Tag Archive: Tratat de reziliență asistată



Cum poate fi definit umorul? În sensul restrâns la care s‑a referit Freud, umorul constă în prezentarea unei situaţii trăite ca traumatizante astfel încât să fie scoase în evidenţă aspectele sale plăcute, ironice, insolite.

 

Tratat de rezilienta asistataÎn cazul umorului colectiv, asistăm la o transformare a umorului — apărare psihică, intrapsihică, individuală — într‑o apărare pe care o regăsim, în aceeaşi epocă, la un mare număr de indivizi şi care îmbracă astfel o formă colectivizată, socializată, cu precădere eficace în societăţile supuse dictaturii.

Bancurile politice, o categorie care depăşeşte prin diversitatea sa şi prin interesul care i‑a fost acordat toate celelalte categorii tematice, au cunoscut o proliferare uriaşă în societatea comunistă, cenzura şi lipsa de libertate reprezentând condiţiile care favorizează dezvoltarea acestui gen.

Fragment din:

Două teme predominau: penuria cronică a tuturor produselor de folosinţă cotidiană (şi mai ales a alimentelor!) şi personalitatea conducătorilor (şi firesc, a cuplului Ceauşescu). Iată un banc despre penuria de carne:

 

— Ce diferenţă este între măcelăriile de acum şi cele de pe vremuri?

— ?!? (interlocutorul nu răspunde)

— Înainte, la poartă scria „La Vasile“. Intrai şi înăuntru găseai carne. Acum, la poartă scrie „Măcelărie“ şi înăuntru îl găseşti pe Vasile!

 

Într‑o perioadă în care mizeria ajunsese la culme, circula acest banc, prezentat sub forma unui anunţ de mică publicitate:

 

„Schimb scobitoare utilizată la un capăt pe hârtie igienică utilizată pe o parte“.

 

Incultura lui Ceauşescu, obsesia sa de a demola cartierele vechi din Bucureşti, pasiunea sa pentru vânătoare, dorinţa soţiei sale, Elena, de a trece drept un mare savant, se află la originea a numeroase bancuri. Iată un exemplu:

 

Într‑o zi, Ceauşescu îşi povesteşte faptele de vânătoare: „Am vânat tot felul de animale: urşi, lei, tigri, dar ce mi‑a plăcut cel mai mult a fost vânătoarea de „pliznoţi“!… Cei din jur se privesc încurcaţi unul pe altul, nu înţeleg şi, în cele din urmă, unul dintre cei prezenţi îndrăzneşte să întrebe: „Dar, tovarăşe preşedinte, ce sunt „pliznoţii“? „Oh, răspunde Ceauşescu… eram în Africa… i‑am gonit până s‑au căţărat într‑un copac. Le era foarte frică şi strigau Please, not! Please, not!“.

 

În perioada comunistă, bancurile reprezentau singura modalitate de exprimare a opiniilor interzise. Aveau o funcţie catarthică, oferind oamenilor o evadare acceptabilă social. Bancurile reduceau tensiunea existentă în relaţiile sociale, permiţând, totodată, traversarea unor situaţii extrem de dificile1. Pe parcursul acestei perioade, oralitatea reprezenta libertatea, spontaneitatea, creativitatea. Dintr‑o perspectivă psihanalitică, Ernst Kris (1952) consideră că bancurile permit un control temporar al angoaselor insuficient controlate.

   


Contrar abordării clinice tradiţionale, centrate pe disfuncţionalităţi, pe problemele şi handicapurile ce decurg de acolo, practica rezilienţei asistate se inspiră din ceea ce a fost numit intervenţie bazată pe puncte forte.

Acest tip de intervenţie are mai multe caracteristici (Maton, Dodgen, Leadbeater, Sandler, Schellenbach şi Solarz, 2004). Într-adevăr, ea:

Fragment din:

Tratat de rezilienta asistata— se focalizează pe înţelegerea dezvoltării în stare de sănătate şi pe construirea rezilienţei;

— urmăreşte dezvoltarea punctelor forte şi abilităţilor care să permită prevenirea apariţiei ulterioare a problemelor;

— promovează sănătatea şi starea de bine în rândul tinerilor;

— se centrează pe emoţiile, gândurile, trăsăturile şi comportamentele pozitive;

— vizează ameliorarea calităţii vieţii şi acordă credit persoanei ;

— urmăreşte susţinerea familiei, se bazează pe punctele forte ale acesteia şi valorizează resursele familiale;

— consideră că toţi copiii pot reuşi, utilizează cu succes punctele forte ale copiilor, ale cadrelor didactice şi ale comunităţii în care trăiesc;

— vizează abilitarea, construirea abilităţilor şi întărirea grupurilor care se dovedesc neputincioase;

— concepe acţiuni pentru transformarea mediului;

— identifică resursele existente în comunitate şi le utilizează;

— valorizează diferenţele culturale şi le consideră o bogăţie.

Specialiştii care lucrează din perspectiva rezilienţei asistate trebuie să pună în evidenţă  şi să dezvolte potenţialităţile  persoanelor considerate în situaţie de risc. Astfel, accentul este pus pe o serie de caracteristici individuale cunoscute drept factori de protecţie şi facilitatori ai rezilienţei: stimă de sine, capacitate de a suscita simpatia, imagine de sine pozitivă, sentiment de control asupra vieţii, creativitate, umor etc.

Totodată, specialiştii trebuie să descopere resursele existente în anturajul persoanei. Este vorba, în primul rând, de adulţi care să poată menţine, pe parcursul unei lungi perioade de timp, legături semnificative şi empatice cu persoana respectivă. Aceştia sunt mentorii (Colley, 1996) sau „punctele personale de ancoraj“ pe care Garbarino (1995) le definea ca persoane din mediul înconjurător al copilului, cu care acesta întreţine relaţii afective pozitive şi stabile.

O altă resursă de mediu importantă o reprezintă reţelele de susţinere (compuse din prieteni, colegi de şcoală sau de serviciu, asociaţii etc.), care contribuie la crearea unui cadru securizant şi primitor, o veritabilă „plasă de protecţie“ în jurul persoanei. Rolul specialistului este de a descoperi şi evalua aceste resurse, de a orienta persoana de care se ocupă spre aceste resurse, de a contribui la crearea unor astfel de reţele atunci când lipsesc şi uneori chiar de a activa reţelele deja existente.


Tratat de rezilienta asistataEditura TREI si Institutul pentru Studiul si Tratamentul Traumei va invita la evenimentul de lansare a cartii: Tratat de rezilienta asistata coordonata de Serban Ionescu.

Lansarea are loc sambata, 2 noiembrie, ora 18.30, Amfiteatrul C. Radulescu Motru, etaj 1, in cadrul Conferintei Nationale de Psihotraumatologie 2013, desfasurata in Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei (sediu Panduri) – Universitatea din Bucuresti.

Vor vorbi:

Serban Ionescu
Diana Vasile

Tratatul este opera a 23 de specialisti din Belgia, Canada, Franta, Romania si Rwanda si a fost elaborat sub coordonarea lui Serban Ionescu, psihiatru si psiholog, profesor emerit al Universitatii Paris 8 si al Universitatii din Quebec a Trois-Rivieres, membru corespondent al Academiei de Medicina din Franta.

Intrarea la evenimentul de lansare a cartii este libera.
Daca doriti mai multe informatii despre Conferinta Nationala de Psihotraumatologie apasati aici.

Cititi si: În timpul şocului: scrierea protectoare și spațiul ”tranzițional”

 


Subiectul destabilizat de violenţa destructurantă a şocului traumatic se reface prin scris, care îmbracă diferite forme — corespondenţe, note, fragmente, jurnale intime, graffiti, eseuri.

Graţie modificării mecanismelor de apărare (refulare, negare, clivaj), el se retrage din câmpul experienţei dureroase şi restabileşte sentimentul continuu al existenţei.

Numeroasele scrisori ale soldaţilor o dovedesc (1). A se retrage în sine, a suspenda teroarea, a anula întâlnirea cu moartea, a regăsi prin scris viaţa de dinainte. Astfel, soldatul Armand, mobilizat în 1914, este cantonat într‑o gară. Primul său impuls este acela de a ţine un jurnal. Cum nu se întâmplă niciodată nimic, el copiază lungi pasaje din ziare, îi invocă pe Dumnezeu şi pe Mama Patrie şi priveşte cum trec trenurile. Acest tată de familie trăieşte spaima de la distanţă. Printre pagini, el strecoară informaţii din cercetare, necroloage. Departe de front, el încearcă un doliu anticipat. Scrisul său, mormânt al camarazilor morţi, anulează moartea probabilă care îl aşteaptă (2).

Fragment din:

Tratat de rezilienta asistataA scrie chiar în toiul situaţiilor extreme este un act de rezistenţă. Dispunem astfel de o serie de documente, notiţe făcute la cald, pergamente duse de vânt, care descriu alfabetele enigmatice ale universului concentraţionar. Ascunse în saltele de paie, în pereţi despărţitori, îngropate, aşa cum au fost manuscrisele Sonderkommandos la Auschwitz (3), ele stau mărturie pentru această pulsiune de a scrie cu riscul vieţii. Aceste scrieri au la bază dorinţa de a lăsa ceva în urmă suspendând, în acelaşi timp, sentinţa cu moartea. În universul concentraţionar, unde moartea este unica promisiune, pentru a scrie, chiar dacă o singură persoană ţine condeiul, este nevoie de o complicitate colectivă (4).

Scrisul determină ridicarea unui Eu ce sfidează durerea şi teroarea: „M m-a inventat, iar el m‑a inventat în obscuritate“, scrie, de asemenea, Liscano (2007), explicându‑şi intrarea în lumea condeiului pe parcursul încarcerării sale în Uruguay, unde a fost torturat: „A fost o perioadă de nebunie. Capul îmi era într‑un clocot continuu, plin de literatură, de cuvinte, planuri de cărţi“ (p. 7, p. 49). În timpul şocului, scrisul recrează un spaţiu tranziţional, o zonă a iluziei (Winnicott).

–– 

(1) Acestea constituie un fond foarte bogat, încă neexploatat în totalitate.

(2) Carnet de guerre (Caiet de război). 206 pagini. Biblioteca oraşului Paris, cotă provizorie 5434. Inedit.

(3) Sonderkommandos erau brigăzi care se ocupau de funcţionarea camerelor de gazare. Scrisul era pasibil de pedeapsa cu execuţia imediată.

(4) Cf. Les poèmes de Buchenwald (Verdet, 1995) (Poeziile de la Buchenwald) şi Une opérette à Ravensbrück (O operetă la Ravensbrück) (Tillion, 2005).

  

%d blogeri au apreciat: