedea imediat.

Casele începuseră să se rărească în momentul în care ne-a apărut în faţa ochilor râul Kyi-chu. Oraşul se oprea dintr-o dată, pe malul stâng, la un cot al apei ce părea mai degrabă un fluviu ale cărui unde ca acvamarinul, vijelioase, cu creste de spumă se izbeau de bancuri de pietriş sau de mici stânci invizibile. Pe malul sudic, muntele începea iarăşi să dea semne de viaţă cu toate pliurile lui false, piruetele reliefului şi rotunjimile ca de şold. Cât vedeai cu ochii nu se zărea decât un singur pod, unul suspendat, a cărui îngustime nu permitea decât trecerea pietonilor sau a animalelor şi care se putea închide la ambele capete cu nişte porţi metalice vopsite în galben. Peste tot, de-a lungul cablurilor de susţinere, pe pilonii înfipţi în râu sau pe drobiţele crescând ici-colo, la malul apei, ghirlande de rugăciuni multicolore pârâiau ca şi cum s-ar fi auzit nişte interminabile aplauze. Dintr-un cuptor ritualic scăpau firişoare de fum, ca gazele unui vulcan, provenind din ierburile aromate puse pe jar.

— Aici o voi face, a mormăit Bastien oprindu-se în mijlocul podului.

Depresie spontană, cu gândul la bunică-ta… Vezi ghidul… Din rucsac a scos mai multe săculeţe pline cu nisip pe care s-a apucat să le deşerte, cu vântul din spate, în râu.

— Ştiţi, o mandala nu este cu adevărat terminată decât atunci când este adusă ca ofrandă mării… După ceremonia de sfârşit, călugării tibetani aruncă nisipul în fluviul Brahmaputra, în aşa fel încât să ajungă în delta Gangelui. E bun însă şi râul acesta…

Tom a exclamat:

— Doar nu v-aţi trambalat de acasă cu ditamai încărcătura asta de nisip?!

— A-ţi duce până la capăt o hotărâre, fie şi una singură, înseamnă a te apropia de starea de graţie… Aşa e bine?

I-am făcut semn lui Tom să tacă din gură şi ne-am uitat peste balustradă.

Vărsat cât mai încet cu putinţă, nisipul se scurgea la început sub forma unui fir compact, după care se împrăştia brusc, aspirat parcă de transparenţa aerului. Bastien îşi elibera mandala, o reda clepsidrei lumii grăunte cu grăunte.

   

Toate drumurile duc spre Shambala

Pe Bastien Lhermine Severus – un pustnic pasionat de doctrina lamaistă și tot ceea ce se referă la Tibet – și pe Rose Severe – istoric şi mamă a unui băieţel – îi leagă o profundă prietenie și o poveste emoționantă despre călătoria în inima regatului budist.

Fragment din romanul „Muntele de la miezul nopții” de Jean-Marie Blas de Robles

Nu e rea, deloc nu e rea chestia cu drapelul roșu… Ai dreptate, Tom este cel ce mi-a deschis ochii asupra prezenței chineze la Lhassa. Așa, în paranteză, mi se pare cam ciudat numele cu care l-ai botezat. Va trebui să îmi explici, da? Ulterior, am văzut peste tot steaguri din acelea: pe temple, pe clădirile publice, bineînțeles, dar și pe toate străzile și pe cele mai nenorocite maghernițe din mahalale. Ceea ce mi-a amintit de anul în care ai învățat să scrii: după ce ai prins mișcarea, undeva, spre Crăciun, te-ai apucat să pronunți toate cuvintele pe care le vedeai, dar absolut toate, fără excepție — cele de pe pachetele de cereale, de pe sticlele de lapte, de pe aparatele electromenajere, de pe vitrine… Până și pe cele de pe capacele de canal! Universul căpăta dintr-odată rost, de parcă ai fi schimbat lumea în care existai. Nu voi uita niciodată cu câtă lăcomie pronunțai „inox“ sau „Pontamousson“ înainte de a aluneca în prăpastiile perplexității. Pentru mine, faptul că, în 1986, am debarcat în Tibet, altfel zis pe Marte, a fost un șoc teribil. A fi învățat să citesc ceea ce vedeam, înainte ca măcar să fi asimilat primul nivel al realității, a fost un veritabil traumatism. Adaugă la asta și jalnica mea stare fizică și vei înțelege cât puteam fi de dezorientată.

Știi, în Tibet am plecat într-un moment de nebunie… Nu atât din vina Alexandrei DavidNéel sau din cauza plimbării noastre la Digne, din vara precedentă călătoriei, cât pentru a încerca să scap de propriile mele angoase. A-i fi dăruit lui Bastien voiajul la care visase întreaga viață ar putea părea un act de generozitate, însă nu a fost decât o perdea de fum, o modalitate de a profita de o ocazie neașteptată pentru a scăpa dintr-o situație critică. Totul a fost organizat în numai două săptămâni: am cumpărat biletele de avion, am cheltuit o mică avere pentru a obține vizele la urgență — trec peste detaliile greutății groaznice de a-i scoate pașaportul… —, după care am luat-o din loc, lăsându-te la mătușa ta din Aimargues. De-asta nici măcar trusa farmaceutică n-am luat-o cu mine! Nicio clipă nu mi-a dat prin cap să fac rost de un ghid al Tibetului, fiindcă îl aveam pe cel mai bun cu putință la îndemână. Astfel i-am și prezentat lucrurile lui Bastien pentru a-l convinge să mă însoțească pe post de „audio-ghid“ viu, fapt a cărui ciudățenie ai reușit să o transcrii destul de bine. Mi-a acceptat invitația așa cum ar trebui cu toții să primim un dar, simplu, fără vreo emoție vizibilă. Tu îmi dai ceva, eu îl iau, deci tu ești cel care se bucură în primul rând. Există culturi în cadrul cărora regulile politeții recomandă să nu deschizi cadoul de față cu persoana care ți l-a adus. Bastien nici n-a clipit, abia dacă a murmurat un mulțumesc. Sunt convinsă că nu a exultat niciodată, nici măcar o singură dată! Era întotdeauna pregătit pentru orice, pentru moarte ori pentru a primi un dar.

Aveam de-a face cu un extraterestru, la fel de nepătruns, de tulburător ca tibetanul din fotografie. La întoarcerea în orașul vechi, am convenit cu Tom să revenim la Jokhang după masa de prânz. Bastien își dorea să se mai plimbe puțin. Personal, aveam nevoie de odihnă, așa că am hotărât să vin singură înapoi la hotel. Ajunsă în cameră, m-am prăbușit pe pat, cu intenția de a arunca o privire în cartea lăsată pe pilotă. Volumul s-a deschis la o pagină cu colțul îndoit, de unde începea capitolul despre prevestiri. Era subliniat un paragraf: „Visele de seara târziu și cele de la miezul nopții nu sunt hotărâtoare,  dar dacă apar între primele luciri ale zorilor și auroră, și dacă atunci visezi că ești călare pe un tigru, o vulpe ori un cadavru, e semn de moarte.“

Așezată exact pe locul unde, dimineață, stătuse Bastien, am realizat că geamul ferestrei funcționa ca o oglindă, așa că se vedea perfect tot ceea ce se presupunea că perdeaua ar fi acoperit. Nu zic că își făcuse rost de bilet la spectacol, dar de văzut m-a văzut sau, cel puțin, ar fi putut s-o facă. Ca să fiu cinstită, lucrul m-ar fi flatat mai mult decât orice altceva, deși gândul nu mă mai ducea la un bătrân căzut pradă fantasmelor sale budiste cât, pur și simplu, la un bărbat trăgând cu ochiul la o femeie care se spală. Chiar dacă și-o fi întors ori nu privirea, lipsa de tact, valabilă în ambele variante, a contribuit la sporirea haosului din mintea mea.

Dumnezeu știe de ce ți-oi fi povestind toate astea… Poate că pentru a te face să poți atinge fizic complexitatea personajului, dar, mai ales, fiindcă modalitatea ta binevoitoare de a simplifica lucrurile mă ajută să mi le amintesc mai bine.

Revelație de explorator: ”Viața actuală devenise călâie”

De unde a plecat toată povestea…

Totul a plecat de la o prietenă a aventurierului și romancierului Patrick Woodhead. Liza Campbell i-a povestit acestuia despre bunicul ei Jack Cawdor care călătorise pe la începutul secolului trecut împreună cu botanistul Frank Kingdon-Ward în defileul fluviului Tsangpo, în căutarea unei legendare cascade, un soi de ”Niagara a Tibetului”.

În 2004, Woodhead și amicul său Michael Brown vor să refacă traseul din sudul Tibetului, o zonă cu o faună și o floră unice, cu un defileu impresionant despre care se povestește că ar ascunde niște sanctuare secrete. După ce inițial, li se promisese că vor primi viză pentru a ajunge în Canionul fluviului Tsangpo, oficialii chinezi se răzgândesc și îi sfătuiesc, dacă au chef de aventură, s-o ia pe ruta standard din Nepal.

”Erau zvonuri că în toată regiunea defileului să construiește o nouă hidrocentrală și că triburile locale erau mutate de acolo”, povestește Woodhead. Cei doi expediționari își schimbă până la urmă ruta, cuceresc alte vârfuri de câte 5000 de metri. Însă regretul temerarului Woodhead că n-a reușit să urmeze traseul legendar din defileu se transformă într-o ficțiune bine documentată despre secretele religioase și politice ascunse după ceața și norii din munții tibetani.

Iar dacă veți găsi vreo asemănare întrei expediția autorului și pasajul de mai sos din romanul său Templul din nori, aceasta va fi desigur doar o simplă întâmplare 🙂

***

Găsind o banchetă liberă, Luca se cocoşă îndată peste un vraf de cărţi în încăperea cavernoasă şi tăcută a sălii de lectură. Bibliotecara căutase referinţe la sate învecinate şi forme de relief, scoţând la iveală toate cărţile de şi cu exploratori care se aventuraseră cât de cât prin preajma regiunii în ultima sută de ani.

Vreme de câteva ore le studie temeinic, făcându‑şi însemnări când şi când pe micul carnet Moleskine, pe care el şi Bill îl luau mereu în expediţii.

Munca se dovedi frustrantă. Nici unul dintre exploratori nu se depărtase prea mult de graniţa indiană, iar Luca frunzărise deja trei cărţi, cu stiloul pregătit să noteze, înainte ca un volum cu aspect ponosit să aducă ceva mai promiţător.

În introducere autorul, Frederick Bailey, un ofiţer britanic ce‑şi făcea serviciul la începutul secolului douăzeci, descria cum se decisese să intre ilegal în Tibet, apucând‑o spre nord peste munţii Himalaya, în căutarea unui „canion fluvial uriaş”. La prima privire aruncată asupra hărţii desenate de mână de la începutul cărţii Luca realiză imediat că traseul aparent la întâmplare parcurs de Bailey îl adusese cam la cincizeci de kilometri est de Makalu.

Stilul era tipic eduardian, uşor pompos şi cu artificiozităţi emoţionale, însă după primele pagini Luca se trezi absorbit în povestea lui Bailey. În 1913 el, împreună cu un alt ofiţer pe nume Morshead, îşi croise drum peste graniţa indo‑tibetană, ajungând la o cascadă nu prea mare, în inima unei ravene. Drumul părea totodată dificil şi clandestin. Erau jungle cu copaci înalţi de treizeci de metri, pasuri montane şi negocieri cu ucigaşi din tribul Abor. Pe Luca îl amuză clasicul stoicism britanic şi felul în care le înţepenea buza de sus când venea vorba să „o scoată la liman”.

După evadarea dintr‑un sat, sub o ploaie de săgeţi şi suliţe, cei doi se regrupaseră în jungla deasă. Morshead fusese lovit de nu mai puţin de unsprezece ori, la care Bailey comentase sec:

„Ce sângeroasă probă a dificultăţii de a ucide un bărbat cu o sănătate înfloritoare„.

Zâmbetul îi pieri lui Luca de pe faţă. Doamne, ce se alesese de exploratorii din zilele noastre? Un pic de malarie, un deget degerat şi gata, chemau elicopterele. Pe vremuri exploratorii dispăreau cu anii de pe faţa pământului. Şi chiar dispăreau literalmente. Nu sunau o dată la cinci minute prin satelit şi nici nu‑şi împrospătau site‑ul web cu ultimele ştiri. Oamenii ăia se zbăteau în sălbăticie, singuri şi complet izolaţi de restul lumii. Fuseseră deschizători de drumuri. Desenatori de hărţi.

Viaţa actuală devenise, cumva, călâie. Era nevoie de un efort atât de mare doar pentru a te îndepărta de tot ce‑ţi era familiar, încât această evadare devenea ea însăşi scopul expediţiei, mai degrabă decât vreo descoperire rezultată din ea.

(fragment din romanul lui Patrick Woodhead, Templul din nori)

     

Când caii duc rugăciunile spre ceruri

Se zice că sub pământul Tibetului se află o uriaşă femeie‑căpcăun, ţinută ostatică de un plan de urbanizare iscusit. Ca şi cu Gulliver şi liliputanii care‑l capturaseră, peste membrele gigantei fuseseră construite temple ce‑o ţintuiau de glie şi‑o împiedicau să provoace dezastru pe pământul sfânt.

  

      

   

Deasupra inimii bestiei fusese construit Jokhang — cel mai măreţ dintre toate templele budiste.

După ce‑şi lăsaseră la hotel bagajele şi făcuseră câte un duş, Luca şi Bill se uitau acum printr‑o crăpătură a uşilor uriaşe, aurite. În lumina lăptoasă a serii, incantaţiile rezonau domol prin cotloanele templului.

Amândoi priveau fascinaţi cum mulţimea de bărbaţi, femei şi copii se luau de mâinile înălţate deasupra capetelor şi, cu pleoapele bine strânse şi mâinile încleştate, se lungeau la podea, întinzând braţele către Budha cel lăuntric. Se ridicau apoi şi repetau procesul, fără ordine ori simetrie iar şi iar, preţ de ore întregi. Ca să nu li se jupoaie pielea palmelor, de acestea erau legate bucăţele de carton. Ca de la un milion de greieri ce‑şi freacă picioarele din spate, fâşâitul acestora se propaga şi răsuna reflectat de pereţii de piatră.

— Nemaipomenit, murmură Bill. Să ai atâta credinţă.

— Nu‑i aşa? îl aprobă Luca, ai cărui ochi urmăreau fluxul constant al mişcării.

Ridică privirea spre locul în care mii de şiruri intersectate de steaguri de rugăciune fluturau în înalt, bătute de briză. Erau legate de la o clădire la alta, peste lampadare şi acoperişuri, în orice loc unde puteau să aibă parte de un pic de vânt. Fiecare petec de pânză colorată era împodobit cu sutra budiste şi desene cu cai ai vântului. Când ţesătura flutura în vânt, se spunea, caii duceau rugăciunile către ceruri.

Luca numără cinci culori, apoi verifică. Ştia de cele patru secte ale budismului tibetan, fiecare cu culoarea ei, dar nu auzise vreodată ca albastrul să reprezinte vreun ordin. Poate că era o sectă ce existase înainte iar acum căzuse în desuetudine. Sau era o întreagă ramură a budismului de care nu auzise niciodată. Clătină din cap. Întotdeauna i se păruse uimitoare arie de cuprindere enormă a religiei tibetane.

Păşind afară prin imensele uşi ale templului, bărbaţii trecură prin spatele acestuia, urmând alte sute de oameni pe bine‑ştiuta cale a pelerinajului către Barkor. Erau clădiri înalte de ambele părţi, înălţându‑şi pe străzile înguste zidurile făcute din blocuri compacte de granit, înălbite după tradiţia tibetană. Fiecare centimetru de stradă era mărginit de tarabe, pline de mai să dea pe dinafară. Totul era de vânzare, de la jachete militare la roţi de rugăciune din oase de yak, vechi pergamente tibetane sau tacâmuri de plastic.

Vânzătorii stăteau pe taburete minuscule, sorbind ceai cu unt de yak şi strigând din când în când după vreun credincios în trecere. Erau sute de pelerini, mişcându‑se calm şi unduitor împrejurul templului. Cu toţii purtau în mâini roţi de rugăciune de dimensiuni variate. Jumătatea de sus a roţii era ataşată de nişte mărgele grele, care erau învârtite mereu, scoţând la iveală o serie de cuvinte sfinte scrise în interior. Unele erau mari de un metru, necesitând un suport ce atârna de cingătoarea posesorului, ca şi mişcări largi şi circulare pentru a porni aparatul.

  

   

     

Bill şi Luca tocmai treceau de primul rând de tarabe când de ei se apropiară trei copilaşi, murdari şi cu petice de carton legate de palme. Chicotind şi vorbind repede cu ceilalţi, unul veni lângă Luca şi i se agăţă de braţ. El se aplecă, zâmbind.

— Salutare, copii.

Unul îi şopti ceva altuia, iar acesta din urmă ezită o clipă, apoi întinse mâna şi atinse uşor părul blond de pe antebraţul lui Luca. Părea uimit să descopere că era cu adevărat prins acolo.

— Sigur… tibetanii n‑au păr pe corp, spuse Luca ridicând ochii spre Bill, înainte de a se întoarce spre copii. Dacă aveţi impresia că asta e nasol, puştilor, ia priviţi colea.

Şi, aplecându‑se în faţă, îşi trase în jos tricoul, lăsând să se vadă un petec păros în mijlocul pieptului. Copiii chiţăiră oripilaţi şi amuzaţi, apoi se retraseră îmbrăţişându‑se unii pe alţii. Băiatul care făcuse primul descoperirea păşi în faţă şi arătă spre Luca.

— Po, spuse simplu, apoi dădu fuga spre uşile templului, urmat îndeaproape de prietenii săi, cu toţii hohotind ascuţit.

Bill şi Luca se priviră, nepricepând.

— Ai vreo idee?

— Habar n‑am, spuse Bill şi porniră pe lângă tarabe. De după fiecare dugheană porniră strigăte de „ieftineală! ieftineală!”, în vreme ce jocuri de domino din oase de yak, coliere de jad şi cuţite de ceremonie le erau împinse în faţă cu rânjete de încurajare.

— Deci ce ne facem cu vizele? întrebă Bill pe când se apropiau de una dintre tejghele. Parcă ziceai că ai totul rezolvat?

— Aveam rezolvat cu graniţa, îl corectă Luca, dar acum o să trebuiască să ne gândim cum să facem să putem înainta mai mult spre est.

Fragment din romanul

Templul din nori

de Patrick Woodhead

  

Explorati, explorati, explorati!

PATRICK WOODHEAD a petrecut 8 ani explorând unele dintre cele mai îndepărtate locuri de pe planetă, de la jungla amazoniană până la întinderile reci ale Antarcticii, înainte de a începe să şi scrie prima carte. Bazat pe o expediţie reală în Tibet, pe care Patrick a făcut o în 2004, Templul din nori este un thriller şi un roman de aventuri deopotrivă, primul dintr o serie inspirată de spectacolul tulburător al celor mai înalţi munţi din lume.

In 1998, Patrick Woodhead a plecat cu un grup de exploratori in Asia, in Kargazstan, pentru a escalada niste varfuri unde nu mai ajunsese nimeni inainte. A fost prilejul cu care a inteles in sfarsit ce vrea sa faca in viata: sa descopere si sa viziteze locurile neexplorate inca de pe planeta. Au urmat alte aventuri: strabaterea Amazonului in caiac, doborarea recordului de traversare a Atlanticului si doua expeditii majore in Antarctica, Patrick Woodhead fiind cel mai tanar explorator care a ajuns la Polul Sud (a parcurs Antarctica de la est la vest, adica o distanta de 2000 de kilometri, intr-un timp record: 80 de zile). Expeditia care i-a inflacarat cel mai mult imaginatia a fost cea din 2004, cand a ajuns in zonele interzise din Tibet. Acolo, inconjurat de frumusetea Himalayei, a descoperit o piramida muntoasa pe care a numit-o The Cloudmaker si care i-a inspirat aceasta carte de succes. A mai scris: Misadventures in a White Desert (non-fiction, 2004) si The Forbidden Temple (2010). In 2011 va aparea si Heart of Fire, continuarea romanului de fata.

Patrick Woodhead calatoreste adesea in Antarctica si in alte colturi ale lumii. Cand nu exploreaza teritorii virgine, locuieste fie in Africa de Sud, fie la Londra.

Viziunea lui Clive Cussler se imbina cu cea a lui Dan Brown in acest roman de aventuri extrem de captivant in care doi alpinisti ambitiosi descopera intamplator un secret bine pazit in muntii Himalaya si se trezesc urmariti de politia secreta chineza.

Vizitati si pagina dedicata cartii si autorului: http://www.thecloudmaker.net/

Romanul Templul din nori a aparut in Colectia „Fiction Connection” a Editurii TREI.