7 etape ale unui debriefing psihologic

Debriefing‑ul se aplică întregului personal din serviciile de urgenţă implicat într‑un „incident critic“: salvatori, pompieri, poliţişti, infirmieri, persoane cu funcţii de conducere, asistenţi sociali, psihologi şi medici.

 

Pentru Mitchell, există patru deosebiri între debriefing şi intervenţia terapeutică:

1) desfăşurarea strictă a debriefing‑ului versus desfăşurarea flexibilă a terapiei;

2) povestirea evenimentului versus retrăirea lui;

3) neinterpretare versus interpretare;

4) explicare şi consiliere versus ascultare neutră.

Eficienţa maximă se obţine în cazul unui efectiv de 5 până la 12 persoane, ceea ce permite fiecăreia să se exprime de mai multe ori în timpul şedinţei care durează 2 până la 4 ore, cu intervenţii suficient de lungi. Dacă efectivul este mai mare, se recomandă divizarea în subgrupuri.

Procedura de debriefing trebuie să se desfăşoare exact în 7 etape:

1. Etapa numită „introducere“

Această etapă constă în a prezenta subiecţilor cadrul, spiritul şi regulile metodei, în a‑i asigura de respectarea confidenţialităţii şi în a‑i informa că demersurile narative le vor permite să se elibereze de aspectul „absurd“ al incidentului.

2. Etapa „faptelor“

În această etapă, fiecare este încurajat să prezinte minuţios ce s‑a întâmplat în jurul lui înainte, în timpul şi după eveniment.

3. Etapa „cogniţiilor“

Este etapa în care i se cere fiecărui subiect să spună ce a gândit înainte, în timpul şi după eveniment.

Fragment din:

4. Etapa „reacţiilor“

Se cere subiecţilor să identifice şi să‑şi exprime trăirile din momentul incidentului.

5. Etapa „simptomelor“

Subiecţii sunt îndemnaţi să formuleze simptomele somatice şi psihice simţite în timpul evenimentului şi după încheierea lui.

6. Etapa „informării“

În termeni simpli, liderul intervine pentru a explica ce înseamnă stresul şi evoluţia lui, dar şi impactul asupra muncii şi vieţii subiectului. El insistă pe caracterul „normal“ al simptomelor resimţite, „dedramatizează“ trăirea lor şi semnalează rolul benefic al igienei vieţii şi al „suportului social“ primit din partea anturajului.

7. Etapa de „îmbogăţire a experienţei“ şi sinteza

Liderul explică participanţilor că, vorbind şi ascultându‑i pe ceilalţi povestind despre ce au văzut şi formulând ceea ce au simţit, ei au dobândit o mai bună cunoaştere a evenimentului, au înţeles „normalitatea“ reacţiei lor, s‑au eliberat de cogniţiile eronate şi emoţiile lor perturbate şi că, acum, au ieşit din această experienţă mai puternici, mai uniţi şi mai bine înarmaţi să facă faţă viitorului.

  

Groparul somnambulic. Traumele unui legionar

Unul dintre primele simptome ale nevrozei traumatice, identificat de Oppenheim în 1888, era agitaţia în timpul somnului. Această agitaţie putea să dea naştere unor comportamente coerente, sub formă de somnambulism.

Acum câţiva ani, am examinat un fost soldat din Legiunea Străină care luptase în Indochina din 1950 până în 1954 şi fusese făcut prizonier la Dien Bien Phu după ce suflul exploziei unui obuz îl lăsase în stare de inconştienţă. În lagăr, a fost repartizat în echipa însărcinată cu îngroparea cadavrelor camarazilor, morţi din cauza lipsei de hrană sau a bolilor, pe care le aduna în fiecare dimineaţă. Echipa, formată din patru prizonieri, transporta fiecare cadavru pe o scândură şi îl îngropa — la mică adâncime, pentru că toţi erau epuizaţi de efort — pe un câmp transformat în cimitir.

Fragment din:

Dimineaţa, când prizonierii veneau să îngroape alte cadavre, descopereau că şobolanii dezgropaseră cadavrele din ziua anterioară şi începuseră să le devoreze. Acest spectacol l‑a impresionat şi l‑a culpabilizat, deşi nu ar fi putut să facă mai mult decât atât. După o lungă captivitate, a fost eliberat, împreună cu prizonierii care supravieţuiseră, şi‑a reluat activitatea şi a servit onorabil în Algeria şi Ciad înainte de a fi pensionat.

După pensionare, privat de activităţile care îi distrăgeau atenţia de la experienţa dureroasă pe care o trăise, retrăirile, ideile morbide şi coşmarurile repetitive au ieşit din nou, toate deodată, la suprafaţă. Iar în cazul lui, aceste coşmaruri sunt somnambulice. De mai multe ori pe săptămână, în toiul nopţii, îmbrăcat în pijama, se ridică din pat şi nu se trezeşte, în ciuda îndemnurilor soţiei sale, care îl zgâlţâie cu putere de fiecare dată. Coboară pe scară şi merge în grădină, unde sapă gropi cu o cazma şi o lopată. Apoi urcă în cameră şi se culcă la loc, insensibil la eforturile zadarnice pe care le face soţia sa pentru a‑l trezi.

Dimineaţa, când se trezeşte, ea îi povesteşte ce s‑a întâmplat în timpul nopţii; refuză să o creadă, dar ea îi arată pijamaua pe care sunt urme de pământ şi gropile proaspăt săpate în grădină. Stupefiat, a venit la un consult pentru a încerca să pună capăt acestei activităţi morbide de gropar somnambulic.