Pe Bastien Lhermine Severus – un pustnic pasionat de doctrina lamaistă și tot ceea ce se referă la Tibet – și pe Rose Severe – istoric şi mamă a unui băieţel – îi leagă o profundă prietenie și o poveste emoționantă despre călătoria în inima regatului budist.

Fragment din romanul „Muntele de la miezul nopții” de Jean-Marie Blas de Robles

Nu e rea, deloc nu e rea chestia cu drapelul roșu… Ai dreptate, Tom este cel ce mi-a deschis ochii asupra prezenței chineze la Lhassa. Așa, în paranteză, mi se pare cam ciudat numele cu care l-ai botezat. Va trebui să îmi explici, da? Ulterior, am văzut peste tot steaguri din acelea: pe temple, pe clădirile publice, bineînțeles, dar și pe toate străzile și pe cele mai nenorocite maghernițe din mahalale. Ceea ce mi-a amintit de anul în care ai învățat să scrii: după ce ai prins mișcarea, undeva, spre Crăciun, te-ai apucat să pronunți toate cuvintele pe care le vedeai, dar absolut toate, fără excepție — cele de pe pachetele de cereale, de pe sticlele de lapte, de pe aparatele electromenajere, de pe vitrine… Până și pe cele de pe capacele de canal! Universul căpăta dintr-odată rost, de parcă ai fi schimbat lumea în care existai. Nu voi uita niciodată cu câtă lăcomie pronunțai „inox“ sau „Pontamousson“ înainte de a aluneca în prăpastiile perplexității. Pentru mine, faptul că, în 1986, am debarcat în Tibet, altfel zis pe Marte, a fost un șoc teribil. A fi învățat să citesc ceea ce vedeam, înainte ca măcar să fi asimilat primul nivel al realității, a fost un veritabil traumatism. Adaugă la asta și jalnica mea stare fizică și vei înțelege cât puteam fi de dezorientată.

Știi, în Tibet am plecat într-un moment de nebunie… Nu atât din vina Alexandrei DavidNéel sau din cauza plimbării noastre la Digne, din vara precedentă călătoriei, cât pentru a încerca să scap de propriile mele angoase. A-i fi dăruit lui Bastien voiajul la care visase întreaga viață ar putea părea un act de generozitate, însă nu a fost decât o perdea de fum, o modalitate de a profita de o ocazie neașteptată pentru a scăpa dintr-o situație critică. Totul a fost organizat în numai două săptămâni: am cumpărat biletele de avion, am cheltuit o mică avere pentru a obține vizele la urgență — trec peste detaliile greutății groaznice de a-i scoate pașaportul… —, după care am luat-o din loc, lăsându-te la mătușa ta din Aimargues. De-asta nici măcar trusa farmaceutică n-am luat-o cu mine! Nicio clipă nu mi-a dat prin cap să fac rost de un ghid al Tibetului, fiindcă îl aveam pe cel mai bun cu putință la îndemână. Astfel i-am și prezentat lucrurile lui Bastien pentru a-l convinge să mă însoțească pe post de „audio-ghid“ viu, fapt a cărui ciudățenie ai reușit să o transcrii destul de bine. Mi-a acceptat invitația așa cum ar trebui cu toții să primim un dar, simplu, fără vreo emoție vizibilă. Tu îmi dai ceva, eu îl iau, deci tu ești cel care se bucură în primul rând. Există culturi în cadrul cărora regulile politeții recomandă să nu deschizi cadoul de față cu persoana care ți l-a adus. Bastien nici n-a clipit, abia dacă a murmurat un mulțumesc. Sunt convinsă că nu a exultat niciodată, nici măcar o singură dată! Era întotdeauna pregătit pentru orice, pentru moarte ori pentru a primi un dar.

Aveam de-a face cu un extraterestru, la fel de nepătruns, de tulburător ca tibetanul din fotografie. La întoarcerea în orașul vechi, am convenit cu Tom să revenim la Jokhang după masa de prânz. Bastien își dorea să se mai plimbe puțin. Personal, aveam nevoie de odihnă, așa că am hotărât să vin singură înapoi la hotel. Ajunsă în cameră, m-am prăbușit pe pat, cu intenția de a arunca o privire în cartea lăsată pe pilotă. Volumul s-a deschis la o pagină cu colțul îndoit, de unde începea capitolul despre prevestiri. Era subliniat un paragraf: „Visele de seara târziu și cele de la miezul nopții nu sunt hotărâtoare,  dar dacă apar între primele luciri ale zorilor și auroră, și dacă atunci visezi că ești călare pe un tigru, o vulpe ori un cadavru, e semn de moarte.“

Așezată exact pe locul unde, dimineață, stătuse Bastien, am realizat că geamul ferestrei funcționa ca o oglindă, așa că se vedea perfect tot ceea ce se presupunea că perdeaua ar fi acoperit. Nu zic că își făcuse rost de bilet la spectacol, dar de văzut m-a văzut sau, cel puțin, ar fi putut s-o facă. Ca să fiu cinstită, lucrul m-ar fi flatat mai mult decât orice altceva, deși gândul nu mă mai ducea la un bătrân căzut pradă fantasmelor sale budiste cât, pur și simplu, la un bărbat trăgând cu ochiul la o femeie care se spală. Chiar dacă și-o fi întors ori nu privirea, lipsa de tact, valabilă în ambele variante, a contribuit la sporirea haosului din mintea mea.

Dumnezeu știe de ce ți-oi fi povestind toate astea… Poate că pentru a te face să poți atinge fizic complexitatea personajului, dar, mai ales, fiindcă modalitatea ta binevoitoare de a simplifica lucrurile mă ajută să mi le amintesc mai bine.