Tag Archive: Jean-Marie Blas de Roblès


Toate drumurile duc spre Shambala


Pe Bastien Lhermine Severus – un pustnic pasionat de doctrina lamaistă și tot ceea ce se referă la Tibet – și pe Rose Severe – istoric şi mamă a unui băieţel – îi leagă o profundă prietenie și o poveste emoționantă despre călătoria în inima regatului budist.

Fragment din romanul „Muntele de la miezul nopții” de Jean-Marie Blas de Robles

Nu e rea, deloc nu e rea chestia cu drapelul roșu… Ai dreptate, Tom este cel ce mi-a deschis ochii asupra prezenței chineze la Lhassa. Așa, în paranteză, mi se pare cam ciudat numele cu care l-ai botezat. Va trebui să îmi explici, da? Ulterior, am văzut peste tot steaguri din acelea: pe temple, pe clădirile publice, bineînțeles, dar și pe toate străzile și pe cele mai nenorocite maghernițe din mahalale. Ceea ce mi-a amintit de anul în care ai învățat să scrii: după ce ai prins mișcarea, undeva, spre Crăciun, te-ai apucat să pronunți toate cuvintele pe care le vedeai, dar absolut toate, fără excepție — cele de pe pachetele de cereale, de pe sticlele de lapte, de pe aparatele electromenajere, de pe vitrine… Până și pe cele de pe capacele de canal! Universul căpăta dintr-odată rost, de parcă ai fi schimbat lumea în care existai. Nu voi uita niciodată cu câtă lăcomie pronunțai „inox“ sau „Pontamousson“ înainte de a aluneca în prăpastiile perplexității. Pentru mine, faptul că, în 1986, am debarcat în Tibet, altfel zis pe Marte, a fost un șoc teribil. A fi învățat să citesc ceea ce vedeam, înainte ca măcar să fi asimilat primul nivel al realității, a fost un veritabil traumatism. Adaugă la asta și jalnica mea stare fizică și vei înțelege cât puteam fi de dezorientată.

Știi, în Tibet am plecat într-un moment de nebunie… Nu atât din vina Alexandrei DavidNéel sau din cauza plimbării noastre la Digne, din vara precedentă călătoriei, cât pentru a încerca să scap de propriile mele angoase. A-i fi dăruit lui Bastien voiajul la care visase întreaga viață ar putea părea un act de generozitate, însă nu a fost decât o perdea de fum, o modalitate de a profita de o ocazie neașteptată pentru a scăpa dintr-o situație critică. Totul a fost organizat în numai două săptămâni: am cumpărat biletele de avion, am cheltuit o mică avere pentru a obține vizele la urgență — trec peste detaliile greutății groaznice de a-i scoate pașaportul… —, după care am luat-o din loc, lăsându-te la mătușa ta din Aimargues. De-asta nici măcar trusa farmaceutică n-am luat-o cu mine! Nicio clipă nu mi-a dat prin cap să fac rost de un ghid al Tibetului, fiindcă îl aveam pe cel mai bun cu putință la îndemână. Astfel i-am și prezentat lucrurile lui Bastien pentru a-l convinge să mă însoțească pe post de „audio-ghid“ viu, fapt a cărui ciudățenie ai reușit să o transcrii destul de bine. Mi-a acceptat invitația așa cum ar trebui cu toții să primim un dar, simplu, fără vreo emoție vizibilă. Tu îmi dai ceva, eu îl iau, deci tu ești cel care se bucură în primul rând. Există culturi în cadrul cărora regulile politeții recomandă să nu deschizi cadoul de față cu persoana care ți l-a adus. Bastien nici n-a clipit, abia dacă a murmurat un mulțumesc. Sunt convinsă că nu a exultat niciodată, nici măcar o singură dată! Era întotdeauna pregătit pentru orice, pentru moarte ori pentru a primi un dar.

Aveam de-a face cu un extraterestru, la fel de nepătruns, de tulburător ca tibetanul din fotografie. La întoarcerea în orașul vechi, am convenit cu Tom să revenim la Jokhang după masa de prânz. Bastien își dorea să se mai plimbe puțin. Personal, aveam nevoie de odihnă, așa că am hotărât să vin singură înapoi la hotel. Ajunsă în cameră, m-am prăbușit pe pat, cu intenția de a arunca o privire în cartea lăsată pe pilotă. Volumul s-a deschis la o pagină cu colțul îndoit, de unde începea capitolul despre prevestiri. Era subliniat un paragraf: „Visele de seara târziu și cele de la miezul nopții nu sunt hotărâtoare,  dar dacă apar între primele luciri ale zorilor și auroră, și dacă atunci visezi că ești călare pe un tigru, o vulpe ori un cadavru, e semn de moarte.“

Așezată exact pe locul unde, dimineață, stătuse Bastien, am realizat că geamul ferestrei funcționa ca o oglindă, așa că se vedea perfect tot ceea ce se presupunea că perdeaua ar fi acoperit. Nu zic că își făcuse rost de bilet la spectacol, dar de văzut m-a văzut sau, cel puțin, ar fi putut s-o facă. Ca să fiu cinstită, lucrul m-ar fi flatat mai mult decât orice altceva, deși gândul nu mă mai ducea la un bătrân căzut pradă fantasmelor sale budiste cât, pur și simplu, la un bărbat trăgând cu ochiul la o femeie care se spală. Chiar dacă și-o fi întors ori nu privirea, lipsa de tact, valabilă în ambele variante, a contribuit la sporirea haosului din mintea mea.

Dumnezeu știe de ce ți-oi fi povestind toate astea… Poate că pentru a te face să poți atinge fizic complexitatea personajului, dar, mai ales, fiindcă modalitatea ta binevoitoare de a simplifica lucrurile mă ajută să mi le amintesc mai bine.


În pasajul introductiv la Numele trandafirului e pomenit în treacăt, dar fără îndoială deloc întîmplător, un anume Athanasius Kircher, autorul unui desen reprezentînd labirintul unei biblioteci medievale unde s-ar afla ascuns acel manuscris pierdut, despre rîs, al lui Aristotel.

 
Jean-Marie Blas de Roblés, Acolo unde tigrii sunt la ei acasă, Editura Trei, Colecţia „Fiction Connection“, Bucureşti, 2010, 816 p.
 
Un personaj din Pendulul lui Foucault afirmă că, deşi nu e bibliofil, deţine prima ediţie (din 1665) din Mundus subterraneus a lui Athanasius Kircher. Salon are o „grădină zoologică pietrificată“, iar cartea îi serveşte la reconstituirea (cu ajutorul unei salamandre, a unui liliac şi a solzilor de peşte) a unui dragon, asemenea acelora care trăiesc în craterele vulcanilor, precum spune Kircher, acest iezuit „de treabă, care ştia tot, despre cunoscut, necunoscut şi inexistent…“ (Pendulul lui Foucault, Editura Pontica, 1991, vol. II, p. 91).
În romanul lui Jean-Marie Blas de Robles, Acolo unde tigrii sunt la ei acasă, un corespondent de presă al Agenţiei Reuters în regiunea Nordeste din Brazilia, Eléazard, devine obsedat de biografia unui călugăr iezuit născut la începutul secolului al XVII-lea, un homo universalis al Renaşterii tîrzii, socotit în epocă cel mai de seamă învăţat al tuturor vremurilor şi uitat apoi de posteritate.

Maşina de metafore

Autor al cîtorva zeci de tratate de geologie, medicină, teorie muzicală etc., Athanasius Kircher e şi un bun cunoscător al doctrinelor alchimice, iar teoriile din tratatele sale Mundus subterraneus, Ars Magnesia, Musurgia universalis etc. dezvăluie o viziune integratoare, ce combină ştiinţa cu moduri de înţelegere superioară a lumii, căutînd, de fapt, dincolo de raţiunea lucrurilor, miezul lor de mister, secretul divin care le declanşează mecanismele. Ca pasionat creator de „concetti tehnice“, cum le numeşte René Hocke, în Lumea ca labirint (Editura Meridiane, 1973, p. 212), precum acea maşină de metafore descrisă în Physiologia (1624), Kircher propune următorul dispozitiv: un obiect de lemn, asemănător unui dulap, deschis către privitor; înăuntrul acestuia este aşezat un cilindru pe care se află înfăţişate tot felul de imagini, dedesubtul unei oglinzi – atunci cînd privitorul se uită în oglindă, el se poate vedea sub orice chip, de animal, schelet, plantă etc. Vrăjitorie, truc, ars magna lucis et umbrae, cum însuşi Kircher o numeşte, transformarea are rolul unei zguduiri, unui şoc aplicat omului – obsesie manieristă de altfel, de a smulge omul din starea obişnuită şi a-i revela adevăratul chip. Dar invenţiile lui Athanasius Kircher, deşi tributare artificialităţii manieriste, vădesc preocuparea pentru crearea unor imagini „tehnic“ – artificiale (idem, p. 213), şi nu a celebrelor automate, păpuşi care mimează viaţa ale Antichităţii. (…)
 
Prezentă apoi oglinzi deformatoare, care te arătau cu picioarele în sus, îmbătrînit ori întinerit, şi încheie printr-un somptuos joc de artificii ale cărui rachete, explodînd, produceau forma vulturului imperial sau a altor fiinţe emblematice“. Toate instrumentele folosite, şi pentru care e acuzat de magie neagră, vor deveni materia tratatelor Mundus Subterraneus şi Ars Magna Lucis et Umbrae, fiind puse în slujba creării altor minunăţii, precum o statuie care se mişcă, vorbeşte şi pare însufleţită, toate în serviciul arhiepiscopului Schweickhart, cel care îl şi sfătuieşte să-şi adune teoriile despre miraculoasa magnetită în ceea ce avea să devină prima sa lucrare, Ars Magnesia. (…)
 
  
   
  
 
Convingerea iniţială a lui Eléazard că Athanasius Kircher nu e decît un „farseur mistic“, un şarlatan fermecător prin erudiţie şi capacitatea de a-şi contagia contemporanii cu entuziasmul său intelectual se va transforma, la sfîrşitul lecturii biografiei, într-o criză de conştiinţă, însoţită de întrebări legate de eficacitatea unei biografii, capabile sau nu să ofere adevăratul portret al protagonistului său, de doza de ficţiune şi gradul de verosimilitate a acesteia, de paternitatea operei de creaţie şi rolurile care revin editorului, biografului, autorului însuşi.

Cîteva plimbări prin pădurea roblesiană

Romanul lui de Robles se construieşte pe paliere narative aparent paralele, dar care comunică subtil, prin amănunte neaşteptate şi episoade care asigură un continuum în spaţiu şi timp (precum episodul pescuitului de peşti piranha pe fluviul Paraguay, dublat în planul biografiei lui Kircher de masacrul unor bancuri de ton, la care savantul şi discipolul său asistă cu repulsie într-una dintre călătorii, dar şi cele care surprind experienţele traumatizante ale maturizării, prin care trec, în anii 1600, discipolul lui Kircher, Caspar Schott, şi în planul prezentului Moema, fiica lui Eléazard, dependentă de halucinogene puternice şi confuză sexual).
Un thriller intelectualist, temperat ca informaţie şi mizînd cu inteligenţă pe o contrabalansare permanentă a planurilor, romanul lui de Roblés alternează mai multe poveşti contemporane (cea a soţiei lui Eléazard, cercetătoarea Elaine von Wogau, aminteşte de detectivistica erudită a lui Pérez Reverte), cu biografia scrisă de Caspar Schott (redactată într-un stil alert, plină de elemente spectaculoase şi rămînînd de departe cea mai interesantă parte a cărţii). Eléazard se adînceşte în biografia lui Athanasius, pe care-l socoteşte iniţial un şarlatan, pentru a se lăsa apoi cu totul subjugat de enigmistica matematică a acestuia, dincolo de care întrevede credo-ul baroc: 
 
„Kircher este ca ei (metafizicienii din Tlön, n.m.), nu caută adevărul […], ci stupefacţia“
Citește întreaga cronică semnată de Andreea Răsuceanu în Observator cultural  
      
 

800 de pagini scrise și rescrise vreme de 10 ani. Un autor erudit, jucăuș și surprinzător de imaginativ, specializat în arheologia submarină, cu licențe în filosofie și istorie. Și cu un titlu inspirat de ”Afinitățile elective” ale lui Goethe: Acolo unde tigrii sunt la ei acasă.

Jean-Marie Blas de Roblès este numele pe care n-o să obosesc să-l tot invoc, mulțumită cărții sale, un unicat printre romanele actuale experimentaliste, realist-politice, polițiste, fantastice, lirice și ce mai vreți voi. O carte scoasă parcă dintr-un cabinet de curiozități, o excepție a literaturii franceze obsedate de autoficțiune și experimente la limita lizibilului, apreciază Alina Purcaru în numărul din august al Dilematecii. Și conchide cam așa:

Sub promisiunea unei cărți groase de aventuri, à la Eco, e infuzată o meditație barocă despre singurătate și cruzime, despre credință și amăgire, despre trecut cunoaștere și iluzia ei. Este una dintre cele mai satisfăcătoare cărți citite în ultimii ani.

 

   

 

Nicolae Coande amintește în Gazeta de Sud că acum câțiva ani romanul lui Blas era capul de afiș al toamnei editoriale din Hexagon, al celebrei „rentrée littéraire“. Și constată, resemnat, că mai avem ceva drum de parcurs până când acest statut să aibă și la noi greutatea cuvenită:

Pentru această carte, Blas a primit în 2008 Premiul Médicis. Timp de trei tururi de vot, el a fost la egalitate cu romanul lui Jean-Paul Enthoven „Ce que nous avons de meilleur“ (Ed. Grasset), pe care l-a depăşit abia în al patrulea tur! Un asemenea premiu important asigură, de obicei, vânzarea în sute de mii de exemplare şi o faimă pe măsură. Repet, fără plăcere, în România poţi să scrii şi romanul secolului, oricum nu va interesa pe nimeni. „La rentrée“ nu este posibilă aici.

Cu fragmente din surpinzătorul roman vă puteți delecta aici și aici.


 

Iezuitul Athanase Kircher chiar a existat (s-a sfârșit în 1680). Însă cu siguranță că nu a trecut prin atâtea peripeții uluitoare și nu era atât de ingenios precum dublul său zugrăvit în romanul lui Jean-Marie Blas de Robles, Acolo unde tigrii sunt la ei acasă. De fapt, ca să respectăm convenția romancierului de origine algeriană (licențiat în filosofie la Sorbona), ”zugrăveala” e realizată de însoțitorul lui Athanase într-un manuscris găsit în Brazilia de jurnalistul Eléazard von Wogau, eroul de drept al acestui roman de aventuri, care prezintă alternativ peripețiile iezuitului, dar și aventurile familiei Wogau prin jungla și favelele sud-americane.

Iată un fragment în care preacucernicul Kircher se ia la întrecere cu preavenerabilul Arhimede.

    

   

De cum i se vin­de­ca­ră ră­ni­le, por­ni­răm că­tre Si­ra­cu­za. Pro­gra­mul nos­tru cu­prin­dea stu­die­rea mo­nu­men­te­lor an­ti­ce ale ora­şu­lui, dar şi vi­zi­ta­rea bi­blio­te­ci­lor do­mi­ni­ca­ne de la Noto & Ra­gu­sa. Fără a-mi mai fi spus, Kir­cher ur­zi­se însă alte pla­nuri. Si­ra­cu­za fi­ind ora­şul na­tal al lui Ar­hi­me­de, n-ar fi tre­buit să mă în­do­iesc că maes­trul meu nu avea să piar­dă oca­zia pen­tru a-şi mă­su­ra ge­niul cu ace­la al ilus­tru­lui ma­te­ma­ti­cian.

Cea­suri la rând ne plim­ba­răm prin­tre zi­du­ri­le Or­ti­giei, dea­su­pra mă­rii, fără a în­ţe­le­ge ceva din lo­gi­ca mă­su­ră­to­ri­lor pe care Atha­na­se le fă­cea cu as­tro­la­bul & nici din schi­ţe­le pe care le în­gră­mă­dea în ca­iet. Apoi se în­chi­se două zile & o noap­te în ca­me­ra lui, in­ter­zi­când să fie de­ran­jat. La ie­şi­re, stră­lu­cind de bu­cu­rie, mer­se pe la di­fe­riţi meş­teri că­ro­ra le-a în­cre­din­ţat sar­cini foar­te pre­ci­se, cu in­di­ca­ţia de a lăsa de­o­par­te ori­ce altă trea­bă. În ur­mă­toa­re­le două săp­tă­mâni fă­cu­răm pre­vă­zu­tul tur al bi­blio­te­ci­lor din jur. (…)

So­sind ziua în care toa­te ma­te­ria­le­le co­man­da­te de Atha­na­se i-au fost adu­se, maes­trul meu ca­ta­dicsi în sfâr­şit să-mi ex­pli­ce mo­ti­vul mis­te­rioa­se­lor pre­gă­tiri.

În vre­mea ase­die­rii Si­ra­cu­zei de că­tre con­su­lul Mar­cel­lus, în 214 îna­in­tea naş­te­rii Dom­nu­lui nos­tru Chris­tos, in­ven­ţi­i­le lui Ar­hi­me­de în­târ­zia­se­ră mult vic­to­ria ro­ma­ni­lor. După spu­se­le lui An­ti­o­hus din As­ca­lon & ale lui Dio­dor din Si­ci­lia, minu­na­tul maes­tru re­u­şi­se să dea foc va­se­lor duş­ma­ne arun­când că­tre ele raza de foc a unei oglinzi. Afir­mând  im­po­si­bi­li­tatea fizi­că de a con­strui o oglin­dă atât de pu­ter­ni­că, cea mai mare par­te a co­men­ta­to­ri­lor & sa­van­ţi­lor tim­pu­lui nos­tru con­si­de­rau to­tul drept o le­gen­dă. Îm­po­tri­va tu­tu­ror aces­tor pă­reri, Kir­cher în­ţe­le­gea să-l re­a­bi­li­te­ze pe Ar­hi­me­de, chiar în lo­cu­ri­le în care îşi do­ve­di­se al­tă­da­tă in­com­pa­ra­bi­la for­ţă a ge­niu­lui său…

– Vezi, Cas­par, toţi ig­no­ran­ţii ăş­tia, în­ce­pând cu dom­nul Des­car­tes, ca să nu-l ci­tez de­cât pe el, toţi mă­ga­rii ăş­tia au drep­ta­te atunci când sus­ţin că nu s-ar pu­tea aprin­de un foc de la o ase­me­nea de­păr­ta­re fo­lo­sin­du-te de oglinzi. O oglin­dă pla­nă nu con­cen­trea­ză des­tul din lu­mi­na soa­re­lui, căci aces­ta îşi tri­mi­te ra­ze­le per­pen­di­cu­lar pe su­pra­fa­ţa oglin­zii. Cât de­spre oglin­zi­le cir­cu­la­re ori pa­ra­bo­li­ce, cu si­gu­ran­ţă, ele sunt în sta­re să aprin­dă ma­te­ria­le com­bus­ti­bi­le, însă doar de aproa­pe, adi­că în punc­tul de con­ver­gen­ţă a ra­ze­lor. În faţa aces­tei pro­ble­me, cel din­tâi lu­cru de fă­cut este să eva­lu­ezi cu pre­ci­zie lo­cul în care s-au gă­sit când­va co­ră­bi­i­le lui Mar­cel­lus.

  

  

Ţi­nând cont de con­fi­gu­ra­ţia zi­du­ri­lor de apă­ra­re ale ora­şu­lui, de adân­ci­mea apei din ju­rul aces­to­ra & de apro­pie­rea ne­ce­sa­ră pen­tru un ase­diu efi­cient, ele­men­te pe care le-am cal­cu­lat zi­le­le tre­cu­te, ga­le­re­le ro­ma­ne tre­bu­iau să ma­ne­vre­ze la trei­zeci sau pa­tru­zeci de paşi de me­te­re­ze. Or, pen­tru a se con­for­ma con­di­ţi­i­lor date, o oglin­dă pa­ra­bo­li­că ar fi avut ne­vo­ie să fie de o le­ghe dia­me­tru!, ceea ce, în­tr-a­de­văr, nu se poa­te cu niciun chip ad­mi­te, nici mă­car în ziua de azi. Nu­mai că po­si­bi­li­tă­ţi­le ome­neşti sunt ne­nu­mă­ra­te &, mul­ţu­mesc Ce­ru­lui, am ajuns la ideea unei oglinzi elip­ti­ce care, sunt con­vins, va re­uşi ceea ce, din­tot­dea­u­na, ce­le­lal­te nu ar fi pu­tut-o face! Du­ce­le de Hes­se va fi aici peste trei zile. I-am co­mu­ni­cat pla­nul meu, iar el a con­vo­cat, cu aceas­tă oca­zie, cele mai mari nume ale Si­ci­liei. Ast­fel, vor fi cei din­tâi care vor pu­tea ve­dea acest nou Spe­cu­lum Us­tor pe care, dra­gul meu Cas­par, îl vom con­strui îm­pre­u­nă dacă vei fi de acord să mă ajuţi… (…)

La ora fi­xa­tă, un­spre­ze­ce di­mi­nea­ţa, o am­bar­ca­ţiu­ne mare de pes­cuit, cum­pă­ra­tă cu spri­ji­nul lui Fre­de­rick de Hes­se, veni până la pa­tru­zeci de paşi de lo­cul pe care ni-l ale­se­sem. O lu­poai­că ro­ma­nă fu­se­se pic­ta­tă pe cas­te­lul de la pupă, ser­vind drept ţin­tă. După ce aran­ja­ră ici & colo, pe pun­te, imi­ta­ţii de le­gio­nari (niş­te imi­ta­ţii per­fec­te), ma­ri­na­rii co­bo­râ­ră de la bord. În acel mo­ment, Kir­cher ri­di­că pre­la­ta, dez­ve­lind ma­şi­nă­ria, în­tr-un mur­mur ge­ne­ral de ui­mi­re.

Era vor­ba de­spre un trunchi de con des­tul de mare, des­chis la am­be­le ex­tre­mi­tăţi, al că­rui in­te­rior fu­se­se trans­for­mat în oglin­dă. Un sis­tem des­tul de sim­plu de roţi & an­gre­na­je per­mi­tea orien­ta­rea pre­ci­să în ori­ce di­rec­ţie. În­vâr­tind pe rând mai mul­te ma­ni­ve­le, Atha­na­se orien­tă oglin­da în aşa fel, în­cât punc­tul lu­mi­nos pe care îl pro­du­cea să atin­gă cen­trul ţin­tei. După care în­ce­pu aş­tep­ta­rea. Tă­ce­rea era atât de de­pli­nă, în­cât se pu­tea auzi cli­po­ci­tul va­lu­ri­lor lo­vind ţăr­mul şi în­tor­cân­du-se.

  

  

În sfer­tul de oră care urmă ni­mic nu se în­tâm­plă. In­vi­ta­ţii şu­şoteau în­tre ei. Pe faţa lui Kir­cher se scur­geau pi­că­turi mari de su­doa­re, pe când nu mai con­te­nea cu re­gla­rea ra­zei, pri­vi­rea fi­in­du-i aţin­ti­tă la lu­poai­ca ro­ma­nă. Atraşi de ne­po­tri­vi­tul spec­ta­col, oa­meni de rând se adu­na­se­ră în spa­te­le cor­do­nu­lui de gar­dă & co­men­tau cu voce tare cele ce ve­deau, râ­zând & glu­mind după cum au obi­ceiul a face lo­cui­to­rii din sud de câte ori văd ceva ce le de­pă­şeş­te pu­te­rea de în­ţe­le­ge­re. Se scur­se­se de acum o ju­mă­ta­te de ceas fără vreun re­zul­tat, iar in­vi­ta­ţii în­ce­pu­se­ră şi ei să îşi piar­dă răb­da­rea în faţa unui eşec ce dura atât de mult, când un pes­că­ruş, atras fără în­do­ia­lă de stră­lu­ci­rea oglin­zii, scă­pă un găi­naţ care se spar­se pe ma­şi­nă­rie, atin­gân­du-mi uşor maes­trul. Nici că fu ne­vo­ie de mai mult de atât pen­tru a se stârni ha­zul tu­tu­ror. Glu­me de­o­chea­te ţâş­ni­ră din toa­te păr­ţi­le că­tre Atha­na­se & îmi fu dat să aud chiar şi un no­bil si­ci­lian co­men­tând în­tâm­pla­rea cu un pro­fund dis­preţ:

La mer­da tira la mer­da!

Îl vă­zui pe Kir­cher ro­şin­du-se din ca­u­za in­sul­tei, însă con­ti­nuă să tre­bă­lu­ias­că prin ju­rul ma­şi­nă­riei, de par­că ni­mic nu s-ar fi în­tâm­plat. Mă apu­ca­sem să mă rog ca to­tul să se ter­mi­ne cât mai iute, în­tr-un fel sau al­tul, ci­tind deja sem­ne­le ener­vă­rii si­gu­re pe chi­pul Ma­re­lui Duce, când un ur­let al maes­tru­lui meu i-a fă­cut să tre­sa­ră pe toţi cei de faţă.

— Evri­ka! a mai stri­gat o dată. Pri­viţi! Pri­viţi! Oa­meni ce-a­veţi atât de pu­ţi­nă cre­din­ţă!

Ne­miş­cat, în­cre­me­nit în­tr-o po­zi­ţie tea­tra­lă, ară­ta că­tre ţin­tă cu un de­get răz­bu­nă­tor: un fir de fum ne­gru se înăl­ţa drept că­tre ce­rul al­bas­tru…

Un zum­zet ad­mi­ra­tiv se ri­di­ca din­spre în­trea­ga asis­ten­ţă. Aproa­pe în în­tre­gi­me, lu­poai­ca, pâ­râind, fu aco­pe­ri­tă de flă­cări, pro­vo­când pe navă mai mul­te fo­ca­re, por­ni­te par­că prin­tr-o dâră de praf de puş­că. Ui­tân­du-mă la Kir­cher, uluit de o ase­me­nea ur­ma­re, aces­ta îmi făcu cu ochiul & în­ţe­le­sei că am­bar­ca­ţiu­nea fu­se­se pre­gă­ti­tă cu gri­jă. În­cre­ză­tor în in­ven­ti­vi­ta­tea maes­tru­lui meu în­tr-un ase­me­nea do­me­niu, mă pre­gă­tii pen­tru noi sur­pri­ze. Aces­tea nu se lă­sa­ră aş­tep­ta­te: în cli­pa în care fe­lu­ca ajun­se pra­dă fo­cu­lui, o su­me­de­nie de ra­che­te în­ce­pu­ră să irum­pă din tam­bu­chiuri, ex­plo­dând în înalt cu zgo­mot mare, după care fo­cu­ri­le ben­ga­le se trans­for­ma­ră în fân­tâni ar­ză­toa­re, ţâş­nind ca pe­ta­le­le unor flori mul­ti­co­lo­re îm­pre­ju­rul va­su­lui, iar ma­ne­chi­ne­le cu­prin­se de vă­pa­ie fură arun­ca­te de că­tre niş­te ca­ta­pul­te pe dea­su­pra în­tre­gii mi­nu­nă­ţii. Pro­iec­ti­le­le in­cen­dia­re nu-şi ter­mi­na­se­ră încă apa­ri­ţia, când noi ra­che­te se ri­di­ca­ră foar­te sus, cu un şuie­rat as­cu­ţit, de­se­nând ex­plo­ziv tri­po­dul, sim­bo­lul Si­ci­liei, un „S“ de la Si­ra­cu­za & cele pa­tru li­te­re ale cu­vân­tu­lui ebraic ce-l de­sem­nea­ză pe Ie­ho­va. Pen­tru în­che­ie­re, se auzi un ne­sfâr­şit pâ­râit de mi­tra­lii, pe când va­sul se du­cea la fund în­tr-un nor de fum.

(fragment din romanul  Acolo unde tigrii sunt la ei acasă)

Acolo unde tigrii sunt la ei acasă


Acest roman enciclopedic și mistificator, țesut din fire picarești, fascinează și incântă. Erudiția intră în slujba foiletonului universal. Imaginați-vă un Umberto Eco interpretat de Indiana Jones. Un roman iezuit până în măduva oaselor, amazonian pursange, brăzdat de bifurcații neîntrerupte” – Le Figaro Littéraire

 

***

 

Aşe­za­tă pe ban­che­ta din spa­te a bă­trâ­nu­lui Ford de­ca­po­ta­bil care nu mai ru­la­se de-o veş­ni­cie, însă care pă­rea acum ie­şit de pe por­ţi­le fa­bri­cii, Lo­re­da­na se bu­cu­ra de fru­mu­se­ţea în­se­ră­rii. Con­du­să cu abi­li­ta­te de că­tre Eléa­zard, ma­şi­na pă­rea să aler­ge că­tre pur­pu­ra as­fin­ţi­tu­lui pen­tru a se eva­po­ra în ea ca în­tr-o apo­te­o­ză ar­ti­fi­cia­lă. Cu pă­rul în vânt, doc­to­rul Eu­cli­des se în­tor­cea cu re­gu­la­ri­ta­te că­tre ea pen­tru a vorbi de­spre tot fe­lul de ni­mi­curi ori a co­men­ta cu o oa­re­ca­re apro­xi­ma­ţie pei­sa­jul, ce­rân­du-şi scu­ze că nu îl mai poa­te ve­dea. Im­pu­să de o po­li­te­ţe ie­şi­tă din uz, aten­ţia lui faţă de ea avea to­tuşi far­me­cul şi na­tu­ra­le­ţea unei în­de­lun­ga­te prac­tici a cur­toa­ziei.

— Veţi ve­dea, le spu­nea pe când se apro­piau de fa­zen­da, con­te­sa Car­lot­ta este o per­soa­nă foar­te ra­fi­na­tă, foar­te cul­ti­va­tă… Exact con­tra­riul ne­cio­pli­tu­lui de băr­bat al ei. Încă mă mai în­treb ce a pu­tut-o atra­ge la per­so­na­jul aces­ta. Dum­ne­zeu ştie ce con­du­ce chi­mia mis­te­re­lor afi­ni­tă­ţii, mai ales în ca­zul lor! Aţi ci­tit căr­ţu­lia aceea a lui Go­e­the, Afi­ni­tă­ţi­le elec­ti­ve? Nu? Ar tre­bui să vă stră­duiţi s-o fa­ceţi, cre­deţi-mă…

Doc­to­rul Eu­cli­des da Cun­ha şi-a scos oche­la­rii. Şter­gân­du-le ne­a­tent len­ti­le­le, s-a în­tors şi mai mult spre Lo­re­da­na:

Es wan­delt nie­mand un­ges­traft un­ter Pal­men, a de­cla­mat bând, und die Ge­sin­nun­gen ändern sich ge­wiss in ei­nem Lan­de, wo Ele­fan­ten und Ti­ger zu Haus sind! Ceea ce s-ar pu­tea tra­du­ce cam aşa: nu te poţi plim­ba fără ris­curi pe sub pal­mieri, iar idei­le se schim­bă obli­ga­to­riu în­tr-o ţară în care ele­fan­ţii şi ti­grii sunt la ei aca­să. Fiind­că, pe aici, şi nu mă în­do­iesc că sun­teţi de acord cu mine, avem o mul­ţi­me de băr­baţi în care se re­u­nesc gre­u­ta­tea pa­chi­der­mu­lui şi fe­ro­ci­ta­tea fia­rei săl­ba­ti­ce…

— Doc­to­re, ca de obi­cei, în­fru­mu­se­ţaţi lu­cru­ri­le, a in­ter­ve­nit Eléa­zard.

Apoi, după o tă­ce­re de câ­te­va cli­pe, ab­sor­bit dintr-odată de obli­ga­ţi­i­le con­du­su­lui ma­şi­nii:

— Ba, aş zice mai mult: le tra­ves­tiţi! Dacă îmi amin­tesc eu bine, săr­ma­na Ot­ti­lia scria asta doar pen­tru a pro­vo­ca băr­ba­ţii să se ocu­pe mai atent de lu­mea din ju­rul lor, pro­pu­nân­du-şi să stig­ma­ti­ze­ze far­me­cul ne­să­nă­tos al exo­tis­mu­lui, şi nu nu­mai sim­pla pre­e­mi­nen­ţă mas­cu­li­nă. Or mă-nşel?…

— Vă în­şe­laţi com­plet, dra­gă prie­te­ne! a ri­di­cat doc­to­rul vo­cea pen­tru a se pu­tea face au­zit. Ar fi tre­buit să mă în­do­iesc că-l pu­teţi avea la de­ge­tul mic pe Go­e­the… E doar o bu­ta­dă, dar men­ţin ceea ce am afir­mat! Ni­meni nu mă va pu­tea îm­pie­di­ca nici­o­da­tă să las o fra­ză să spu­nă ceva mai mult de­cât pare a o face. Fiind­că tot am ajuns la el, amin­tiţi-vă în în­tre­gi­me pa­sa­jul şi veţi ve­dea că, de­par­te de a-l fi tra­ves­tit, îi sunt ab­so­lut fi­del. Fiind­că, în­tr-a­de­văr, to­tul plea­că de la cu­ge­ta­rea asu­pra ra­por­tu­ri­lor din­tre om şi na­tu­ră: ar tre­bui să cu­noaş­tem ori să în­vă­ţăm să cu­noaş­tem fi­in­ţe­le vii care ne în­con­joa­ră. A te în­con­ju­ra de mai­mu­ţe, de pa­pa­gali, în­tr-o ţară în care aces­tea nu sunt de­cât niş­te cu­rio­zi­tăţi, în­seam­nă a te îm­pie­di­ca să-ţi ob­servi ade­vă­ra­ţii com­pa­trioţi, co­pa­cii fa­mi­liari, ani­ma­le­le sau per­soa­ne­le care au fă­cut din noi ceea ce sun­tem. Ar­bo­re­le care te îm­pie­di­că să vezi pă­du­rea este, în­tr-un fel…, simp­to­mul unei gra­ve de­re­glări. Smul­se din me­diul lor na­tu­ral, aceste crea­turi bi­za­re sunt pur­tă­toa­re de an­goa­să, de dis­pe­ra­re pe care ne-o trans­mit ca prin con­ta­giu­ne şi care ne trans­for­mă în pro­fun­zi­me: E ne­vo­ie de o via­ţă he­te­ro­cli­tă şi tu­mul­tuoa­să, zice Go­e­the, pen­tru a pu­tea su­por­ta în jur mai­mu­ţe, pa­pa­gali şi ne­gri

— Chiar vor­beş­te de­spre „ne­gri“? l-a în­tre­rupt Lo­re­da­na.

— Da, dar fără nici­o um­bră de ra­sism, după câte ştiu. Nu ui­taţi că, la vre­mea res­pec­ti­vă, era la mare cău­ta­re să ai sclavi ne­gri pe post de ser­vi­tori. Este un dis­curs în ma­nie­ra lui Ro­us­seau, dacă în­ţe­le­geţi ce vreau să zic.

Lo­re­da­na i-a zâm­bit blând. Doc­to­rul Eu­cli­des o cu­ce­ri­se încă de la pri­me­le cu­vin­te de bun-ve­nit, cu două ore mai îna­in­te. Cu pă­rul şi bar­bi­şo­nul ca li­pi­te din ca­u­za cu­ren­tu­lui, se­mă­na cu un gri­fon, cu vâr­ful na­su­lui as­cu­ţit amu­şi­nând în vânt…

— Re­ci­pro­ca este şi ea va­la­bi­lă! În exact sen­sul pa­sa­ju­lui pe care l-am ci­tat. Ri­di­cat de pe pă­mân­tul lui na­tal şi arun­cat, de bu­nă­vo­ie ori nu, pe unul străin, omul se schim­bă… De­gea­ba pune mâna pe pa­pa­gali, pe mai­mu­ţe, pe… băş­ti­naşi, să spu­nem, chiar în me­diul lor, tot un dez­ră­dă­ci­nat va ră­mâ­ne fără altă al­ter­na­ti­vă de­cât dis­pe­ra­rea le­ga­tă de lip­sa lui de re­pe­re ori de in­te­gra­rea com­ple­tă în noua lume. În am­be­le ca­zuri, ajun­ge el în­suşi ne­grul de­spre care vor­beam: un ne­fe­ri­cit in­ca­pa­bil să se acli­ma­ti­ze­ze în acel uni­vers în care to­tul îi sca­pă, un in­firm, în cu­rând, in­ca­pa­bil să re­fa­că le­gă­tu­ri­le cu ţara lui, în cel mai bun caz un tră­dă­tor ce va visa în­trea­ga via­ţă la o cul­tu­ră pe care până şi co­piii lui o vor asi­mi­la cu greu…

— As­ta cred şi eu, a in­ter­ve­nit Eléa­zard pe un ton care îi con­tra­zi­cea acor­dul. Deşi o ase­me­nea opi­nie o poţi auzi, ca ata­re, şi din gura unui pa­triot tur­bat ori a unui fas­cist care se opu­ne din prin­ci­piu te­ro­ri­zan­tu­lui me­ti­saj. Tim­pu­ri­le s-au schim­bat, acum ajungi mai ra­pid de la un ca­păt la ce­lă­lalt al pla­ne­tei de­cât de la Wei­mar la Leip­zig pe vre­mea lui Go­e­the. Că de­plân­gem sau ne bu­cu­răm de fe­no­men, di­fe­ren­ţe­le cul­tu­ra­le se es­tom­pea­ză şi vor sfârşi prin a dis­pă­rea în fa­voa­rea unui ames­tec ine­dit în is­to­ria uma­ni­tă­ţii… Dar care este le­gă­tu­ra cu Moreira?

— Nici­u­na, dra­gă prie­te­ne, nici­u­na, a chi­co­tit doc­to­rul în tă­ce­re. Şi de ce ar tre­bui să fie? După alte toa­te — a con­ti­nuat, în­tor­cân­du-se încă o dată spre Lo­re­da­na —, nu eu sunt ace­la care tră­ieş­te cu un pa­pa­gal…

— Unu la zero pen­tru dum­nea­voas­tră, a iz­buc­nit şi ea în râs.

— Aveţi no­roc că am ajuns, a răs­puns Eléa­zard con­du­când ma­şi­na pe ale­ea re­zer­va­tă in­vi­ta­ţi­lor de onoa­re. Alt­fel v-aş fi ară­tat eu de ce sunt în sta­re!

Şi i-a su­râs bă­trâ­nu­lui cu afec­ţiu­ne, însă Lo­re­da­na i-a ză­rit pe cea­fă o ro­şea­ţă care până atunci nu era aco­lo.

(fragment din Acolo unde tigrii sunt la ei acasă de Jean-Marie Blas de Roblès)

%d blogeri au apreciat: