Top 10 noutăți la târgul Gaudeamus. Update: +2

Ediţia a 17-a a târgului de la Romexpo începe joi, 18 noiembrie, și se încheie luni, 22 noiembrie. Vă așteptăm la stand cu volume nou-nouțe de psihologie, ficțiune și memorii. Iată 10 cărți din recolta de toamnă a grupului editorial Trei.

    

Update/Bonus: încă două cărți proaspete:

 

12. Raport de poliţie de Marie Darrieussecq

Editura Pandora M (parte din grupul Trei) lansează un volum-eveniment în prezența autoarei, prozatoarei si eseistei franceze. Cartea despre acuzațiile de plagiat care au fost aduse unor mari figuri (Zola, Freud, Mandelstam, Daphne Du Maurier, Paul Celan) va fi prezentată la Gaudeamus, sâmbată, 20 noiembrie, de la orele 16.00 in cadrul unei mese rotunde cu tema „Acuzatia de plagiat, o strategie literară?”, care se va desfășura la standul Ambasadei Franței/ BIEF.

   

   

  

11. Dezvoltarea umană de E. Papalia, S.W. Olds şi R.D. Feldman

Psihologii, profesorii, studenții și toți cei interesați de psihologia dezvoltării au acum la îndemână un tratat clasic, consistent și exhaustiv despre etapele dezvoltării copilului. Autoarele pun accent pe continuitatea dezvoltării umane şi pe influenţele culturale şi istorice,  scoțând în evidență interacţiunile dintre nivelul fizic, cel cognitiv şi cel psihosocial.

   

  

      

–––––––––––––––––––––––––––––             

10. Templul din nori de Patrick Woodhead

Totul a plecat de la o prietenă a aventurierului și romancierului Patrick Woodhead, care i-a povestit acestuia despre bunicul ei care călătorise pe la începutul secolului trecut în defileul fluviului Tsangpo, în căutarea unei legendare cascade, un soi de Niagara a Tibetului. Patrick vrea să refacă traseul, dar oficialii chinezi îl opresc din drum. De aici se naște variantă ficțională a expediției care n-a fost să fie. O poveste bine documentată despre secretele religioase și politice ascunse printre ceața și norii de pe piscurile tibetane.

         

                  

9. Semnele trupului la copil de Joan Liebmann-Smith și Jacqueline Nardi Egan

Cum aflăm ce-l doare pe copilul care încă nu știe să vorbească? De unde știm dacă bășicuţele de pe piele, buricul bombat, respiraţia greoaie, capul ţuguiat sau căscatul excesiv trebuie să ne îngrijoreze sau sunt doar niște manifestări trecătoare? După succesul cărţii Semnele trupului. Cum să afli de ce suferi fără să mergi la medic (tradusă deja la Trei), autoarele propun o completare absolut necesară, de vreme ce tipurile de afecţiuni diferă semnificativ de la copiii mici la adulţi.

         

     

     

8. Orașul borcanelor, de Arnaldur Indridason

”Oraşul Borcanelor” este un loc tăinuit în care se păstrează organele prelevate pentru cercetări genetice. Odată pătruns în acest laborator de medicină legală, inspectorul islandez Erlendur Sveinsson găseşte cheia unor fapte care au afectat mai multe generaţii. ”Erlendur este un inspector dat naibii”, se entuziasmează cronicarul de la Minneapolis Star-Tribune.

       

      

       

7. Minți criminale. Psihologia violenței și crimei de Duncan Cartwright

O carte interesantă, că tot sunt la modă serialele cu profiler-i! Psihologul sud-african Duncan Cartwright face un slalom printre psihologie, criminologie și psihanaliză. pentru a lămuri în ce fel un individ aparent normal devine, peste noapte, un ucigaș cu sânge rece. O rară incursiune în lumea interioară a celor pe care nu vrei să-i întâlnești pe stradă.

       

                

       

6. Studio 69, de Liza Marklund

Noul roman polițist (nordic, bineînțeles…) este a doua parte din seria al cărei personaj principal este jurnalista Annika Bengtzon. De data aceasta însă, acțiunea se petrece cu 8 ani înainte de evenimentele din primul volum, Explozii în Stockholm (tradus în acest an la Editura Trei), când eroina abia își face mâna ca proaspătă jurnalistă. ”Aveți de-a face cu o reporteriță curajoasă și bătăioasă! Iar încrâncenarea cu care ea se dă peste cap pentru a afla adevărul face din această carte un thriller captivant și cinematografic”, apreciază The Times.

   

        

 

5. Psihologia jocurilor video, de Serge Tisseron (în colab. cu Isabelle Gravillon)

Copilul tău pare să fi devenit „dependent” de jocurile video? Violența de pe ecranul computerului îi face rău? Cartea îi liniștește pe părinții îngrijorați și îi îndeamnă să-și înțeleagă mai bine copiii prin intermediul jocurilor virtuale. ”Într-o familie de muzicieni, cine s-ar gândi să vorbească despre dependenţă în cazul unui tânăr ce cântă mai multe ore pe zi la flaut sau la vioară? Nimeni! Dar dacă acelaşi tânăr şi-ar consacra tot atâtea ore unor jocuri video va fi considerat „dependent”. E o chestiune de cultură şi de perspectivă”, nuanțează psihiatrul francez Serge Tisseron.

     

    

4. Angrenajul – Memoriile unui trader de Jérôme Kerviel

24 ianuarie 2008: autorul nostru ajunge pe prima pagina a ziarelor din întreaga lume, acuzat de a fi comis cea mai mare fraudă financiară din istoria sistemului bancar. Paguba raportată de Société Générale a fost de 4,9 miliarde de euro. „Aș vrea ca aceasta carte să informeze opinia publica despre realitatea practicilor bancare. Este mărturia unui om care-și recunoaște greșelile, dar refuză să plătească pentru un sistem financiar complet nebun.”, avertizează Jérôme Kerviel.

 

         

3. Cum întâmpinăm copilul ca părinți, bunici, medici și educatori de Speranța Farca.  

Cu un talent care amintește de cărțile de popularizare semnate de Dolto și Winnicott, psihanalista specializată în relația mamă-copil îi îndeamnă pe părinți să regăsească naturalețea relațiilor cu cei mici: ”Adesea, străduindu-ne prea tare să-i oferim copilului tot ce e mai bun, ne trezim că îl privăm tocmai de ceea ce are cel mai mult nevoie, de prezenţa şi firescul nostru”.

 

 

 

2. Nu-știu-câte-zile de Stoian G. Bogdan

SuperRomanul anului e un thriller cu cocalari, mafioți și alți oameni de bine de prin Comănești, București și alte regiuni ale grădinii carpatine. Și începe cam așa: ”Buna ziua, sărut-mâinile, hello, salut, ceau! Să stabilim din start: eu sunt autorul şi asta-i cartea mea. Faptul că tu citeşti rândul ăsta e pură întâmplare. Faptul că eu scriu rândul ăsta nu e pură întâmplare. În momentul în care ai ales să citeşti, ai căzut în mâna mea”.

  

   

   

1. 50 de mari mituri ale psihologiei populare de S.O. Lilienfeld, S. Jaylinn, J. Ruscio, B.L. Beyerstein

Plin de umor, editorul revistei Skeptic, Michael Shermer, vă introduce în spiritul cărții care demolează legendele urbane ale psihologiei populare: „Deoarece îmi folosesc abia 10% din creier, am fost nevoit să ascult muzica lui Mozart în timp ce parcurgeam această carte, iar apoi a trebuit să fiu hipnotizat pentru a-mi reaminti ce am citit, căci fusesem marcat de traumele din copilărie, care, deși au fost refulate, au mai ieşit din când în când la iveală prin intermediul experienţelor extracorporale şi percepţiei extrasenzoriale.”

 

Revelație de explorator: ”Viața actuală devenise călâie”

De unde a plecat toată povestea…

Totul a plecat de la o prietenă a aventurierului și romancierului Patrick Woodhead. Liza Campbell i-a povestit acestuia despre bunicul ei Jack Cawdor care călătorise pe la începutul secolului trecut împreună cu botanistul Frank Kingdon-Ward în defileul fluviului Tsangpo, în căutarea unei legendare cascade, un soi de ”Niagara a Tibetului”.

În 2004, Woodhead și amicul său Michael Brown vor să refacă traseul din sudul Tibetului, o zonă cu o faună și o floră unice, cu un defileu impresionant despre care se povestește că ar ascunde niște sanctuare secrete. După ce inițial, li se promisese că vor primi viză pentru a ajunge în Canionul fluviului Tsangpo, oficialii chinezi se răzgândesc și îi sfătuiesc, dacă au chef de aventură, s-o ia pe ruta standard din Nepal.

”Erau zvonuri că în toată regiunea defileului să construiește o nouă hidrocentrală și că triburile locale erau mutate de acolo”, povestește Woodhead. Cei doi expediționari își schimbă până la urmă ruta, cuceresc alte vârfuri de câte 5000 de metri. Însă regretul temerarului Woodhead că n-a reușit să urmeze traseul legendar din defileu se transformă într-o ficțiune bine documentată despre secretele religioase și politice ascunse după ceața și norii din munții tibetani.

Iar dacă veți găsi vreo asemănare întrei expediția autorului și pasajul de mai sos din romanul său Templul din nori, aceasta va fi desigur doar o simplă întâmplare 🙂

***

Găsind o banchetă liberă, Luca se cocoşă îndată peste un vraf de cărţi în încăperea cavernoasă şi tăcută a sălii de lectură. Bibliotecara căutase referinţe la sate învecinate şi forme de relief, scoţând la iveală toate cărţile de şi cu exploratori care se aventuraseră cât de cât prin preajma regiunii în ultima sută de ani.

Vreme de câteva ore le studie temeinic, făcându‑şi însemnări când şi când pe micul carnet Moleskine, pe care el şi Bill îl luau mereu în expediţii.

Munca se dovedi frustrantă. Nici unul dintre exploratori nu se depărtase prea mult de graniţa indiană, iar Luca frunzărise deja trei cărţi, cu stiloul pregătit să noteze, înainte ca un volum cu aspect ponosit să aducă ceva mai promiţător.

În introducere autorul, Frederick Bailey, un ofiţer britanic ce‑şi făcea serviciul la începutul secolului douăzeci, descria cum se decisese să intre ilegal în Tibet, apucând‑o spre nord peste munţii Himalaya, în căutarea unui „canion fluvial uriaş”. La prima privire aruncată asupra hărţii desenate de mână de la începutul cărţii Luca realiză imediat că traseul aparent la întâmplare parcurs de Bailey îl adusese cam la cincizeci de kilometri est de Makalu.

Stilul era tipic eduardian, uşor pompos şi cu artificiozităţi emoţionale, însă după primele pagini Luca se trezi absorbit în povestea lui Bailey. În 1913 el, împreună cu un alt ofiţer pe nume Morshead, îşi croise drum peste graniţa indo‑tibetană, ajungând la o cascadă nu prea mare, în inima unei ravene. Drumul părea totodată dificil şi clandestin. Erau jungle cu copaci înalţi de treizeci de metri, pasuri montane şi negocieri cu ucigaşi din tribul Abor. Pe Luca îl amuză clasicul stoicism britanic şi felul în care le înţepenea buza de sus când venea vorba să „o scoată la liman”.

După evadarea dintr‑un sat, sub o ploaie de săgeţi şi suliţe, cei doi se regrupaseră în jungla deasă. Morshead fusese lovit de nu mai puţin de unsprezece ori, la care Bailey comentase sec:

„Ce sângeroasă probă a dificultăţii de a ucide un bărbat cu o sănătate înfloritoare„.

Zâmbetul îi pieri lui Luca de pe faţă. Doamne, ce se alesese de exploratorii din zilele noastre? Un pic de malarie, un deget degerat şi gata, chemau elicopterele. Pe vremuri exploratorii dispăreau cu anii de pe faţa pământului. Şi chiar dispăreau literalmente. Nu sunau o dată la cinci minute prin satelit şi nici nu‑şi împrospătau site‑ul web cu ultimele ştiri. Oamenii ăia se zbăteau în sălbăticie, singuri şi complet izolaţi de restul lumii. Fuseseră deschizători de drumuri. Desenatori de hărţi.

Viaţa actuală devenise, cumva, călâie. Era nevoie de un efort atât de mare doar pentru a te îndepărta de tot ce‑ţi era familiar, încât această evadare devenea ea însăşi scopul expediţiei, mai degrabă decât vreo descoperire rezultată din ea.

(fragment din romanul lui Patrick Woodhead, Templul din nori)

     

Când caii duc rugăciunile spre ceruri

Se zice că sub pământul Tibetului se află o uriaşă femeie‑căpcăun, ţinută ostatică de un plan de urbanizare iscusit. Ca şi cu Gulliver şi liliputanii care‑l capturaseră, peste membrele gigantei fuseseră construite temple ce‑o ţintuiau de glie şi‑o împiedicau să provoace dezastru pe pământul sfânt.

  

      

   

Deasupra inimii bestiei fusese construit Jokhang — cel mai măreţ dintre toate templele budiste.

După ce‑şi lăsaseră la hotel bagajele şi făcuseră câte un duş, Luca şi Bill se uitau acum printr‑o crăpătură a uşilor uriaşe, aurite. În lumina lăptoasă a serii, incantaţiile rezonau domol prin cotloanele templului.

Amândoi priveau fascinaţi cum mulţimea de bărbaţi, femei şi copii se luau de mâinile înălţate deasupra capetelor şi, cu pleoapele bine strânse şi mâinile încleştate, se lungeau la podea, întinzând braţele către Budha cel lăuntric. Se ridicau apoi şi repetau procesul, fără ordine ori simetrie iar şi iar, preţ de ore întregi. Ca să nu li se jupoaie pielea palmelor, de acestea erau legate bucăţele de carton. Ca de la un milion de greieri ce‑şi freacă picioarele din spate, fâşâitul acestora se propaga şi răsuna reflectat de pereţii de piatră.

— Nemaipomenit, murmură Bill. Să ai atâta credinţă.

— Nu‑i aşa? îl aprobă Luca, ai cărui ochi urmăreau fluxul constant al mişcării.

Ridică privirea spre locul în care mii de şiruri intersectate de steaguri de rugăciune fluturau în înalt, bătute de briză. Erau legate de la o clădire la alta, peste lampadare şi acoperişuri, în orice loc unde puteau să aibă parte de un pic de vânt. Fiecare petec de pânză colorată era împodobit cu sutra budiste şi desene cu cai ai vântului. Când ţesătura flutura în vânt, se spunea, caii duceau rugăciunile către ceruri.

Luca numără cinci culori, apoi verifică. Ştia de cele patru secte ale budismului tibetan, fiecare cu culoarea ei, dar nu auzise vreodată ca albastrul să reprezinte vreun ordin. Poate că era o sectă ce existase înainte iar acum căzuse în desuetudine. Sau era o întreagă ramură a budismului de care nu auzise niciodată. Clătină din cap. Întotdeauna i se păruse uimitoare arie de cuprindere enormă a religiei tibetane.

Păşind afară prin imensele uşi ale templului, bărbaţii trecură prin spatele acestuia, urmând alte sute de oameni pe bine‑ştiuta cale a pelerinajului către Barkor. Erau clădiri înalte de ambele părţi, înălţându‑şi pe străzile înguste zidurile făcute din blocuri compacte de granit, înălbite după tradiţia tibetană. Fiecare centimetru de stradă era mărginit de tarabe, pline de mai să dea pe dinafară. Totul era de vânzare, de la jachete militare la roţi de rugăciune din oase de yak, vechi pergamente tibetane sau tacâmuri de plastic.

Vânzătorii stăteau pe taburete minuscule, sorbind ceai cu unt de yak şi strigând din când în când după vreun credincios în trecere. Erau sute de pelerini, mişcându‑se calm şi unduitor împrejurul templului. Cu toţii purtau în mâini roţi de rugăciune de dimensiuni variate. Jumătatea de sus a roţii era ataşată de nişte mărgele grele, care erau învârtite mereu, scoţând la iveală o serie de cuvinte sfinte scrise în interior. Unele erau mari de un metru, necesitând un suport ce atârna de cingătoarea posesorului, ca şi mişcări largi şi circulare pentru a porni aparatul.

  

   

     

Bill şi Luca tocmai treceau de primul rând de tarabe când de ei se apropiară trei copilaşi, murdari şi cu petice de carton legate de palme. Chicotind şi vorbind repede cu ceilalţi, unul veni lângă Luca şi i se agăţă de braţ. El se aplecă, zâmbind.

— Salutare, copii.

Unul îi şopti ceva altuia, iar acesta din urmă ezită o clipă, apoi întinse mâna şi atinse uşor părul blond de pe antebraţul lui Luca. Părea uimit să descopere că era cu adevărat prins acolo.

— Sigur… tibetanii n‑au păr pe corp, spuse Luca ridicând ochii spre Bill, înainte de a se întoarce spre copii. Dacă aveţi impresia că asta e nasol, puştilor, ia priviţi colea.

Şi, aplecându‑se în faţă, îşi trase în jos tricoul, lăsând să se vadă un petec păros în mijlocul pieptului. Copiii chiţăiră oripilaţi şi amuzaţi, apoi se retraseră îmbrăţişându‑se unii pe alţii. Băiatul care făcuse primul descoperirea păşi în faţă şi arătă spre Luca.

— Po, spuse simplu, apoi dădu fuga spre uşile templului, urmat îndeaproape de prietenii săi, cu toţii hohotind ascuţit.

Bill şi Luca se priviră, nepricepând.

— Ai vreo idee?

— Habar n‑am, spuse Bill şi porniră pe lângă tarabe. De după fiecare dugheană porniră strigăte de „ieftineală! ieftineală!”, în vreme ce jocuri de domino din oase de yak, coliere de jad şi cuţite de ceremonie le erau împinse în faţă cu rânjete de încurajare.

— Deci ce ne facem cu vizele? întrebă Bill pe când se apropiau de una dintre tejghele. Parcă ziceai că ai totul rezolvat?

— Aveam rezolvat cu graniţa, îl corectă Luca, dar acum o să trebuiască să ne gândim cum să facem să putem înainta mai mult spre est.

Fragment din romanul

Templul din nori

de Patrick Woodhead