Tag Archive: Patrick Woodhead



De unde a plecat toată povestea…

Totul a plecat de la o prietenă a aventurierului și romancierului Patrick Woodhead. Liza Campbell i-a povestit acestuia despre bunicul ei Jack Cawdor care călătorise pe la începutul secolului trecut împreună cu botanistul Frank Kingdon-Ward în defileul fluviului Tsangpo, în căutarea unei legendare cascade, un soi de ”Niagara a Tibetului”.

În 2004, Woodhead și amicul său Michael Brown vor să refacă traseul din sudul Tibetului, o zonă cu o faună și o floră unice, cu un defileu impresionant despre care se povestește că ar ascunde niște sanctuare secrete. După ce inițial, li se promisese că vor primi viză pentru a ajunge în Canionul fluviului Tsangpo, oficialii chinezi se răzgândesc și îi sfătuiesc, dacă au chef de aventură, s-o ia pe ruta standard din Nepal.

”Erau zvonuri că în toată regiunea defileului să construiește o nouă hidrocentrală și că triburile locale erau mutate de acolo”, povestește Woodhead. Cei doi expediționari își schimbă până la urmă ruta, cuceresc alte vârfuri de câte 5000 de metri. Însă regretul temerarului Woodhead că n-a reușit să urmeze traseul legendar din defileu se transformă într-o ficțiune bine documentată despre secretele religioase și politice ascunse după ceața și norii din munții tibetani.

Iar dacă veți găsi vreo asemănare întrei expediția autorului și pasajul de mai sos din romanul său Templul din nori, aceasta va fi desigur doar o simplă întâmplare 🙂

***

Găsind o banchetă liberă, Luca se cocoşă îndată peste un vraf de cărţi în încăperea cavernoasă şi tăcută a sălii de lectură. Bibliotecara căutase referinţe la sate învecinate şi forme de relief, scoţând la iveală toate cărţile de şi cu exploratori care se aventuraseră cât de cât prin preajma regiunii în ultima sută de ani.

Vreme de câteva ore le studie temeinic, făcându‑şi însemnări când şi când pe micul carnet Moleskine, pe care el şi Bill îl luau mereu în expediţii.

Munca se dovedi frustrantă. Nici unul dintre exploratori nu se depărtase prea mult de graniţa indiană, iar Luca frunzărise deja trei cărţi, cu stiloul pregătit să noteze, înainte ca un volum cu aspect ponosit să aducă ceva mai promiţător.

În introducere autorul, Frederick Bailey, un ofiţer britanic ce‑şi făcea serviciul la începutul secolului douăzeci, descria cum se decisese să intre ilegal în Tibet, apucând‑o spre nord peste munţii Himalaya, în căutarea unui „canion fluvial uriaş”. La prima privire aruncată asupra hărţii desenate de mână de la începutul cărţii Luca realiză imediat că traseul aparent la întâmplare parcurs de Bailey îl adusese cam la cincizeci de kilometri est de Makalu.

Stilul era tipic eduardian, uşor pompos şi cu artificiozităţi emoţionale, însă după primele pagini Luca se trezi absorbit în povestea lui Bailey. În 1913 el, împreună cu un alt ofiţer pe nume Morshead, îşi croise drum peste graniţa indo‑tibetană, ajungând la o cascadă nu prea mare, în inima unei ravene. Drumul părea totodată dificil şi clandestin. Erau jungle cu copaci înalţi de treizeci de metri, pasuri montane şi negocieri cu ucigaşi din tribul Abor. Pe Luca îl amuză clasicul stoicism britanic şi felul în care le înţepenea buza de sus când venea vorba să „o scoată la liman”.

După evadarea dintr‑un sat, sub o ploaie de săgeţi şi suliţe, cei doi se regrupaseră în jungla deasă. Morshead fusese lovit de nu mai puţin de unsprezece ori, la care Bailey comentase sec:

Ce sângeroasă probă a dificultăţii de a ucide un bărbat cu o sănătate înfloritoare„.

Zâmbetul îi pieri lui Luca de pe faţă. Doamne, ce se alesese de exploratorii din zilele noastre? Un pic de malarie, un deget degerat şi gata, chemau elicopterele. Pe vremuri exploratorii dispăreau cu anii de pe faţa pământului. Şi chiar dispăreau literalmente. Nu sunau o dată la cinci minute prin satelit şi nici nu‑şi împrospătau site‑ul web cu ultimele ştiri. Oamenii ăia se zbăteau în sălbăticie, singuri şi complet izolaţi de restul lumii. Fuseseră deschizători de drumuri. Desenatori de hărţi.

Viaţa actuală devenise, cumva, călâie. Era nevoie de un efort atât de mare doar pentru a te îndepărta de tot ce‑ţi era familiar, încât această evadare devenea ea însăşi scopul expediţiei, mai degrabă decât vreo descoperire rezultată din ea.

(fragment din romanul lui Patrick Woodhead, Templul din nori)

     


Se zice că sub pământul Tibetului se află o uriaşă femeie‑căpcăun, ţinută ostatică de un plan de urbanizare iscusit. Ca şi cu Gulliver şi liliputanii care‑l capturaseră, peste membrele gigantei fuseseră construite temple ce‑o ţintuiau de glie şi‑o împiedicau să provoace dezastru pe pământul sfânt.

  

      

   

Deasupra inimii bestiei fusese construit Jokhang — cel mai măreţ dintre toate templele budiste.

După ce‑şi lăsaseră la hotel bagajele şi făcuseră câte un duş, Luca şi Bill se uitau acum printr‑o crăpătură a uşilor uriaşe, aurite. În lumina lăptoasă a serii, incantaţiile rezonau domol prin cotloanele templului.

Amândoi priveau fascinaţi cum mulţimea de bărbaţi, femei şi copii se luau de mâinile înălţate deasupra capetelor şi, cu pleoapele bine strânse şi mâinile încleştate, se lungeau la podea, întinzând braţele către Budha cel lăuntric. Se ridicau apoi şi repetau procesul, fără ordine ori simetrie iar şi iar, preţ de ore întregi. Ca să nu li se jupoaie pielea palmelor, de acestea erau legate bucăţele de carton. Ca de la un milion de greieri ce‑şi freacă picioarele din spate, fâşâitul acestora se propaga şi răsuna reflectat de pereţii de piatră.

— Nemaipomenit, murmură Bill. Să ai atâta credinţă.

— Nu‑i aşa? îl aprobă Luca, ai cărui ochi urmăreau fluxul constant al mişcării.

Ridică privirea spre locul în care mii de şiruri intersectate de steaguri de rugăciune fluturau în înalt, bătute de briză. Erau legate de la o clădire la alta, peste lampadare şi acoperişuri, în orice loc unde puteau să aibă parte de un pic de vânt. Fiecare petec de pânză colorată era împodobit cu sutra budiste şi desene cu cai ai vântului. Când ţesătura flutura în vânt, se spunea, caii duceau rugăciunile către ceruri.

Luca numără cinci culori, apoi verifică. Ştia de cele patru secte ale budismului tibetan, fiecare cu culoarea ei, dar nu auzise vreodată ca albastrul să reprezinte vreun ordin. Poate că era o sectă ce existase înainte iar acum căzuse în desuetudine. Sau era o întreagă ramură a budismului de care nu auzise niciodată. Clătină din cap. Întotdeauna i se păruse uimitoare arie de cuprindere enormă a religiei tibetane.

Păşind afară prin imensele uşi ale templului, bărbaţii trecură prin spatele acestuia, urmând alte sute de oameni pe bine‑ştiuta cale a pelerinajului către Barkor. Erau clădiri înalte de ambele părţi, înălţându‑şi pe străzile înguste zidurile făcute din blocuri compacte de granit, înălbite după tradiţia tibetană. Fiecare centimetru de stradă era mărginit de tarabe, pline de mai să dea pe dinafară. Totul era de vânzare, de la jachete militare la roţi de rugăciune din oase de yak, vechi pergamente tibetane sau tacâmuri de plastic.

Vânzătorii stăteau pe taburete minuscule, sorbind ceai cu unt de yak şi strigând din când în când după vreun credincios în trecere. Erau sute de pelerini, mişcându‑se calm şi unduitor împrejurul templului. Cu toţii purtau în mâini roţi de rugăciune de dimensiuni variate. Jumătatea de sus a roţii era ataşată de nişte mărgele grele, care erau învârtite mereu, scoţând la iveală o serie de cuvinte sfinte scrise în interior. Unele erau mari de un metru, necesitând un suport ce atârna de cingătoarea posesorului, ca şi mişcări largi şi circulare pentru a porni aparatul.

  

   

     

Bill şi Luca tocmai treceau de primul rând de tarabe când de ei se apropiară trei copilaşi, murdari şi cu petice de carton legate de palme. Chicotind şi vorbind repede cu ceilalţi, unul veni lângă Luca şi i se agăţă de braţ. El se aplecă, zâmbind.

— Salutare, copii.

Unul îi şopti ceva altuia, iar acesta din urmă ezită o clipă, apoi întinse mâna şi atinse uşor părul blond de pe antebraţul lui Luca. Părea uimit să descopere că era cu adevărat prins acolo.

— Sigur… tibetanii n‑au păr pe corp, spuse Luca ridicând ochii spre Bill, înainte de a se întoarce spre copii. Dacă aveţi impresia că asta e nasol, puştilor, ia priviţi colea.

Şi, aplecându‑se în faţă, îşi trase în jos tricoul, lăsând să se vadă un petec păros în mijlocul pieptului. Copiii chiţăiră oripilaţi şi amuzaţi, apoi se retraseră îmbrăţişându‑se unii pe alţii. Băiatul care făcuse primul descoperirea păşi în faţă şi arătă spre Luca.

Po, spuse simplu, apoi dădu fuga spre uşile templului, urmat îndeaproape de prietenii săi, cu toţii hohotind ascuţit.

Bill şi Luca se priviră, nepricepând.

— Ai vreo idee?

— Habar n‑am, spuse Bill şi porniră pe lângă tarabe. De după fiecare dugheană porniră strigăte de „ieftineală! ieftineală!”, în vreme ce jocuri de domino din oase de yak, coliere de jad şi cuţite de ceremonie le erau împinse în faţă cu rânjete de încurajare.

— Deci ce ne facem cu vizele? întrebă Bill pe când se apropiau de una dintre tejghele. Parcă ziceai că ai totul rezolvat?

— Aveam rezolvat cu graniţa, îl corectă Luca, dar acum o să trebuiască să ne gândim cum să facem să putem înainta mai mult spre est.

Fragment din romanul

Templul din nori

de Patrick Woodhead

  

Explorati, explorati, explorati!


PATRICK WOODHEAD a petrecut 8 ani explorând unele dintre cele mai îndepărtate locuri de pe planetă, de la jungla amazoniană până la întinderile reci ale Antarcticii, înainte de a începe să şi scrie prima carte. Bazat pe o expediţie reală în Tibet, pe care Patrick a făcut o în 2004, Templul din nori este un thriller şi un roman de aventuri deopotrivă, primul dintr o serie inspirată de spectacolul tulburător al celor mai înalţi munţi din lume.

In 1998, Patrick Woodhead a plecat cu un grup de exploratori in Asia, in Kargazstan, pentru a escalada niste varfuri unde nu mai ajunsese nimeni inainte. A fost prilejul cu care a inteles in sfarsit ce vrea sa faca in viata: sa descopere si sa viziteze locurile neexplorate inca de pe planeta. Au urmat alte aventuri: strabaterea Amazonului in caiac, doborarea recordului de traversare a Atlanticului si doua expeditii majore in Antarctica, Patrick Woodhead fiind cel mai tanar explorator care a ajuns la Polul Sud (a parcurs Antarctica de la est la vest, adica o distanta de 2000 de kilometri, intr-un timp record: 80 de zile). Expeditia care i-a inflacarat cel mai mult imaginatia a fost cea din 2004, cand a ajuns in zonele interzise din Tibet. Acolo, inconjurat de frumusetea Himalayei, a descoperit o piramida muntoasa pe care a numit-o The Cloudmaker si care i-a inspirat aceasta carte de succes. A mai scris: Misadventures in a White Desert (non-fiction, 2004) si The Forbidden Temple (2010). In 2011 va aparea si Heart of Fire, continuarea romanului de fata.

Patrick Woodhead calatoreste adesea in Antarctica si in alte colturi ale lumii. Cand nu exploreaza teritorii virgine, locuieste fie in Africa de Sud, fie la Londra.

Viziunea lui Clive Cussler se imbina cu cea a lui Dan Brown in acest roman de aventuri extrem de captivant in care doi alpinisti ambitiosi descopera intamplator un secret bine pazit in muntii Himalaya si se trezesc urmariti de politia secreta chineza.

Vizitati si pagina dedicata cartii si autorului: http://www.thecloudmaker.net/

Romanul Templul din nori a aparut in Colectia „Fiction Connection” a Editurii TREI.

 

%d blogeri au apreciat: