Groparul somnambulic. Traumele unui legionar

Unul dintre primele simptome ale nevrozei traumatice, identificat de Oppenheim în 1888, era agitaţia în timpul somnului. Această agitaţie putea să dea naştere unor comportamente coerente, sub formă de somnambulism.

Acum câţiva ani, am examinat un fost soldat din Legiunea Străină care luptase în Indochina din 1950 până în 1954 şi fusese făcut prizonier la Dien Bien Phu după ce suflul exploziei unui obuz îl lăsase în stare de inconştienţă. În lagăr, a fost repartizat în echipa însărcinată cu îngroparea cadavrelor camarazilor, morţi din cauza lipsei de hrană sau a bolilor, pe care le aduna în fiecare dimineaţă. Echipa, formată din patru prizonieri, transporta fiecare cadavru pe o scândură şi îl îngropa — la mică adâncime, pentru că toţi erau epuizaţi de efort — pe un câmp transformat în cimitir.

Fragment din:

Dimineaţa, când prizonierii veneau să îngroape alte cadavre, descopereau că şobolanii dezgropaseră cadavrele din ziua anterioară şi începuseră să le devoreze. Acest spectacol l‑a impresionat şi l‑a culpabilizat, deşi nu ar fi putut să facă mai mult decât atât. După o lungă captivitate, a fost eliberat, împreună cu prizonierii care supravieţuiseră, şi‑a reluat activitatea şi a servit onorabil în Algeria şi Ciad înainte de a fi pensionat.

După pensionare, privat de activităţile care îi distrăgeau atenţia de la experienţa dureroasă pe care o trăise, retrăirile, ideile morbide şi coşmarurile repetitive au ieşit din nou, toate deodată, la suprafaţă. Iar în cazul lui, aceste coşmaruri sunt somnambulice. De mai multe ori pe săptămână, în toiul nopţii, îmbrăcat în pijama, se ridică din pat şi nu se trezeşte, în ciuda îndemnurilor soţiei sale, care îl zgâlţâie cu putere de fiecare dată. Coboară pe scară şi merge în grădină, unde sapă gropi cu o cazma şi o lopată. Apoi urcă în cameră şi se culcă la loc, insensibil la eforturile zadarnice pe care le face soţia sa pentru a‑l trezi.

Dimineaţa, când se trezeşte, ea îi povesteşte ce s‑a întâmplat în timpul nopţii; refuză să o creadă, dar ea îi arată pijamaua pe care sunt urme de pământ şi gropile proaspăt săpate în grădină. Stupefiat, a venit la un consult pentru a încerca să pună capăt acestei activităţi morbide de gropar somnambulic.

 

Moldova, Transnistria și seniorii războiului

Emmanuel Carrère despre seniorii războiului din Transnistria, în Limonov, cea mai recentă apariție la Editura Trei:

“Să aruncăm o rapidă privire asupra Republicii Moldovenești Nistrene: același scenariu cu al diverselor republici sârbești din fosta Iugoslavie. Moldova este o bucată din estul României anexată de către Uniunea Sovietică. Moldovenii sunt atât de săraci, încât visează să redevină români, dacă se poate spune asa. Când Uniunea Sovietică s-a prăbușit, și-au declarat independența în detrimentul rușilor stabiliți pe teritoriul lor. Rușii aceștia, care erau un soi de coloniști ce ocupau cele mai înalte funcții, s-au trezit dintr-o dată expuși jignirilor și represaliilor noii puteri statale predominant românești.

Așa că, la rândul lor, au creat o republică autonomă (Transnistria, așadar) și au pus mâna pe arme spre a se apăra. Lui Eduard, care simpatiza fără rezerve cu cauza lor și nu ar fi vrut să rateze niciun război ce se aprindea printre ruinele imperiului, îi plăcuse enorm călătoria în Transnistria. Luase parte la o expediție de pedepsire a românilor, traversase un ansamblu de locuințe distruse, sub gloanțele unui sniper, alergase printre câmpuri minate și, mai ales, îl întâlnise pe comandantul de batalion Kostenko, a cărui poveste i-o spunea acum vecinului de masă, un bărbos care i se prezentase cu numele de Alexandr Dughin.

Fost comandant al unei unități de parașutiști în Afganistan, după ce își deschisese un service auto în Moldova, Kostenko ajunsese, în haosul sfârșitului de Uniune Sovietică, un senior al războiului și un stăpân absolut al orașelului în care locuia. Ucrainean ca și Eduard, însă născut în Extremul Orient unde tatăl lui fusese cu garnizoana, avea față de chinez și reputația unei cruzimi asiatice. Făcea dreptate în atelierul lui, înconjurat de gărzi de corp înarmate până în dinți, alături de o blondă în mini și cu ochelari negri. Eduard îl văzuse condamnând la moarte un grăsan lac de sudoare, bănuit că ar fi fost un trădător în solda românilor. Aprobase demonstrația de fermitate, iar interlocutorul lui, Dughin, o aproba și el. Kostenko și cu el stătuseră de vorbă nopți de-a rândul. Comandantul de batalion îi povestise viața sa aventuroasă și își prorocise sfârșitul, căci dușmanii aveau să îl ucidă mai devreme sau mai târziu, nu avea unde fugi și, oricum, la ce ar fi fost de folos? Nu te faci din nou mecanic auto după ce ai domnit asupra unui întreg oraș. Dughin asculta tot mai atent, pe măsură ce povestea ajunsese într-o zonă crepusculară.

— Vi s-a confesat fiindcă se aștepta să moară, i-a spus lui Eduard. Pentru a rămâne cumva o urmă din destinul lui întunecat și violent.

Eduard a confirmat, văzându-se un fel de Régis Debray al acelui Guevara de margine de imperiu, fiind, totodată, puțin mirat că interlocutorul știa cine era Régis Debray.” – Emmanuel Carrere, Limonov

În timpul şocului: scrierea protectoare și spațiul ”tranzițional”

Subiectul destabilizat de violenţa destructurantă a şocului traumatic se reface prin scris, care îmbracă diferite forme — corespondenţe, note, fragmente, jurnale intime, graffiti, eseuri.

Graţie modificării mecanismelor de apărare (refulare, negare, clivaj), el se retrage din câmpul experienţei dureroase şi restabileşte sentimentul continuu al existenţei.

Numeroasele scrisori ale soldaţilor o dovedesc (1). A se retrage în sine, a suspenda teroarea, a anula întâlnirea cu moartea, a regăsi prin scris viaţa de dinainte. Astfel, soldatul Armand, mobilizat în 1914, este cantonat într‑o gară. Primul său impuls este acela de a ţine un jurnal. Cum nu se întâmplă niciodată nimic, el copiază lungi pasaje din ziare, îi invocă pe Dumnezeu şi pe Mama Patrie şi priveşte cum trec trenurile. Acest tată de familie trăieşte spaima de la distanţă. Printre pagini, el strecoară informaţii din cercetare, necroloage. Departe de front, el încearcă un doliu anticipat. Scrisul său, mormânt al camarazilor morţi, anulează moartea probabilă care îl aşteaptă (2).

Fragment din:

A scrie chiar în toiul situaţiilor extreme este un act de rezistenţă. Dispunem astfel de o serie de documente, notiţe făcute la cald, pergamente duse de vânt, care descriu alfabetele enigmatice ale universului concentraţionar. Ascunse în saltele de paie, în pereţi despărţitori, îngropate, aşa cum au fost manuscrisele Sonderkommandos la Auschwitz (3), ele stau mărturie pentru această pulsiune de a scrie cu riscul vieţii. Aceste scrieri au la bază dorinţa de a lăsa ceva în urmă suspendând, în acelaşi timp, sentinţa cu moartea. În universul concentraţionar, unde moartea este unica promisiune, pentru a scrie, chiar dacă o singură persoană ţine condeiul, este nevoie de o complicitate colectivă (4).

Scrisul determină ridicarea unui Eu ce sfidează durerea şi teroarea: „M m-a inventat, iar el m‑a inventat în obscuritate“, scrie, de asemenea, Liscano (2007), explicându‑şi intrarea în lumea condeiului pe parcursul încarcerării sale în Uruguay, unde a fost torturat: „A fost o perioadă de nebunie. Capul îmi era într‑un clocot continuu, plin de literatură, de cuvinte, planuri de cărţi“ (p. 7, p. 49). În timpul şocului, scrisul recrează un spaţiu tranziţional, o zonă a iluziei (Winnicott).

–– 

(1) Acestea constituie un fond foarte bogat, încă neexploatat în totalitate.

(2) Carnet de guerre (Caiet de război). 206 pagini. Biblioteca oraşului Paris, cotă provizorie 5434. Inedit.

(3) Sonderkommandos erau brigăzi care se ocupau de funcţionarea camerelor de gazare. Scrisul era pasibil de pedeapsa cu execuţia imediată.

(4) Cf. Les poèmes de Buchenwald (Verdet, 1995) (Poeziile de la Buchenwald) şi Une opérette à Ravensbrück (O operetă la Ravensbrück) (Tillion, 2005).

  

Păcat că politicienii nu citesc etologie

”Trăim într-o lume care năzuiește spre pace, dar care totuși este permanent angajată în războaie. În perioada dintre 1945 și 1985 s-au purtat 159 de războaie. Ce ne împiedică să trăim în pace?”, se întreabă biologul Irenäus Eibl-Eibesfeldt în volumul Agresivitatea umană (traducerea îi aparține psihanalistului Vasile Dem. Zamfirescu).

  

Biologia războiului 

În ciuda moraliștilor care cred că simpla educație pacifistă e de ajuns și contra unor psihologi care văd în război doar o patologie, o deviere a comportamentului uman, Eibl-Eibesfeldt vrea să dovedească rădăcinile biologice, filogenetice, ale războiului. Și tot în biologie, spune el, se găsește și soluția pentru evitarea acestor conflicte.

   

Mitul bunului sălbatic

Născut la Viena, în 1928, etologul austriac a fost elevul și colaboratorul lui Konrad Lorenz, celebrul fondator al psihologiei comparate. Așa cum se poate vedea și în volumul Agresivitatea umană, Eibl-Eibesfeldt nu se dă în vânt după speculații gratuite și nici nu este un spirit foarte disciplinat, foarte sistematic. Din contră, preferă observațiile ”de teren” și puținele sale ipoteze sunt însoțite de nenumărate exemple din lumea animală sau din comportamentul triburilor studiate la prima mână. Eibl-Eibesfeldt a cercetat mai ales societatea boșimanilor, criticând tot timpul antropologii care susțineau mitul ”bunului sălbatic”, al omului primitiv pașnic, lipsit de tentația conflictului.

    

Sincronizare și transă

Agresivitatea nu este singura trăsătură moștenită de la rudele noastre necuvântătoare. Un exemplu pentru asemănările dintre evoluția biologică și cea culturală se referă la atragerea partenerului sexual. ”La mai multe păsări, legătura dintre partenerii cuplului este menținută prin ritualuri de sincronizare. Partenerii unui cuplu cântă împreună o melodie. Conlucrarea este atât de bună, încât creează impresia că auzim o singură pasăre. Și la oameni întâlnim ritualuri de conlucrare comparabile. În dansul de transă, de exemplu, femeile cântă și bat tactul, iar bărbații dansează”.

   

Bătălia pentru teritorii

Să nu ne mai învârtim în jurul cozii și să revenim la tema cărții, agresivitatea și, în subtext, războiul. O preocupare de înțeles din partea unui om de știință trecut prin cel de-al doilea război mondial, dar și prin angoasa bombei atomice. După ce descrie pe larg importanța luptei pentru teritoriu la mamifere și, mai ales, la primate, Eibl-Eibesfeldt afirmă răspicat că și conflictele umane țin, până la urmă, tot de un teritorializare.

Și războiul modern urmărește cucerirea de teritorii, surse de materii prime și forță de muncă. Războiul nu poate fi explicat nici prin instincte dereglate, nici prin necrofilie sau alte degenerări patologice ale vieții instinctuale a omului. E vorba de o formă specific umană a agresivității intergrupale folosită în concurența pentru teritorii și bogății ale naturii.

  

Ritualizarea violenței

Agresivitate există și în cazul animalelor, însă în interiorul speciei, aceasta este diminuată pe cât posibil. Lupta dintre masculi devine mai degrabă demonstrativă, un soi de turnir, evitându-se vătămarea inutilă. Spre exemplu, peștii piranha din Amazon nu-și folosesc dinții fioroși atunci când se confruntă cu rivalii. Ei se mulțumesc să lovească lateral cu coada, provocând cât mai puține răni. În schimb, specia umană este singura care recurge chiar în interiorul ei la conflicte mortale, de o violență maximă.

Luați exemplu de la ritualizarea violenței în rândul animalelor și minimalizați numărul victimelor umane, sfătuiește Eibl-Eibesfeldt. Se înțelege, astfel de ”turniruri” există în conflictele interumane: de la regulile tribale până la actualul drept internațional privind statutul prizonierilor și civililor în timpul unui război. În unele triburi australiene, de pildă, în conflictele dintre bărbați nu pot fi țintite decât picioarele adversarului. Desigur, ritualizarea agresivității este doar o cale spre pacificare. Mai departe, etologul observă încă o notă specifică doar omului.

   

Inventarea barbarilor

De vreme ce un grup de maimuțe nu va decima un alt grup pentru a obține un alt teritoriu, ci se va mulțumi să-și demonstreze forța prin gesturi vindicative, se pune problema de ce oamenilor le vine atât de ușor să-și ucidă semenii, să ucidă indivizi din propria specie. Simplificând lucrurile, explicația ar suna cam așa: oamenii se organizează în civilizații cu limbă proprie, cu obiceiuri specifice, ajungând să-și închipuie că străinii sunt, cumva, din altă specie, sunt niște barbari inumani.

Faptul că adesea altor oameni li se contestă calitatea de om deplasează conflictul la nivelul relațiilor dintre specii.

  

Soluții socialiste

Într-o modalitate oarecum utopică (socialistă s-ar putea spune), Eibl-Eibesfeldt propune pământenilor să aibă tot timpul niște rezerve teritoriale pe care să le pună, la nevoie, la dispoziția popoarelor sau grupurilor rămase fără spațiu vital, cum ar fi cazul populațiilor atacate de deșertificare (asta pentru a evita suprapopulare și viitoarele războaie pentru teritoriu).

 În al doilea rând, volumul Agresivitatea umană susține importanța capacității culturale de a-i considera ca frați chiar și pe străini, ajungând la o conștiință a umanității care să depășească granițele grupului. Această umanizare este înrădăcinată într-o tendință naturală spre socializare, dar poate fi întreținută și de ritualuri de genul sărbătorilor, darurilor sau formelor de politețe. Totul pare bine și frumos. Însă, vorba autorului, păcat că politicienii nu citesc etologie.