Tag Archive: aventură



Pascal Bruckner se întâlneşte cu cititorii din România, joi 12 iunie, ora 18.30, în Librăria Cărtureşti-Verona. El va lansa romanul său confesiv FIUL CEL BUN.

IATĂ ȘI UN FRAGMENT:

 

Un alt episod mi‑a decis înclinațiile.

Eram la Clusaz împreună cu niște studenți pentru vacanța de Paște. Alături de prietenul meu Laurent Aublin, vecin de dormitor la internatul Liceului Henri IV, am cunoscut două surori de șaisprezece și șaptesprezece ani. În definitiv, nici noi nu aveam mult mai mult. Eu am flirtat cu cea mai mică, o blondă frumușică, iar ea m‑a invitat să trec să‑i spun la revedere în tabăra de la ieșirea din sat.

Pe la unu noaptea, am intrat într‑un dormitor cu vreo treizeci de paturi. Ținându‑mă de mână, fata m‑a tras spre al ei. Sforăieli ușoare conversau parcă, în șoaptă, alternând, uneori, cu oftaturi ori scurte pufnete nazale. De pe paturile de sus, atârnau brațe tragice ori picioare neînsuflețite, cu șosetele nescoase. Prezența unui băiat a trezit ființele adormite.

Ne‑am înlănțuit ca doi copii neîndemânatici, încercând totul fără a termina ceva. Multe mi‑a dat voie să fac, nimic nu mi‑a permis. În tăcerea din preajmă, sărutările și mângâierile noastre răsunau ca niște tunete. Eram spionați. Saltelele scârțâiau, trupurile se răsuceau iar și iar și mica mănăstire a somnului se transforma într‑un stup zumzăitor.

Îmbrățișările noastre neduse până la capăt trezeau în fiecare nebănuite pofte. În zori, iubitei i s‑a făcut foame și a devorat o pungă de bomboane. Maxilarele îi ronțăiau la urechea mea. Aș fi dorit să fiu migdala ori pralina pe care‑o spărgea în dinți, care cobora de‑a lungul esofagului, îi naviga prin vene și concura la creșterea trupului ei extraordinar. Pe la șase dimineața, m‑a trimis la plimbare, fiindcă urmau să apară supraveghetoarele. Am ieșit pe fereastră și am coborât pe un fel de jgheab pentru a‑mi recupera apoi rucsacul și pantofii. În fața mea, dincolo de culmile munților Aravis, soarele se ridica binecuvântând parcă noaptea mea de glorie.

   Nu uitați de lansare:

poster-brukner-fiul cel bun

 

Un paznic m‑a cules în plină operațiune de îmbrăcare, iar eu i‑am zâmbit pentru a‑l mai potoli. Pesemne mi se putea citi pe chip fericirea, iar el s‑a uitat la mine cu invidie, tot așa cum, în ziua de azi, îi invidiez eu pe sibariții, pe depravații, pe libertinii care pleacă noaptea să și‑o tragă. De la natură, nu sunt un gelos, preocupându‑mă mai mult de independența mea decât de derapajele morale ale celui de alături. Să știu însă că alții se distrează când pe mine mă copleșește mâhnirea, lucrul acesta mă calcă pe nervi. Bărbatul m‑a lăsat să‑mi iau tălpășița, așa că am prins un autobuz până la gara din Annecy.

Degetele încă mai păstrau aroma proaspetei iubite; opiumul savuros al pântecului ei mă îmbăta, așa că am hotărât să‑l păstrez cât mai mult timp cu putință pe pulpa arătătorului. Adulmecam nectarul aproape clipă de clipă. Ajuns la Lyon, am fost întâmpinat de mama, care m‑a privit suspicioasă, fiindcă ar fi trebuit să ajung în ajun.

— Doar știi că ești foarte bolnav, dacă mai faci și cine știe ce, riști ca lucrurile să se agraveze!

M‑am uitat ironic la ea, fiindcă decizia fusese luată: urma să‑mi dedic existența frumuseților trupului feminin.

Reclame

De unde a plecat toată povestea…

Totul a plecat de la o prietenă a aventurierului și romancierului Patrick Woodhead. Liza Campbell i-a povestit acestuia despre bunicul ei Jack Cawdor care călătorise pe la începutul secolului trecut împreună cu botanistul Frank Kingdon-Ward în defileul fluviului Tsangpo, în căutarea unei legendare cascade, un soi de ”Niagara a Tibetului”.

În 2004, Woodhead și amicul său Michael Brown vor să refacă traseul din sudul Tibetului, o zonă cu o faună și o floră unice, cu un defileu impresionant despre care se povestește că ar ascunde niște sanctuare secrete. După ce inițial, li se promisese că vor primi viză pentru a ajunge în Canionul fluviului Tsangpo, oficialii chinezi se răzgândesc și îi sfătuiesc, dacă au chef de aventură, s-o ia pe ruta standard din Nepal.

”Erau zvonuri că în toată regiunea defileului să construiește o nouă hidrocentrală și că triburile locale erau mutate de acolo”, povestește Woodhead. Cei doi expediționari își schimbă până la urmă ruta, cuceresc alte vârfuri de câte 5000 de metri. Însă regretul temerarului Woodhead că n-a reușit să urmeze traseul legendar din defileu se transformă într-o ficțiune bine documentată despre secretele religioase și politice ascunse după ceața și norii din munții tibetani.

Iar dacă veți găsi vreo asemănare întrei expediția autorului și pasajul de mai sos din romanul său Templul din nori, aceasta va fi desigur doar o simplă întâmplare 🙂

***

Găsind o banchetă liberă, Luca se cocoşă îndată peste un vraf de cărţi în încăperea cavernoasă şi tăcută a sălii de lectură. Bibliotecara căutase referinţe la sate învecinate şi forme de relief, scoţând la iveală toate cărţile de şi cu exploratori care se aventuraseră cât de cât prin preajma regiunii în ultima sută de ani.

Vreme de câteva ore le studie temeinic, făcându‑şi însemnări când şi când pe micul carnet Moleskine, pe care el şi Bill îl luau mereu în expediţii.

Munca se dovedi frustrantă. Nici unul dintre exploratori nu se depărtase prea mult de graniţa indiană, iar Luca frunzărise deja trei cărţi, cu stiloul pregătit să noteze, înainte ca un volum cu aspect ponosit să aducă ceva mai promiţător.

În introducere autorul, Frederick Bailey, un ofiţer britanic ce‑şi făcea serviciul la începutul secolului douăzeci, descria cum se decisese să intre ilegal în Tibet, apucând‑o spre nord peste munţii Himalaya, în căutarea unui „canion fluvial uriaş”. La prima privire aruncată asupra hărţii desenate de mână de la începutul cărţii Luca realiză imediat că traseul aparent la întâmplare parcurs de Bailey îl adusese cam la cincizeci de kilometri est de Makalu.

Stilul era tipic eduardian, uşor pompos şi cu artificiozităţi emoţionale, însă după primele pagini Luca se trezi absorbit în povestea lui Bailey. În 1913 el, împreună cu un alt ofiţer pe nume Morshead, îşi croise drum peste graniţa indo‑tibetană, ajungând la o cascadă nu prea mare, în inima unei ravene. Drumul părea totodată dificil şi clandestin. Erau jungle cu copaci înalţi de treizeci de metri, pasuri montane şi negocieri cu ucigaşi din tribul Abor. Pe Luca îl amuză clasicul stoicism britanic şi felul în care le înţepenea buza de sus când venea vorba să „o scoată la liman”.

După evadarea dintr‑un sat, sub o ploaie de săgeţi şi suliţe, cei doi se regrupaseră în jungla deasă. Morshead fusese lovit de nu mai puţin de unsprezece ori, la care Bailey comentase sec:

Ce sângeroasă probă a dificultăţii de a ucide un bărbat cu o sănătate înfloritoare„.

Zâmbetul îi pieri lui Luca de pe faţă. Doamne, ce se alesese de exploratorii din zilele noastre? Un pic de malarie, un deget degerat şi gata, chemau elicopterele. Pe vremuri exploratorii dispăreau cu anii de pe faţa pământului. Şi chiar dispăreau literalmente. Nu sunau o dată la cinci minute prin satelit şi nici nu‑şi împrospătau site‑ul web cu ultimele ştiri. Oamenii ăia se zbăteau în sălbăticie, singuri şi complet izolaţi de restul lumii. Fuseseră deschizători de drumuri. Desenatori de hărţi.

Viaţa actuală devenise, cumva, călâie. Era nevoie de un efort atât de mare doar pentru a te îndepărta de tot ce‑ţi era familiar, încât această evadare devenea ea însăşi scopul expediţiei, mai degrabă decât vreo descoperire rezultată din ea.

(fragment din romanul lui Patrick Woodhead, Templul din nori)

     

%d blogeri au apreciat asta: