Tag Archive: aventuri



Mai puternicEditura Trei şi echipa ei minunată au dat din nou lovitura: la câteva luni după apariţia la Paris, au lansat pe piaţa românească de carte romanul lui Marc Levy „Mai puternic decât frica”.

Succesul fulminant de prin alte părţi al acestui scriitor tânăr s-a repetat şi la noi, în mod cert, mai ales că, păstrând şi limitele ştiute, de această dată Levy se reînnoieşte, lansând un thriller remarcabil. Cine este marc Levy? E cel mai citit autor francez contemporan. Cărţile lui sunt traduse în 45 de limbi, regăsindu-se pe majoritatea listelor de bestseller din ţările în care este publicat. S-a născut în 1961, la Paris şi în prezent trăieşte la New York. (…)

Romanul de acum este un thriller, o noutate pentru autor. Eroii principali, un el şi o ea, se străduie să descopere un secret vechi care apasă asupra familei ei, împiedicaţi, urmăriţi, manipulaţi, vânaţi chiar, în acţiuni vecine cu suspansul cel mai bun. Povestea este de o modernitate surprinzătoare, pe care n-o dezvăluim, fiind vorba de un thriller, dar putem spune că implică politica, şi încă la cel mai înalt grad, cu implicarea celor mai importante forţe de securitate ale Americii, dar şi multinaţionalele atotputernice, care nu se dau în lături de la nicio acţiune, oricât de sinistră, pentru a-şi atinge scopurile. Nu lipsesc conspiraţia, intrigile, exotismul.

Citiți întreaga cronică a lui Stelian Țurlea în Ziarul de duminică

   


La vreo zece pasi mai incolo zacea o bucata din carlinga, in mijlocul cablurilor si carcaselor unor fotolii pietrificate in zapada.

Pamantul era acoperit de resturi, majoritatea fiind niste fragmente de metal smulse si remodelate din cauza violentei impactului. Roata din fata a trenului de aterizare se itea verticala pe varful unei mici ridicaturi. O bucata de portiera pe care se mai zareau inca niste inscriptii era incatusata in bolta de gheata, la cativa metri deasupra pamantului.

Partea din fata a avionului Kanchenjunga  era acolo, intepenita in acest mormant in care muntele o ingropase. Suzie se apropie incet, incantata si totodata ingrozita de ceea ce descoperise.

— In sfarsit, iata-te, murmura ea. Cat de mult am sperat la clipa aceasta!

Suzie se reculese in liniste in fata carcasei avionului.

(…)

Mai puternicDecenii la rand, ghetarul Bossons scuipase motoarele avionului Kanchenjunga, rotile din spate ale trenului de aterizare si lucruri care apartinusera pasagerilor. Potrivit raportului intocmit dupa accident, pe care Suzie il stia pe dinafara, cockpitul, ca si compartimentul clasei intai, nu fusese descoperit. Unii dintre anchetatori dedusesera ca fusese pulverizat in momenul impactului, altii, ca se prabusise, probabil, intr-o crevasa, asemenea unei corabii ce dispare in abis. Descoperirea lui Suzie le dadea dreptate celor din urma.

Fragment din:

In jurul ei, sase schelete pe care gheata le pietrificase pareau niste mumii in vesmintele lor gaurite. Suzie ingenunche in mijlocul acestui tablou sinistru, contempland vietile acestea distruse din pricina unor metri, a unor secunde in plus. Potrivit raportului de expertiza, daca pilotul ar fi inteles, un minut mai devreme, ca pozitia era gresita, ar fi putut sa redreseze aparatul si sa treaca peste varf. Dar, in dimineata zilei de 24 ianuarie 1966, o suta unsprezece persoane pierisera, iar ramasitele pamantesti a sase dintre ele se aflau in fata lui Suzie. Patrunsese in carlinga, cand Shamir se ivi in spatele ei.

— N-ar trebui sa faci asta, ii spuse el calm. Ce cauti?

— Ce-mi apartine. Daca una dintre rudele tale ar zace aici, n-ai fi fericit sa ti se inapoieze ceva ce i-a apartinut?

— Unul dintre pasageri ti-era ruda?

— E o poveste lunga. Iti promit ca am sa-ti spun totul cand o sa iesim de-aici.

— De ce n-ai facut-o inainte?

— Pentru ca n-ai fi vrut sa vii cu mine, ii zise Suzie apropiindu-se de un schelet.

Parea sa fie al unei femei. Avea bratele intinse in fata, ca intr-un act de ultima rezistenta inainte de a primi moartea in plin. La inelarul mainii drepte purta o verigheta arsa, iar la picioarele ei se afla, prinsa intre doua bare de fier indoite, o mica geanta de voiaj topita in intregime.

— Cine ai fost? sopti Suzie punandu-se in genunchi. Aveai un sot si copii care te asteptau?

Shamir se apropie cu inima stransa si ingenunche la randul lui.

— Nu pune mana pe nimic, ii spuse el. Aceste obiecte nu ne apartin.

Suzie se intoarse spre ramasitele unui alt pasager. O servieta din metal ii era legata de incheietura mainii cu un lant si niste catuse. O lumina cu lanterna. O inscriptie in hindi gravata pe capac era inca vizibila.

— Ce inseamna? intreba Suzie.

— Nu stiu ce sa-ti spun, totul e aproape sters.

— Nu recunosti nici macar un cuvant?

Shamir se apropie de servieta.

— Pe proprietar il chema Adesh, dar nu reusesc sa-i citesc si numele de familie. Cred ca era un diplomat. Scrie aici. „Servicii diplomatice — Nu deschideti.“

Suzie nu spuse nimic. Ridica usor incheietura si o desprinse brusc de restul scheletului. Apoi inlatura catusele si lua servieta.

— Esti nebuna de legat! exclama Shamir, uluit.

— Documentele pe care le contine au, poate, o valoare istorica, replica Suzie, impasibila.

   


Steaua lui StrindbergHotnews: Aţi vrut să faceţi din personajul dumneavoastră Don Titelman un anti-erou? Vi se pare că «eroismul» e o valoare demodată astăzi?

Jan Wallentin: Sincer, eroii din viaţa reală mi se par grozavi, dar când e vorba de protagonistul unei cărţi, prefer un anti-erou. E mult mai uşor să te identifici cu o persoană care are multe defecte, şi asta e o sursă minunată de umor şi de satiră. Mie îmi place mult Don Titelman, cu toate obiceiurile lui proastă şi toate slăbiciunile lui.

De ce credeţi că cititorii au văzut asemănări între personajul Elena din romanul dumneavoastră şi Lisbeth Salander? Aţi fost influenţat de scrisul lui Stieg Larsson?

Cred că «tânăra-cu-probleme-înzestrată-cu-puteri-nemaivăzute» e, probabil, mai curând un clişeu sau un arhetip decât ceva care ţine de scrisul lui Stieg Larsson. Eu, de fapt, m-am gândit mai mult la Carrie decât la Lisbeth Salander când am creat-o pe Elena. Am scris  mare parte din romanul Steaua lui Strindberg vrând să mă joc, să amestec mai multe elemente din genuri diferite – literatură poliţistă, literatură de aventuri, fantasy – ca să obţin, în final, ceva interesant şi complet nou.

Ce importanţă are în economia romanului acel poem din Baudelaire? Poetul francez e printre scriitorii dumneavoastră preferaţii?

În timp ce scriam această carte mă interesau foarte mult teme precum deziluzia, îmbătrânirea, decăderea, şi poemul din Charles Baudelaire a fost, într-un fel, o întrupare a a tuturor acestor teme. Şi da, chiar îmi place Baudelaire, împreună cu alţi scriitori decadenţi. Huysmans, de exemplu.

Cartea dumneavoastră are multe detalii istorice. E foarte importantă documentarea în cazul unui roman de acest gen?

Nu-mi place documentarea superficială, făcută doar pe jumătate. Nu ştiu dacă e foarte importantă pentru un roman ca acesta sau nu. Eu vreau, pur şi simplu, să prezint lucrurile foarte clar. Şi cred că acest palier al detaliilor e foarte important pentru credibilitatea poveştii. Orice teorie a conspiraţiei bine alcătuită conţine o grămadă de amănunte istorice cât se poate de reale şi, de multe ori, numai când ajungi la final şi la concluzii, îţi dai seama că totul era, de fapt, o mare nebunie.

Fragment din interviul cu Jan Wallentin, publicat de HotNews.

  


În ciuda ceţii dese, găsiră destul de repede maşinăria. Ceea ce căzuse din cer era atît de mare, încît se profila în mod sinistru în zare, ca un far care le ghida paşii.

   
Cînd în sfîrşit ajunseră la locul accidentului, constatară că, într-adevăr, era vorba de un soi de artefact zburător. Era aproape de mărimea unui tramvai, deşi rotunjit şi aplatizat ca o monedă, şi, fiind pe jumătate înfipt în gheaţă, părea că se înalţă înaintea lor ca un idol al unei religii necunoscute. Maşinăria nu părea stricată, dar impactul zgîriase gheaţa pe o arie de cel puţin treizeci de metri în jurul ei, astfel că trebuiră să păşească cu mare grijă ca să se apropie de ea. Observară atunci că obiectul era construit dintr-un material şlefuit şi strălucitor. Netezimea suprafeţei te făcea să te gîndeşti la pielea delfinilor şi nu părea să aibă vreo trapă sau vreo cale de acces – era brăzdată doar de nişte simboluri ciudate ieşite în relief, care reflectau o lumină roşiatică.

– Are cineva habar ce naiba o mai fi şi asta? întrebă Macready, uitîndu-se iscoditor în jur.

Nimeni nu răspunse, căpitanul nici măcar nu aştepta un răspuns. Toţi încremeniseră, fascinaţi de strălucirea acelui obiect în care, pe lîngă norii ce împodobeau cerul şi vîrfurile munţilor, se reflectau şi chipurile lor rămase cu gurile căscate. De atîta timp se apleca asupra oglinjoarei pe care o folosea la bărbierit, văzîndu-şi faţa pe bucăţi, încît acum îl surprindea lamentabilul rezultat obţinut la unirea tuturor pieselor. Era bărbierit impecabil, nimeni nu se putea îndoi de asta, dar în ochii lui se citeau oboseala şi febra provocate de lipsa somnului, ca să nu mai vorbim de faptul că slăbise. În rest, chipul care se vedea în luciul pielii maşinăriei era acelaşi dintotdeauna, mult prea copilăros pentru a putea intra fără efort în lumea adulţilor, cu acele buze cărnoase care cu greu puteau oferi feţei sale o mină autoritară.

Lăsînd să-i scape un suspin de resemnare, Reynolds îşi abătu gîndurile de la propriul trup pentru a studia cîteva dintre constelaţiile de semne pe care le avea mai aproape. Marea majoritate erau simboluri care aminteau vag de caracterele orientale şi erau înconjurate de un soi de figuri geometrice.
Fără a se putea abţine, îşi apropie mîna dreaptă de unul din acele simboluri, cu intenţia de a le atinge formele spiralate. Chiar dacă era curios să simtă acel uimitor şi strălucitor material, preferă să nu-şi dea jos mănuşa, de teamă să nu-i îngheţe mîna. Dar cînd materialul atinse simbolul, un straniu firicel de fum începu să se ridice leneş în aer şi, în timp ce Reynolds observa fenomenul fără a şti ce se întîmplă, o mică flacără albastră înflori dintr-odată din mănuşa sa. Apoi exploratorul experimentă o durere brutală, care imediat se propagă din mînă în tot restul corpului. Îşi îndepărtă mîna brusc, fără a putea evita ca acea agonie să explodeze sub forma unui urlet teribil. Dintr-odată simţi un miros, un amestec de lînă şi carne arsă şi, din cauza durerii, exploratorul abia putu să înţeleagă că, atingînd acel simbol, mănuşa sa începuse să ardă, cu toate că se aflau la cîteva grade sub zero. Marinarii din jurul lui se îndepărtară îngroziţi, în timp ce Reynolds, cu chipul schimonosit, căzu în genunchi în zăpadă, sprijinîndu-se în mîna dreaptă, care, învelită în fîşii de material ars, fumega şi era crispată ca ghearele unei vrăjitoare.

– Dumnezeule! exclamă doctorul Walker, venind spre el.

– La naiba, să nu atingă nimeni carcasa acestui obiect! răcni Macready. Pe toţi dracii, nimeni să nu atingă nimic  fără permisiunea mea, sau îl voi spînzura de catargul principal!

          Nu uitați de lansare:

  
   
    
Chirurgul îi porunci lui Shepard, marinarul pe care îl avea mai aproape, să facă repede o gaură în gheaţă. Shepard scoase un ciocan şi lovi cu înverşunare stratul casant de mai multe ori, pînă ce reuşi să facă un fel de gaură în care Walker îi afundă mîna lui Reynolds pînă la cot. Se auzi atunci un sfîrîit asemănător cu cel care se produce atunci cînd se scufundă fierul încins în apă. Cînd consideră că era de ajuns sau, probabil, cînd simţi că propria-i mînă începe să îngheţe, în ciuda mănuşii, Walker scoase mîna exploratorului, care se prăbuşi leşinat din pricina trecerii bruşte de la foc la gheaţă la care fusese supus.

– Trebuie să îl duc urgent la infirmerie, căpitane, anunţă Walker. Nu am nimic la mine ca să-i bandajez mîna.

– Căpitane Macready! urlă metisul, înainte ca ofiţerul să poată răspunde.

Macready îşi întoarse capul spre Peters, care se afla la vreo zece metri de maşinărie, arătînd înspre gheaţă.

– Am găsit urme, domnule!

Căpitanul căscă gura de uimire, apoi îşi recompuse faţa şi se îndreptă spre locul în care se afla indianul, urmat de alţi cîţiva marinari.

– Se pare că ceva a ieşit din maşinărie, spuse metisul.

Macready îl privi furios, de parcă toate se întîmplau din vina lui, chiar dacă părea evident că nu era supărat decît pe acea înşiruire de surprize care îl împiedica să le arate oamenilor lui imperturbabila seninătate de care orice căpitan trebuia să dispună. Metisul îngenunchie în faţa urmelor, le studie în tăcere şi apoi interpretă pentru ceilalţi ce văzuse în acele mîzgălituri din zăpadă.

– Sînt nişte urme enorme, mai mari decît cele de urs polar. De fapt, sînt mai mari decît cele ale oricărui animal de pe Terra, cel puţin din cîte cunosc eu, spuse, arătînd înspre conturul urmei. Vedeţi? Sînt aproape la fel de mari ca un braţ de om. Au formă ovală şi sînt foarte adînci, de parcă ar fi fost produse de ceva ce cîntăreşte tone. Dar cel mai ciudat este că nu se văd urme de degete în zăpadă. Urmele par să semene cu dungile lăsate de nişte gheare.

– Eşti sigur de ce spui, Peters? îl contrazise Wallace, aplecîndu-se asupra lor. Mie îmi par mai degrabă urme de copite.

– De copite? De cînd ştii tu să interpretezi urme, Wallace? îl luă peste picior alt marinar.

– Nu ştiu, Shepard, dar am capre şi urmele astea sînt…

– Tăceţi amîndoi! răcni Macready către marinari, apoi se întoarse spre indian, care, în loc să se contrazică cu aceştia, se mulţumi să se retragă în spatele unei priviri aspre, probabil ofensat că cineva punea la îndoială vastele lui cunoştinţe în materie de urme. Continuaţi, vă rog, Peters. Spuneaţi că nu sînt urme umane?

– Mi-e teamă că nu, domnule, îl asigură Peters.

– Dar e imposibil! exclamă Macready. Dar ce ar putea fi?

  

Fragment din romanul Harta cerului de Felix J. Palma (selecție apărută inițial în Observatorul cultural)

   

Explorati, explorati, explorati!


PATRICK WOODHEAD a petrecut 8 ani explorând unele dintre cele mai îndepărtate locuri de pe planetă, de la jungla amazoniană până la întinderile reci ale Antarcticii, înainte de a începe să şi scrie prima carte. Bazat pe o expediţie reală în Tibet, pe care Patrick a făcut o în 2004, Templul din nori este un thriller şi un roman de aventuri deopotrivă, primul dintr o serie inspirată de spectacolul tulburător al celor mai înalţi munţi din lume.

In 1998, Patrick Woodhead a plecat cu un grup de exploratori in Asia, in Kargazstan, pentru a escalada niste varfuri unde nu mai ajunsese nimeni inainte. A fost prilejul cu care a inteles in sfarsit ce vrea sa faca in viata: sa descopere si sa viziteze locurile neexplorate inca de pe planeta. Au urmat alte aventuri: strabaterea Amazonului in caiac, doborarea recordului de traversare a Atlanticului si doua expeditii majore in Antarctica, Patrick Woodhead fiind cel mai tanar explorator care a ajuns la Polul Sud (a parcurs Antarctica de la est la vest, adica o distanta de 2000 de kilometri, intr-un timp record: 80 de zile). Expeditia care i-a inflacarat cel mai mult imaginatia a fost cea din 2004, cand a ajuns in zonele interzise din Tibet. Acolo, inconjurat de frumusetea Himalayei, a descoperit o piramida muntoasa pe care a numit-o The Cloudmaker si care i-a inspirat aceasta carte de succes. A mai scris: Misadventures in a White Desert (non-fiction, 2004) si The Forbidden Temple (2010). In 2011 va aparea si Heart of Fire, continuarea romanului de fata.

Patrick Woodhead calatoreste adesea in Antarctica si in alte colturi ale lumii. Cand nu exploreaza teritorii virgine, locuieste fie in Africa de Sud, fie la Londra.

Viziunea lui Clive Cussler se imbina cu cea a lui Dan Brown in acest roman de aventuri extrem de captivant in care doi alpinisti ambitiosi descopera intamplator un secret bine pazit in muntii Himalaya si se trezesc urmariti de politia secreta chineza.

Vizitati si pagina dedicata cartii si autorului: http://www.thecloudmaker.net/

Romanul Templul din nori a aparut in Colectia „Fiction Connection” a Editurii TREI.

 


 

Iezuitul Athanase Kircher chiar a existat (s-a sfârșit în 1680). Însă cu siguranță că nu a trecut prin atâtea peripeții uluitoare și nu era atât de ingenios precum dublul său zugrăvit în romanul lui Jean-Marie Blas de Robles, Acolo unde tigrii sunt la ei acasă. De fapt, ca să respectăm convenția romancierului de origine algeriană (licențiat în filosofie la Sorbona), ”zugrăveala” e realizată de însoțitorul lui Athanase într-un manuscris găsit în Brazilia de jurnalistul Eléazard von Wogau, eroul de drept al acestui roman de aventuri, care prezintă alternativ peripețiile iezuitului, dar și aventurile familiei Wogau prin jungla și favelele sud-americane.

Iată un fragment în care preacucernicul Kircher se ia la întrecere cu preavenerabilul Arhimede.

    

   

De cum i se vin­de­ca­ră ră­ni­le, por­ni­răm că­tre Si­ra­cu­za. Pro­gra­mul nos­tru cu­prin­dea stu­die­rea mo­nu­men­te­lor an­ti­ce ale ora­şu­lui, dar şi vi­zi­ta­rea bi­blio­te­ci­lor do­mi­ni­ca­ne de la Noto & Ra­gu­sa. Fără a-mi mai fi spus, Kir­cher ur­zi­se însă alte pla­nuri. Si­ra­cu­za fi­ind ora­şul na­tal al lui Ar­hi­me­de, n-ar fi tre­buit să mă în­do­iesc că maes­trul meu nu avea să piar­dă oca­zia pen­tru a-şi mă­su­ra ge­niul cu ace­la al ilus­tru­lui ma­te­ma­ti­cian.

Cea­suri la rând ne plim­ba­răm prin­tre zi­du­ri­le Or­ti­giei, dea­su­pra mă­rii, fără a în­ţe­le­ge ceva din lo­gi­ca mă­su­ră­to­ri­lor pe care Atha­na­se le fă­cea cu as­tro­la­bul & nici din schi­ţe­le pe care le în­gră­mă­dea în ca­iet. Apoi se în­chi­se două zile & o noap­te în ca­me­ra lui, in­ter­zi­când să fie de­ran­jat. La ie­şi­re, stră­lu­cind de bu­cu­rie, mer­se pe la di­fe­riţi meş­teri că­ro­ra le-a în­cre­din­ţat sar­cini foar­te pre­ci­se, cu in­di­ca­ţia de a lăsa de­o­par­te ori­ce altă trea­bă. În ur­mă­toa­re­le două săp­tă­mâni fă­cu­răm pre­vă­zu­tul tur al bi­blio­te­ci­lor din jur. (…)

So­sind ziua în care toa­te ma­te­ria­le­le co­man­da­te de Atha­na­se i-au fost adu­se, maes­trul meu ca­ta­dicsi în sfâr­şit să-mi ex­pli­ce mo­ti­vul mis­te­rioa­se­lor pre­gă­tiri.

În vre­mea ase­die­rii Si­ra­cu­zei de că­tre con­su­lul Mar­cel­lus, în 214 îna­in­tea naş­te­rii Dom­nu­lui nos­tru Chris­tos, in­ven­ţi­i­le lui Ar­hi­me­de în­târ­zia­se­ră mult vic­to­ria ro­ma­ni­lor. După spu­se­le lui An­ti­o­hus din As­ca­lon & ale lui Dio­dor din Si­ci­lia, minu­na­tul maes­tru re­u­şi­se să dea foc va­se­lor duş­ma­ne arun­când că­tre ele raza de foc a unei oglinzi. Afir­mând  im­po­si­bi­li­tatea fizi­că de a con­strui o oglin­dă atât de pu­ter­ni­că, cea mai mare par­te a co­men­ta­to­ri­lor & sa­van­ţi­lor tim­pu­lui nos­tru con­si­de­rau to­tul drept o le­gen­dă. Îm­po­tri­va tu­tu­ror aces­tor pă­reri, Kir­cher în­ţe­le­gea să-l re­a­bi­li­te­ze pe Ar­hi­me­de, chiar în lo­cu­ri­le în care îşi do­ve­di­se al­tă­da­tă in­com­pa­ra­bi­la for­ţă a ge­niu­lui său…

– Vezi, Cas­par, toţi ig­no­ran­ţii ăş­tia, în­ce­pând cu dom­nul Des­car­tes, ca să nu-l ci­tez de­cât pe el, toţi mă­ga­rii ăş­tia au drep­ta­te atunci când sus­ţin că nu s-ar pu­tea aprin­de un foc de la o ase­me­nea de­păr­ta­re fo­lo­sin­du-te de oglinzi. O oglin­dă pla­nă nu con­cen­trea­ză des­tul din lu­mi­na soa­re­lui, căci aces­ta îşi tri­mi­te ra­ze­le per­pen­di­cu­lar pe su­pra­fa­ţa oglin­zii. Cât de­spre oglin­zi­le cir­cu­la­re ori pa­ra­bo­li­ce, cu si­gu­ran­ţă, ele sunt în sta­re să aprin­dă ma­te­ria­le com­bus­ti­bi­le, însă doar de aproa­pe, adi­că în punc­tul de con­ver­gen­ţă a ra­ze­lor. În faţa aces­tei pro­ble­me, cel din­tâi lu­cru de fă­cut este să eva­lu­ezi cu pre­ci­zie lo­cul în care s-au gă­sit când­va co­ră­bi­i­le lui Mar­cel­lus.

  

  

Ţi­nând cont de con­fi­gu­ra­ţia zi­du­ri­lor de apă­ra­re ale ora­şu­lui, de adân­ci­mea apei din ju­rul aces­to­ra & de apro­pie­rea ne­ce­sa­ră pen­tru un ase­diu efi­cient, ele­men­te pe care le-am cal­cu­lat zi­le­le tre­cu­te, ga­le­re­le ro­ma­ne tre­bu­iau să ma­ne­vre­ze la trei­zeci sau pa­tru­zeci de paşi de me­te­re­ze. Or, pen­tru a se con­for­ma con­di­ţi­i­lor date, o oglin­dă pa­ra­bo­li­că ar fi avut ne­vo­ie să fie de o le­ghe dia­me­tru!, ceea ce, în­tr-a­de­văr, nu se poa­te cu niciun chip ad­mi­te, nici mă­car în ziua de azi. Nu­mai că po­si­bi­li­tă­ţi­le ome­neşti sunt ne­nu­mă­ra­te &, mul­ţu­mesc Ce­ru­lui, am ajuns la ideea unei oglinzi elip­ti­ce care, sunt con­vins, va re­uşi ceea ce, din­tot­dea­u­na, ce­le­lal­te nu ar fi pu­tut-o face! Du­ce­le de Hes­se va fi aici peste trei zile. I-am co­mu­ni­cat pla­nul meu, iar el a con­vo­cat, cu aceas­tă oca­zie, cele mai mari nume ale Si­ci­liei. Ast­fel, vor fi cei din­tâi care vor pu­tea ve­dea acest nou Spe­cu­lum Us­tor pe care, dra­gul meu Cas­par, îl vom con­strui îm­pre­u­nă dacă vei fi de acord să mă ajuţi… (…)

La ora fi­xa­tă, un­spre­ze­ce di­mi­nea­ţa, o am­bar­ca­ţiu­ne mare de pes­cuit, cum­pă­ra­tă cu spri­ji­nul lui Fre­de­rick de Hes­se, veni până la pa­tru­zeci de paşi de lo­cul pe care ni-l ale­se­sem. O lu­poai­că ro­ma­nă fu­se­se pic­ta­tă pe cas­te­lul de la pupă, ser­vind drept ţin­tă. După ce aran­ja­ră ici & colo, pe pun­te, imi­ta­ţii de le­gio­nari (niş­te imi­ta­ţii per­fec­te), ma­ri­na­rii co­bo­râ­ră de la bord. În acel mo­ment, Kir­cher ri­di­că pre­la­ta, dez­ve­lind ma­şi­nă­ria, în­tr-un mur­mur ge­ne­ral de ui­mi­re.

Era vor­ba de­spre un trunchi de con des­tul de mare, des­chis la am­be­le ex­tre­mi­tăţi, al că­rui in­te­rior fu­se­se trans­for­mat în oglin­dă. Un sis­tem des­tul de sim­plu de roţi & an­gre­na­je per­mi­tea orien­ta­rea pre­ci­să în ori­ce di­rec­ţie. În­vâr­tind pe rând mai mul­te ma­ni­ve­le, Atha­na­se orien­tă oglin­da în aşa fel, în­cât punc­tul lu­mi­nos pe care îl pro­du­cea să atin­gă cen­trul ţin­tei. După care în­ce­pu aş­tep­ta­rea. Tă­ce­rea era atât de de­pli­nă, în­cât se pu­tea auzi cli­po­ci­tul va­lu­ri­lor lo­vind ţăr­mul şi în­tor­cân­du-se.

  

  

În sfer­tul de oră care urmă ni­mic nu se în­tâm­plă. In­vi­ta­ţii şu­şoteau în­tre ei. Pe faţa lui Kir­cher se scur­geau pi­că­turi mari de su­doa­re, pe când nu mai con­te­nea cu re­gla­rea ra­zei, pri­vi­rea fi­in­du-i aţin­ti­tă la lu­poai­ca ro­ma­nă. Atraşi de ne­po­tri­vi­tul spec­ta­col, oa­meni de rând se adu­na­se­ră în spa­te­le cor­do­nu­lui de gar­dă & co­men­tau cu voce tare cele ce ve­deau, râ­zând & glu­mind după cum au obi­ceiul a face lo­cui­to­rii din sud de câte ori văd ceva ce le de­pă­şeş­te pu­te­rea de în­ţe­le­ge­re. Se scur­se­se de acum o ju­mă­ta­te de ceas fără vreun re­zul­tat, iar in­vi­ta­ţii în­ce­pu­se­ră şi ei să îşi piar­dă răb­da­rea în faţa unui eşec ce dura atât de mult, când un pes­că­ruş, atras fără în­do­ia­lă de stră­lu­ci­rea oglin­zii, scă­pă un găi­naţ care se spar­se pe ma­şi­nă­rie, atin­gân­du-mi uşor maes­trul. Nici că fu ne­vo­ie de mai mult de atât pen­tru a se stârni ha­zul tu­tu­ror. Glu­me de­o­chea­te ţâş­ni­ră din toa­te păr­ţi­le că­tre Atha­na­se & îmi fu dat să aud chiar şi un no­bil si­ci­lian co­men­tând în­tâm­pla­rea cu un pro­fund dis­preţ:

La mer­da tira la mer­da!

Îl vă­zui pe Kir­cher ro­şin­du-se din ca­u­za in­sul­tei, însă con­ti­nuă să tre­bă­lu­ias­că prin ju­rul ma­şi­nă­riei, de par­că ni­mic nu s-ar fi în­tâm­plat. Mă apu­ca­sem să mă rog ca to­tul să se ter­mi­ne cât mai iute, în­tr-un fel sau al­tul, ci­tind deja sem­ne­le ener­vă­rii si­gu­re pe chi­pul Ma­re­lui Duce, când un ur­let al maes­tru­lui meu i-a fă­cut să tre­sa­ră pe toţi cei de faţă.

— Evri­ka! a mai stri­gat o dată. Pri­viţi! Pri­viţi! Oa­meni ce-a­veţi atât de pu­ţi­nă cre­din­ţă!

Ne­miş­cat, în­cre­me­nit în­tr-o po­zi­ţie tea­tra­lă, ară­ta că­tre ţin­tă cu un de­get răz­bu­nă­tor: un fir de fum ne­gru se înăl­ţa drept că­tre ce­rul al­bas­tru…

Un zum­zet ad­mi­ra­tiv se ri­di­ca din­spre în­trea­ga asis­ten­ţă. Aproa­pe în în­tre­gi­me, lu­poai­ca, pâ­râind, fu aco­pe­ri­tă de flă­cări, pro­vo­când pe navă mai mul­te fo­ca­re, por­ni­te par­că prin­tr-o dâră de praf de puş­că. Ui­tân­du-mă la Kir­cher, uluit de o ase­me­nea ur­ma­re, aces­ta îmi făcu cu ochiul & în­ţe­le­sei că am­bar­ca­ţiu­nea fu­se­se pre­gă­ti­tă cu gri­jă. În­cre­ză­tor în in­ven­ti­vi­ta­tea maes­tru­lui meu în­tr-un ase­me­nea do­me­niu, mă pre­gă­tii pen­tru noi sur­pri­ze. Aces­tea nu se lă­sa­ră aş­tep­ta­te: în cli­pa în care fe­lu­ca ajun­se pra­dă fo­cu­lui, o su­me­de­nie de ra­che­te în­ce­pu­ră să irum­pă din tam­bu­chiuri, ex­plo­dând în înalt cu zgo­mot mare, după care fo­cu­ri­le ben­ga­le se trans­for­ma­ră în fân­tâni ar­ză­toa­re, ţâş­nind ca pe­ta­le­le unor flori mul­ti­co­lo­re îm­pre­ju­rul va­su­lui, iar ma­ne­chi­ne­le cu­prin­se de vă­pa­ie fură arun­ca­te de că­tre niş­te ca­ta­pul­te pe dea­su­pra în­tre­gii mi­nu­nă­ţii. Pro­iec­ti­le­le in­cen­dia­re nu-şi ter­mi­na­se­ră încă apa­ri­ţia, când noi ra­che­te se ri­di­ca­ră foar­te sus, cu un şuie­rat as­cu­ţit, de­se­nând ex­plo­ziv tri­po­dul, sim­bo­lul Si­ci­liei, un „S“ de la Si­ra­cu­za & cele pa­tru li­te­re ale cu­vân­tu­lui ebraic ce-l de­sem­nea­ză pe Ie­ho­va. Pen­tru în­che­ie­re, se auzi un ne­sfâr­şit pâ­râit de mi­tra­lii, pe când va­sul se du­cea la fund în­tr-un nor de fum.

(fragment din romanul  Acolo unde tigrii sunt la ei acasă)


Despre unele din cărțile proaspete de mai jos am apucat să fac vorbire pe blog, despre altele nici n-am avut cum să postez vreun cuvințel, căci abia au sosit din tipar. Iată câteva noutăți pe care le veți găsi la standul de la târg al grupului editorial Trei.

 

7. Socrii toxici. Brrrrr… Mai e nevoie de lămuriri suplimentare? Poate doar pentru fericiții căsătoriți care n-au dat peste socrii șantajiști, care îți fac program sau îți manipulează partenerul(a), explicându-i cât de neadecvat(ă) ești. Autoarea, terapeuta Susan Forward, vă este cunoscută cu o altă carte de la Trei, Șantajul sentimental.

 

6. Explozii în Stockholm. Dacă ați prins gustul policierului nordic și al femeilor-detectiv (Stieg Larsson, Camila Läckberg), aveți o nouă ocazie să o luați pe urmele unor căutări detectivisto-jurnalistice,  întreprinse de această dată de reporterița Annika Bengtzon. Autoarea noului roman, Lisa Marklund, este proprietara uneia dintre cele mai importante edituri suedeze, dar își găsește inspirația sub soarele mediteranean, locuind de ceva vreme în Spania. Așa să tot scrii…

 

5. Clientul care m-a schimbat. Încă o porție de ciudățenii (bărbatul abuzat de extratereștrii, femeia care făcea ca o pisicuță, adolscenta îndopată abuziv cu medicamente de urâciosul director al unei clinici psihiatrice), culese din ședințele de terapie de către psihologii americani J.A. Kottler și Jon Carlson, autorii celebrului bestseller Mumia de la masa din sufragerie.

 

4. Jurnalul unei femei adultere. Colecția Eroscop (Belle de Jour, Sade, Bruckner) este deja o vedetă în sine. Ce are special noua carte din această colecție? Ajunge să vă spun că straniul triunghi amoros format dintr-un psiholog, pacienta sa (o violoncelistă) și un fotograf (toți absolvenți ai aceleiași școli evreiești) este urzit de mintea unui profesor universitar, specialist în studii iudaice – Curt Leviant predă la Rutgers University din New Jersey.

 

3. Fiul Hamasului. Autorul autobiografiei incluse în noua colecție de la Pandora M Reality Shock a crescut în Cisiordania, visând să devină un luptător Hamas. Totuși Mosab Hassan Yousef, fiul unuia dintre fondatorii mișcării Hamas, deschide la un moment dat ochii, se creștinează și devine agent dublu, lucrând pentru serviciul de spionaj al Israelului.

 

2. Ora de intimitate. Cu un dar al povestirii care mi-a amintit de Irvin Yalom, psihologul clinician Susan Baur pleacă de la discutabilele legături erotice inițiate de Anton Mesmer, Carl Gustav Jung sau Otto Rank cu pacientele lor și ajunge în prezent, când orice semn de intimitate devine un imens scandal de presă și de deontologie. Or, meritul autoarei este găsirea unei căi de mijloc între abuzurile ca-n thrillerele hollywoodiene și reglementările excesive, apărând ideea că terapia nu poate funcționa fără grijă și implicare afectivă.

 

1. Acolo unde tigrii sunt la ei acasă. Dacă aveți gustul ușor escapist al romanului de aventuri, împănat desigur cu citate și ironii postmoderne, dacă v-au plăcut Harta sferică a lui Arturo Perez-Reverte sau Insula din ziua de ieri a lui Umberto Eco, atunci o să citiți pe nerăsuflate povestea autorului de origine alegeriană Jean-Marie Blas de Robles. Papagalul Heidegger, iezuitul scrântit din povestea alternativă și aventurile gen Indiana Jones din jungla amazoniană o sa vă prindă, bag mâna-n foc!

Acolo unde tigrii sunt la ei acasă


Acest roman enciclopedic și mistificator, țesut din fire picarești, fascinează și incântă. Erudiția intră în slujba foiletonului universal. Imaginați-vă un Umberto Eco interpretat de Indiana Jones. Un roman iezuit până în măduva oaselor, amazonian pursange, brăzdat de bifurcații neîntrerupte” – Le Figaro Littéraire

 

***

 

Aşe­za­tă pe ban­che­ta din spa­te a bă­trâ­nu­lui Ford de­ca­po­ta­bil care nu mai ru­la­se de-o veş­ni­cie, însă care pă­rea acum ie­şit de pe por­ţi­le fa­bri­cii, Lo­re­da­na se bu­cu­ra de fru­mu­se­ţea în­se­ră­rii. Con­du­să cu abi­li­ta­te de că­tre Eléa­zard, ma­şi­na pă­rea să aler­ge că­tre pur­pu­ra as­fin­ţi­tu­lui pen­tru a se eva­po­ra în ea ca în­tr-o apo­te­o­ză ar­ti­fi­cia­lă. Cu pă­rul în vânt, doc­to­rul Eu­cli­des se în­tor­cea cu re­gu­la­ri­ta­te că­tre ea pen­tru a vorbi de­spre tot fe­lul de ni­mi­curi ori a co­men­ta cu o oa­re­ca­re apro­xi­ma­ţie pei­sa­jul, ce­rân­du-şi scu­ze că nu îl mai poa­te ve­dea. Im­pu­să de o po­li­te­ţe ie­şi­tă din uz, aten­ţia lui faţă de ea avea to­tuşi far­me­cul şi na­tu­ra­le­ţea unei în­de­lun­ga­te prac­tici a cur­toa­ziei.

— Veţi ve­dea, le spu­nea pe când se apro­piau de fa­zen­da, con­te­sa Car­lot­ta este o per­soa­nă foar­te ra­fi­na­tă, foar­te cul­ti­va­tă… Exact con­tra­riul ne­cio­pli­tu­lui de băr­bat al ei. Încă mă mai în­treb ce a pu­tut-o atra­ge la per­so­na­jul aces­ta. Dum­ne­zeu ştie ce con­du­ce chi­mia mis­te­re­lor afi­ni­tă­ţii, mai ales în ca­zul lor! Aţi ci­tit căr­ţu­lia aceea a lui Go­e­the, Afi­ni­tă­ţi­le elec­ti­ve? Nu? Ar tre­bui să vă stră­duiţi s-o fa­ceţi, cre­deţi-mă…

Doc­to­rul Eu­cli­des da Cun­ha şi-a scos oche­la­rii. Şter­gân­du-le ne­a­tent len­ti­le­le, s-a în­tors şi mai mult spre Lo­re­da­na:

Es wan­delt nie­mand un­ges­traft un­ter Pal­men, a de­cla­mat bând, und die Ge­sin­nun­gen ändern sich ge­wiss in ei­nem Lan­de, wo Ele­fan­ten und Ti­ger zu Haus sind! Ceea ce s-ar pu­tea tra­du­ce cam aşa: nu te poţi plim­ba fără ris­curi pe sub pal­mieri, iar idei­le se schim­bă obli­ga­to­riu în­tr-o ţară în care ele­fan­ţii şi ti­grii sunt la ei aca­să. Fiind­că, pe aici, şi nu mă în­do­iesc că sun­teţi de acord cu mine, avem o mul­ţi­me de băr­baţi în care se re­u­nesc gre­u­ta­tea pa­chi­der­mu­lui şi fe­ro­ci­ta­tea fia­rei săl­ba­ti­ce…

— Doc­to­re, ca de obi­cei, în­fru­mu­se­ţaţi lu­cru­ri­le, a in­ter­ve­nit Eléa­zard.

Apoi, după o tă­ce­re de câ­te­va cli­pe, ab­sor­bit dintr-odată de obli­ga­ţi­i­le con­du­su­lui ma­şi­nii:

— Ba, aş zice mai mult: le tra­ves­tiţi! Dacă îmi amin­tesc eu bine, săr­ma­na Ot­ti­lia scria asta doar pen­tru a pro­vo­ca băr­ba­ţii să se ocu­pe mai atent de lu­mea din ju­rul lor, pro­pu­nân­du-şi să stig­ma­ti­ze­ze far­me­cul ne­să­nă­tos al exo­tis­mu­lui, şi nu nu­mai sim­pla pre­e­mi­nen­ţă mas­cu­li­nă. Or mă-nşel?…

— Vă în­şe­laţi com­plet, dra­gă prie­te­ne! a ri­di­cat doc­to­rul vo­cea pen­tru a se pu­tea face au­zit. Ar fi tre­buit să mă în­do­iesc că-l pu­teţi avea la de­ge­tul mic pe Go­e­the… E doar o bu­ta­dă, dar men­ţin ceea ce am afir­mat! Ni­meni nu mă va pu­tea îm­pie­di­ca nici­o­da­tă să las o fra­ză să spu­nă ceva mai mult de­cât pare a o face. Fiind­că tot am ajuns la el, amin­tiţi-vă în în­tre­gi­me pa­sa­jul şi veţi ve­dea că, de­par­te de a-l fi tra­ves­tit, îi sunt ab­so­lut fi­del. Fiind­că, în­tr-a­de­văr, to­tul plea­că de la cu­ge­ta­rea asu­pra ra­por­tu­ri­lor din­tre om şi na­tu­ră: ar tre­bui să cu­noaş­tem ori să în­vă­ţăm să cu­noaş­tem fi­in­ţe­le vii care ne în­con­joa­ră. A te în­con­ju­ra de mai­mu­ţe, de pa­pa­gali, în­tr-o ţară în care aces­tea nu sunt de­cât niş­te cu­rio­zi­tăţi, în­seam­nă a te îm­pie­di­ca să-ţi ob­servi ade­vă­ra­ţii com­pa­trioţi, co­pa­cii fa­mi­liari, ani­ma­le­le sau per­soa­ne­le care au fă­cut din noi ceea ce sun­tem. Ar­bo­re­le care te îm­pie­di­că să vezi pă­du­rea este, în­tr-un fel…, simp­to­mul unei gra­ve de­re­glări. Smul­se din me­diul lor na­tu­ral, aceste crea­turi bi­za­re sunt pur­tă­toa­re de an­goa­să, de dis­pe­ra­re pe care ne-o trans­mit ca prin con­ta­giu­ne şi care ne trans­for­mă în pro­fun­zi­me: E ne­vo­ie de o via­ţă he­te­ro­cli­tă şi tu­mul­tuoa­să, zice Go­e­the, pen­tru a pu­tea su­por­ta în jur mai­mu­ţe, pa­pa­gali şi ne­gri

— Chiar vor­beş­te de­spre „ne­gri“? l-a în­tre­rupt Lo­re­da­na.

— Da, dar fără nici­o um­bră de ra­sism, după câte ştiu. Nu ui­taţi că, la vre­mea res­pec­ti­vă, era la mare cău­ta­re să ai sclavi ne­gri pe post de ser­vi­tori. Este un dis­curs în ma­nie­ra lui Ro­us­seau, dacă în­ţe­le­geţi ce vreau să zic.

Lo­re­da­na i-a zâm­bit blând. Doc­to­rul Eu­cli­des o cu­ce­ri­se încă de la pri­me­le cu­vin­te de bun-ve­nit, cu două ore mai îna­in­te. Cu pă­rul şi bar­bi­şo­nul ca li­pi­te din ca­u­za cu­ren­tu­lui, se­mă­na cu un gri­fon, cu vâr­ful na­su­lui as­cu­ţit amu­şi­nând în vânt…

— Re­ci­pro­ca este şi ea va­la­bi­lă! În exact sen­sul pa­sa­ju­lui pe care l-am ci­tat. Ri­di­cat de pe pă­mân­tul lui na­tal şi arun­cat, de bu­nă­vo­ie ori nu, pe unul străin, omul se schim­bă… De­gea­ba pune mâna pe pa­pa­gali, pe mai­mu­ţe, pe… băş­ti­naşi, să spu­nem, chiar în me­diul lor, tot un dez­ră­dă­ci­nat va ră­mâ­ne fără altă al­ter­na­ti­vă de­cât dis­pe­ra­rea le­ga­tă de lip­sa lui de re­pe­re ori de in­te­gra­rea com­ple­tă în noua lume. În am­be­le ca­zuri, ajun­ge el în­suşi ne­grul de­spre care vor­beam: un ne­fe­ri­cit in­ca­pa­bil să se acli­ma­ti­ze­ze în acel uni­vers în care to­tul îi sca­pă, un in­firm, în cu­rând, in­ca­pa­bil să re­fa­că le­gă­tu­ri­le cu ţara lui, în cel mai bun caz un tră­dă­tor ce va visa în­trea­ga via­ţă la o cul­tu­ră pe care până şi co­piii lui o vor asi­mi­la cu greu…

— As­ta cred şi eu, a in­ter­ve­nit Eléa­zard pe un ton care îi con­tra­zi­cea acor­dul. Deşi o ase­me­nea opi­nie o poţi auzi, ca ata­re, şi din gura unui pa­triot tur­bat ori a unui fas­cist care se opu­ne din prin­ci­piu te­ro­ri­zan­tu­lui me­ti­saj. Tim­pu­ri­le s-au schim­bat, acum ajungi mai ra­pid de la un ca­păt la ce­lă­lalt al pla­ne­tei de­cât de la Wei­mar la Leip­zig pe vre­mea lui Go­e­the. Că de­plân­gem sau ne bu­cu­răm de fe­no­men, di­fe­ren­ţe­le cul­tu­ra­le se es­tom­pea­ză şi vor sfârşi prin a dis­pă­rea în fa­voa­rea unui ames­tec ine­dit în is­to­ria uma­ni­tă­ţii… Dar care este le­gă­tu­ra cu Moreira?

— Nici­u­na, dra­gă prie­te­ne, nici­u­na, a chi­co­tit doc­to­rul în tă­ce­re. Şi de ce ar tre­bui să fie? După alte toa­te — a con­ti­nuat, în­tor­cân­du-se încă o dată spre Lo­re­da­na —, nu eu sunt ace­la care tră­ieş­te cu un pa­pa­gal…

— Unu la zero pen­tru dum­nea­voas­tră, a iz­buc­nit şi ea în râs.

— Aveţi no­roc că am ajuns, a răs­puns Eléa­zard con­du­când ma­şi­na pe ale­ea re­zer­va­tă in­vi­ta­ţi­lor de onoa­re. Alt­fel v-aş fi ară­tat eu de ce sunt în sta­re!

Şi i-a su­râs bă­trâ­nu­lui cu afec­ţiu­ne, însă Lo­re­da­na i-a ză­rit pe cea­fă o ro­şea­ţă care până atunci nu era aco­lo.

(fragment din Acolo unde tigrii sunt la ei acasă de Jean-Marie Blas de Roblès)

%d blogeri au apreciat: