Tag Archive: agresivitate



Gândiţi‑vă la cuvântul „agresiune“. Ce imagini evocă?

Huligani dezlănţuiţi, inamici ostili, război, atac? Primele cuvinte care apar pe ecranul computerului meu, atât ca sensuri, cât şi ca sinonime, sunt „violenţă“, urmată de „atac“ şi „ostilitate“. Acum adăugaţi acestui cuvânt termenul „sănătos“, agresiune sănătoasă — este aceasta o contradicţie în termeni? Meditaţi puţin asupra acestei idei.

Fondatorii terapiei gestalt, Perls, Hefferline şi Goodman recunosc că termenul „agresiune“ a fost utilizat de obicei pentru descrierea unui atac neprovocat, dar sensul lui mai larg, modul în care este utilizat în gestalt, include „tot ce face un organism pentru a iniţia contact cu mediul său”. Agresivitatea este necesară în procesul de contact pentru a destructura, în scopul asimilării; agresivitatea sănătoasă eliberatoare îi permite individului să trăiască spontan şi creativ.

Fragment din:

Terapia gestaltPrin agresivitate sănătoasă ne mobilizăm şi ne organizăm energia pentru a acţiona asupra câmpului nostru, în scopul de a ne satisface nevoia emergentă. Avem nevoie de agresivitate pentru a menţine un flux sănătos în raport cu situaţia noastră, a absorbi din mediul nostru când este necesar şi a ne „blinda“ atunci când condiţiile câmpului indică nevoia de autoprotecţie. Pentu a evita ceea ce este toxic, nesănătos ori nedorit din mediu este deseori necesar un act de agresiune.

Copilul care nu vrea să mănânce îşi încleştează maxilarul sau scuipă mâncarea; adultul „scuipă“ cererea nerezonabilă din partea celuilalt. Când o reacţie agresivă sănătoasă este nesusţinută de mediu, abilitatea noastră de a ne adapta creativ poate să conducă la rigidizarea limitei noastre de contact sau la o adaptare de tipul evitării conflictului prin intermediul confluenţei.

Fritz Perls a făcut o paralelă între abilitatea noastră de a agresa cu dinţii şi modul în care asimilăm informaţia, susţinând că un proces similar destructurator este necesar să aibă loc în asimilarea „hranei“ psihologice, tot la fel ca în asimilarea hranei propriu‑zise. Următorul exerciţiu este destinat să contracareze introiecţia*:

Exerciţiu experienţial:

Luaţi un singur paragraf dintr‑o carte dificilă de teorie, analizaţi‑l, disecaţi‑l, „mestecaţi‑l“ bine. Gândiţi‑vă la fiecare frază, fiecare cuvânt şi „dezasamblaţi‑le“ printr‑un demers critic. Decideţi ce sens au cuvintele acelea pentru dumneavoastră. Ce înţelegeţi din fragmentele pe care vă străduiţi să le înţelegeţi? Retroflectaţi (sunteţi agresiv cu dumneavoastră înşivă) în timpul acestui demers spunându‑vă că nu sunteţi deştept? S‑ar putea ca autorul să fi scris ceva de neînţeles.

(*) Procesul introiecţiei poate fi descris în termeni simpli ca procesul de a înghiţi mesaje întregi din partea mediului… În introiecţie, persoana acceptă necondiţionat o atitudine, o trăsătură sau un fel de a fi venite din mediu, ceea ce rezultă în construcţia unui set internalizat de reguli tip „ar trebui“, „este necesar“ şi alte asemenea precepte absolute.

Modul în care înţelegem şi explicăm violenţa reflectă adesea o evitare a ceea ce, potenţial, este o parte a fiecăruia dintre noi.

Psihiatrul Fredric Wertham, un pionier în acest domeniu, identifică trei tendinţe ce au împiedicat o mai bună înţelegere a acestei problematici.

  • În primul rând, violenţa este adesea ascunsă sau camuflată într-o intrigă care diminuează realitatea situaţiei. Astfel ar putea fi înţeles modul în care media sau cultura populară glorifică violenţa.
  • În al doilea rând, deseori distructivitatea umană e interpretată ca „diabolică”, dând naştere unor credinţe ce o plasează dincolo de o cercetare ştiinţifică atentă. Fie glorificată sau percepută ca diabolică, în esenţă violenţa se dezumanizează, dându-ne siguranţă prin credinţa că nu are nimic de-a face cu natura umană.
  • Cea de-a treia observaţie a lui Wertham se referă la presupunerea frecventă că toţi ucigaşii trebuie să sufere de vreo tulburare patologică extremă: psihoză, psihopatie sau o altă formă de „tuburare mentală”.

Ideea că actele de violenţă şi crimele sunt comise adeseori de indivizi ce nu pot fi desosebiţi cu uşurinţă de omul obişnuit de pe stradă este mult mai dificil de asumat. Nu e vorba doar despre o percepţie profană. Iluzia explicaţiei şi a cauzei pe care un diagnostic „ştiinţific” o creează în domeniul psihiatriei e văzută frecvent ca fiind suficientă în explicarea motivaţiilor violenţei. Acest lucru nu e uşurat deloc de faptul că cele mai multe dintre interacţiunile pe care le avem cu criminalii şi cu infractorii foarte violenţi au loc în cadrul investigaţiilor judiciare.

  

   

 

Sistemul judiciar îi solicită clinicianului să producă „date” observabile şi ştiinţifice despre agresor, reduse adesea la un diagnostic psihiatric. În aceste situaţii nu există foarte mult timp pentru înţelegerea complexităţilor subiacente şi, probabil, mai puţin tangibile, ale fiecărui caz. Această abordare a dus frecvent la tratarea infractorilor violenţi ca pe un grup omogen, creând impresia că toţi criminalii sunt la fel. Omuciderile sunt tratate laolaltă pur şi simplu pentru că au acelaşi punct final, uciderea.

Probabil că tocmai această nevoie de „date” observabile, alături de aspiraţia de a anticipa violenţa prin metode „obiective”, e cea care a dus la o situaţie în care nu se pune un accent prea mare pe înţelegerea rolului jucat de factorii intrapsihici în dezvoltarea violenţei.

Lumea intrapsihică a individului este în esenţă o realitate psihică formată din reprezentări, pulsiuni, imagini, apărări şi obiecte mentale; o lume care face subiectul investigaţiei psihanalitice. Cred că procedând astfel pot fi făcute numeroase observaţii importante, la care nu avem acces prin evaluările „obiective” ale periculozităţii sau prin aplicarea categoriilor diagnostice obişnuite. În postura de clinicieni, psihoterapeuţi şi cercetători cu formare în psihanaliză, ne bucurăm de un acces privilegiat la lumea interioară a celorlalţi. În această privinţă, capacitatea noastră de înţelegere are implicaţii importante pentru înţelegerea agenţilor precipitanţi ai formelor extreme de violenţă, atrăgându-ne atenţia asupra unor factori ce pot contribui la prevenirea sau anticiparea unor astfel de acte. În absenţa unei cunoaşteri corespunzătoare a realităţii psihice a agresorului, nu suntem capabili să înţelegem în totalitate aspectele privind tratamentul şi prognosticul sau să evaluăm cu acurateţe predilecţia către comiterea actelor de violenţă.

Fragment din ”Introducerea” la volumul

Minți criminale. Psihanaliza violenței și crimei

de Duncan Cartwright


Era pe la începutul anilor 90. Profa de psiho (eram pe atunci într-a noua) a intrat în clasă și ne-a povestit, destul de speriată, cum a fost atacată în plină zi, în centrul orașului, de un nebun care a prins-o de gât surprinzând-o pe la spate. Ne-a vorbit despre cât de imprevizibili sunt bolnavii psihici și, desigur, impresia rămasă a fost că toți oamenii ăștia smintiți trebuie ocoliți cu grijă, căci sunt gata oricând să bage cuțitul în tine.

Coșmarul de pe Elm Street, Psihoză, Promontoriul groazei și multe, multe altele filme confirmă această poveste. 75% dintre filmele hollywoodiene transformă personajele cu patologii psihiatrice grave în niște indivizi agresivi, niște ”psihopați ucigași”. Iar știrile abundă și ele de nebuni care și-au înecat copiii sau care au înțepat femei pe stradă. Așa că nu e de mirare că, 80% din populație crede că oamenii bolnavi psihic sunt înclinați către violență (asta potrivit datelor din SUA).

Dacă tot sărbătorim azi ziua mondială a sănătății mintale, ar fi o bună ocazie să ne întoarcem puțin cu picioarele pe planeta Pământ. Unde, după unele studii, 90% dintre persoanele cu afecțiuni psihice severe nu comit acte de violență și unde doar cel mult 5% dintre infracțiunile violente sunt puse pe seama bolilor mintale.

Cu alte cuvinte, cu excepția unor cazuri de paranoia și tulburări provocate de abuzul de substanțe, bolnavii din psihiatria gravă nu sunt criminali în serie care te atacă în plină zi, ci sunt oameni care încearcă din răsputeri să trăiască și să se împace cu simptomele lor. Cam la fel cum se întâmplă în excelentul film O minte sclipitoare, după cum sugerează autorii unei frumoase cărți despre miturile (urbane) ale psihologiei ”simțului comun”, pe care o vom lansa în curând – mai multe, la timpul cuvenit :).

Citește și:

7 reguli pentru a face față psihopatului de lângă tine

De ce oamenii buni săvârșesc fapte rele

 

 

 


”Trăim într-o lume care năzuiește spre pace, dar care totuși este permanent angajată în războaie. În perioada dintre 1945 și 1985 s-au purtat 159 de războaie. Ce ne împiedică să trăim în pace?”, se întreabă biologul Irenäus Eibl-Eibesfeldt în volumul Agresivitatea umană (traducerea îi aparține psihanalistului Vasile Dem. Zamfirescu).

  

Biologia războiului 

În ciuda moraliștilor care cred că simpla educație pacifistă e de ajuns și contra unor psihologi care văd în război doar o patologie, o deviere a comportamentului uman, Eibl-Eibesfeldt vrea să dovedească rădăcinile biologice, filogenetice, ale războiului. Și tot în biologie, spune el, se găsește și soluția pentru evitarea acestor conflicte.

   

Mitul bunului sălbatic

Născut la Viena, în 1928, etologul austriac a fost elevul și colaboratorul lui Konrad Lorenz, celebrul fondator al psihologiei comparate. Așa cum se poate vedea și în volumul Agresivitatea umană, Eibl-Eibesfeldt nu se dă în vânt după speculații gratuite și nici nu este un spirit foarte disciplinat, foarte sistematic. Din contră, preferă observațiile ”de teren” și puținele sale ipoteze sunt însoțite de nenumărate exemple din lumea animală sau din comportamentul triburilor studiate la prima mână. Eibl-Eibesfeldt a cercetat mai ales societatea boșimanilor, criticând tot timpul antropologii care susțineau mitul ”bunului sălbatic”, al omului primitiv pașnic, lipsit de tentația conflictului.

    

Sincronizare și transă

Agresivitatea nu este singura trăsătură moștenită de la rudele noastre necuvântătoare. Un exemplu pentru asemănările dintre evoluția biologică și cea culturală se referă la atragerea partenerului sexual. ”La mai multe păsări, legătura dintre partenerii cuplului este menținută prin ritualuri de sincronizare. Partenerii unui cuplu cântă împreună o melodie. Conlucrarea este atât de bună, încât creează impresia că auzim o singură pasăre. Și la oameni întâlnim ritualuri de conlucrare comparabile. În dansul de transă, de exemplu, femeile cântă și bat tactul, iar bărbații dansează”.

   

Bătălia pentru teritorii

Să nu ne mai învârtim în jurul cozii și să revenim la tema cărții, agresivitatea și, în subtext, războiul. O preocupare de înțeles din partea unui om de știință trecut prin cel de-al doilea război mondial, dar și prin angoasa bombei atomice. După ce descrie pe larg importanța luptei pentru teritoriu la mamifere și, mai ales, la primate, Eibl-Eibesfeldt afirmă răspicat că și conflictele umane țin, până la urmă, tot de un teritorializare.

Și războiul modern urmărește cucerirea de teritorii, surse de materii prime și forță de muncă. Războiul nu poate fi explicat nici prin instincte dereglate, nici prin necrofilie sau alte degenerări patologice ale vieții instinctuale a omului. E vorba de o formă specific umană a agresivității intergrupale folosită în concurența pentru teritorii și bogății ale naturii.

  

Ritualizarea violenței

Agresivitate există și în cazul animalelor, însă în interiorul speciei, aceasta este diminuată pe cât posibil. Lupta dintre masculi devine mai degrabă demonstrativă, un soi de turnir, evitându-se vătămarea inutilă. Spre exemplu, peștii piranha din Amazon nu-și folosesc dinții fioroși atunci când se confruntă cu rivalii. Ei se mulțumesc să lovească lateral cu coada, provocând cât mai puține răni. În schimb, specia umană este singura care recurge chiar în interiorul ei la conflicte mortale, de o violență maximă.

Luați exemplu de la ritualizarea violenței în rândul animalelor și minimalizați numărul victimelor umane, sfătuiește Eibl-Eibesfeldt. Se înțelege, astfel de ”turniruri” există în conflictele interumane: de la regulile tribale până la actualul drept internațional privind statutul prizonierilor și civililor în timpul unui război. În unele triburi australiene, de pildă, în conflictele dintre bărbați nu pot fi țintite decât picioarele adversarului. Desigur, ritualizarea agresivității este doar o cale spre pacificare. Mai departe, etologul observă încă o notă specifică doar omului.

   

Inventarea barbarilor

De vreme ce un grup de maimuțe nu va decima un alt grup pentru a obține un alt teritoriu, ci se va mulțumi să-și demonstreze forța prin gesturi vindicative, se pune problema de ce oamenilor le vine atât de ușor să-și ucidă semenii, să ucidă indivizi din propria specie. Simplificând lucrurile, explicația ar suna cam așa: oamenii se organizează în civilizații cu limbă proprie, cu obiceiuri specifice, ajungând să-și închipuie că străinii sunt, cumva, din altă specie, sunt niște barbari inumani.

Faptul că adesea altor oameni li se contestă calitatea de om deplasează conflictul la nivelul relațiilor dintre specii.

  

Soluții socialiste

Într-o modalitate oarecum utopică (socialistă s-ar putea spune), Eibl-Eibesfeldt propune pământenilor să aibă tot timpul niște rezerve teritoriale pe care să le pună, la nevoie, la dispoziția popoarelor sau grupurilor rămase fără spațiu vital, cum ar fi cazul populațiilor atacate de deșertificare (asta pentru a evita suprapopulare și viitoarele războaie pentru teritoriu).

 În al doilea rând, volumul Agresivitatea umană susține importanța capacității culturale de a-i considera ca frați chiar și pe străini, ajungând la o conștiință a umanității care să depășească granițele grupului. Această umanizare este înrădăcinată într-o tendință naturală spre socializare, dar poate fi întreținută și de ritualuri de genul sărbătorilor, darurilor sau formelor de politețe. Totul pare bine și frumos. Însă, vorba autorului, păcat că politicienii nu citesc etologie.


Tranșam azi morcovii pentru salată. Cum să fie bucățile? Mai groase, mai subțiri? De fapt, le pot mărunți chiar cu robotul de bucătărie… Totul, pentru ce? Pentru a îngurgita mai repede și pentru a mesteca mai puțin. Dincolo de contraindicațiile medical-dietetice ale stilului ”fast-food” ghicești mult mai multe: stilul de hrănire dă pe față stilul nostru de a relaționa cu tot ce e în jur. O spune Pearls, într-o minunată carte scrisă în 1942, pe când fugise din Germania în Africa de Sud.

Plecând de la relaţia organism–mediu, Perls pune în joc „pulsiunea de foame„, relevantă pentru felul în care ingerăm şi asimilăm informaţiile, alimentele, emoţiile celorlalţi, evenimentele. Între a „înghiţi” orice, a accepta totul fără discernământ, şi a refuza tot ce vine din afară, Perls recomandă calea de mijloc. Este vorba despre gestionarea agresivităţii și nerăbdării „muşcând” şi „mestecând” cu răbdare ceea ce oferă mediul.

Învaţă să blochezi fluxul alimentar. Nu mai lua nimic în gură timp de câteva secunde între două înghiţituri: vei învăţa să pui la punct fiecare detaliu al propriei vieţi, stomacul tău mintal — creierul tău — va fi mult mai ordonat, recomandă fondatorul gestalt-terapiei.

Un sfat surprinzător, care anticipează cu jumătate de veac moda „slow food” (modă care e pierdut totuși ce era mai important: dimensiunea mentală a ingerării).

Prima carte a lui Perls, Eul, foamea şi agresivitatea, este redactată în 1942 în Africa de Sud, locul în care medicul berlinez se refugiase din calea nazismului înainte de a ajunge să cucerească America şi să devină chiar un guru al hipioţilor din California anilor ’60.

Nu înghiți nimic pănâ nu ai mestecat suficient! Traducerea psihologică: nu lua de bun tot ce ți se spune la televizor, nu colporta zvonuri, nu te lăsa păcălit de modele fancy trendy. Învață să muști și să mesteci și combate obișnuința de a ronțăi și de a rupe cu dinții. A folosi incisivii înseamnă a filtra ce ți se dă, a analiza critic informațiile servite și a investi sănătos agresivitatea biologică:

Încearcă să faci acest exercițiu: imaginează-ți că muști din corpul cuiva. Vezi cum dinții tăi apucă o bucată din el sau doar își lasă amprenta pe el, ca și cum ar fi mușcat dintr-o gumă? În primul caz ”simți” gustul cărnii printre dinți? Poate că acest exercițiu ți se va părea un lucru pervers și o cruzime… Cu cât ne dăm voie mai mult să exprimăm cruizmea și plăcerea de a distruge într-un loc biologic corect – dinții -, cu atât agresiunea riscă mai puțin să devină o trăsătură de caracter” (Eul, foamea şi agresivitatea).

%d blogeri au apreciat: