Tag Archive: Limonov



Eduard Limonov, fost haiduc ucrainean, idol al undergroundului sovietic, cerşetor, apoi valet al unui miliardar din Manhattan, scriitor la modă parizian, soldat pierdut prin Balcani şi fondatorul şi liderul Partidului Naţional Bolşevic, este personajul principal al romanului scriitorului francez Emmanuel Carrère.

Roman biografic sau biografie ficţionalizată, volumul „Limonov„, apărut recent la editura Trei, reconstruieşte viaţa unui personaj real, ivit parcă din paginile unei cărţi.

  

afis_Limonov

  

Emmanuel Carrère vorbeşte, în interviul acordat MEDIAFAX, despre cum a ajuns să scrie o carte despre Limonov, despre asemănările şi deosebirile dintre Eduard Limonov şi Vladimir Putin, dar şi despre percepţia publicului asupra acestui personaj.

 

Câteva fragmente din interviu:

 

Reporter: De ce aţi ales să scrieţi despre Limonov? Ce v-a impresionat cel mai mult din viaţa sa?

Emmanuel Carrère: A trebuit să scriu o poveste despre el pentru o revistă, pentru că eram interesat de subiect. Nu am luat în considerare să scriu o carte, dar era un subiect bun pentru o poveste, datorită a ceea ce era, personalitatea şi istoria sa erau un bun simbol al haosului în Rusia. L-am întrebat cum a fost să fie închis, fusese în închisoare pentru aproape trei ani. Mi-a spus că a fost în regulă, apoi a spus că îşi aminteşte că în una dintre închisori erau grupuri sanitare care erau exact la fel ca la un hotel foarte elegant din New York. Şi, deodată, s-a gândit că niciunul dintre deţinuţii din închisoare nu avea nicio idee despre acel hotel din New York şi niciunul dintre oaspeţii hotelului din New York nu avea idee despre cum era viaţa prizonierilor dintr-o închisoare dură. El a spus „câţi oameni din lume au o asemenea experienţă de viaţă variată?” şi era foarte mândru de asta. Eu i-am înţeles mândria aceasta. M-am gândit că este interesant să spun istoria unui bărbat care a făcut atâtea lucruri diferite. Viaţa lui a trecut prin diferite universuri. Mi-a dat ideea că, dacă spun povestea lui Limonov, în primul rând, voi arăta lucruri interesante despre postcomunismul din estul Europei, în special în Rusia. De asemenea, a fost un fel de roman picaresc, cu genul acela de personaj care trece la diferite medii, diferite tipuri de societate.

Emmanuel-carrere

Emmanuel Carrère

  

Reporter: V-aţi gândit să faceţi un film despre viaţa lui Limonov?

Emmanuel Carrère: Este un proiect de film în Italia. Este vorba despre un regizor italian.

Reporter: Cum aţi descrie viaţa lui Limonov în doar trei cuvinte?

Emmanuel Carrère: Nu pot să vă spun, dar pot să vă dau două titluri la care m-am gândit. Unul este „o viaţă periculoasă” şi cel de-al doilea titlu – dar nu îmi place să folosesc titluri care deja există – este titlul lui Lermontov (scriitorul romantic rus Mihail Lermontov, n.r.) – „un erou al timpului nostru”.


Mă gândesc mult la Putin, încheind cartea de faţă.

S-a născut într-o familie cu în care tatăl era subofiţer, mama, femeie de serviciu ; locuiau înghesuiţi claie peste grămadă într-o cameră de comunalka. Băieţel slăbuţ şi sălbatic, crescuse în cultul patriei, al marelui război pentru apărarea acesteia, al KGB-ului şi al spaimei pe care ruşii o inspiră lipsiţilor ăia de coaie din Occident. În adolescenţă, după propria sa mărturisire, fusese un mic pungaş. Lucrul care îl împiedicase să ajungă un tâlhar fusese judoul, căruia i se dedicase cu o asemenea pasiune, încât colegii lui îşi mai amintesc şi acum urletele feroce care veneau dinspre gimnaziu, unde se antrena de unul singur, duminica.

Limonov-2În organele de securitate intrase din romantism, întrucât oamenii de elită între care era mândru că fusese primit, erau dintre cei care îşi apărau ţara. Nu a avut deloc încredere în perestroika, i-a urât pe masochiştii ăia, sau agenţi CIA, ce-or fi fost ei, care făcuseră atâta caz de Gulag şi de crimele lui Stalin, şi nu doar că trăise sfârşitul imperiului ca pe una dintre cele mai mari catastrofe ale secolului al XX-lea, dar o spune pe şleau până în ziua de azi.

Fragment din:

În haosul începutului anilor ’90 se numărase printre perdanţi, printre păcăliţi, obligat să facă pe şoferul de taxi. Ajuns la putere, îi place să se lase fotografiat cu bustul gol, cu muşchii încordaţi, în pantaloni militari, cu pumnalul de membru al unităţilor de comando la brâu. Este rece şi abil, ştie că, pentru semenul lui, omul este un lup, nu crede decât în dreptatea celui mai tare, în relativismul absolut al valorilor, preferând să sperie decât să fie speriat.

Îi dispreţuieşte pe plângăcioşii care consideră sfântă viaţa omenească. Echipajul submarinului Kursk  poate să se chinuiască opt zile asfixiindu-se în fundul Mării Barents, forţele speciale ruse pot gaza o sută cincizeci de ostatici în Teatrul Dubrovka, trei sute cincizeci de copii pot fi masacraţi într-o şcoală din Beslan, Vladimir Vladimirovici anunţă poporul ce-i mai face căţeaua care tocmai a fătat. Puii se simt bine, sug bine, trebuie să vezi partea bună a lucrurilor.

Spre deosebire însă de Eduard Limonov, Putin a reuşit. E şef. Poate să dea ordin ca manualele şcolare să nu mai spună lucruri rele despre Stalin, poate chema la ordine ONG-urile şi minunatele spirite ale opoziţiei liberale. Se înclină protocolar la mormântul lui Saharov, dar ţine pe biroul personal, la vedere pentru toată lumea, bustul lui Dzerjinski.

Când Europa îl provoacă prin recunoaşterea independenţei provinciei Kosovo, zice: „Cum vreţi, dar atunci Osetia de Sud şi Abhazia vor fi independente, în Georgia o să trimitem ceva tancuri şi, dacă tot nu o să vorbiţi cuviincios, vă tăiem şi robinetul de gaze“.

    


Emmanuel Carrère despre seniorii războiului din Transnistria, în Limonov, cea mai recentă apariție la Editura Trei:

“Să aruncăm o rapidă privire asupra Republicii Moldovenești Nistrene: același scenariu cu al diverselor republici sârbești din fosta Iugoslavie. Moldova este o bucată din estul României anexată de către Uniunea Sovietică. Moldovenii sunt atât de săraci, încât visează să redevină români, dacă se poate spune asa. Când Uniunea Sovietică s-a prăbușit, și-au declarat independența în detrimentul rușilor stabiliți pe teritoriul lor. Rușii aceștia, care erau un soi de coloniști ce ocupau cele mai înalte funcții, s-au trezit dintr-o dată expuși jignirilor și represaliilor noii puteri statale predominant românești.

Limonov-2Așa că, la rândul lor, au creat o republică autonomă (Transnistria, așadar) și au pus mâna pe arme spre a se apăra. Lui Eduard, care simpatiza fără rezerve cu cauza lor și nu ar fi vrut să rateze niciun război ce se aprindea printre ruinele imperiului, îi plăcuse enorm călătoria în Transnistria. Luase parte la o expediție de pedepsire a românilor, traversase un ansamblu de locuințe distruse, sub gloanțele unui sniper, alergase printre câmpuri minate și, mai ales, îl întâlnise pe comandantul de batalion Kostenko, a cărui poveste i-o spunea acum vecinului de masă, un bărbos care i se prezentase cu numele de Alexandr Dughin.

Fost comandant al unei unități de parașutiști în Afganistan, după ce își deschisese un service auto în Moldova, Kostenko ajunsese, în haosul sfârșitului de Uniune Sovietică, un senior al războiului și un stăpân absolut al orașelului în care locuia. Ucrainean ca și Eduard, însă născut în Extremul Orient unde tatăl lui fusese cu garnizoana, avea față de chinez și reputația unei cruzimi asiatice. Făcea dreptate în atelierul lui, înconjurat de gărzi de corp înarmate până în dinți, alături de o blondă în mini și cu ochelari negri. Eduard îl văzuse condamnând la moarte un grăsan lac de sudoare, bănuit că ar fi fost un trădător în solda românilor. Aprobase demonstrația de fermitate, iar interlocutorul lui, Dughin, o aproba și el. Kostenko și cu el stătuseră de vorbă nopți de-a rândul. Comandantul de batalion îi povestise viața sa aventuroasă și își prorocise sfârșitul, căci dușmanii aveau să îl ucidă mai devreme sau mai târziu, nu avea unde fugi și, oricum, la ce ar fi fost de folos? Nu te faci din nou mecanic auto după ce ai domnit asupra unui întreg oraș. Dughin asculta tot mai atent, pe măsură ce povestea ajunsese într-o zonă crepusculară.

— Vi s-a confesat fiindcă se aștepta să moară, i-a spus lui Eduard. Pentru a rămâne cumva o urmă din destinul lui întunecat și violent.

Eduard a confirmat, văzându-se un fel de Régis Debray al acelui Guevara de margine de imperiu, fiind, totodată, puțin mirat că interlocutorul știa cine era Régis Debray.” – Emmanuel Carrere, Limonov

Radiografia unui asasinat politic


“Stau jos, înghesuiți lângă un perete fără uși ori ferestre, în unghiul drept format de două mese din plastic maro. Nu se vede mai mult din decorul care s-ar putea să fie o sală de clasă, o cantină sau un local administrativ. Ea este îmbrăcată într-un palton de culoare deschisă și în jurul gâtului și-a înfășurat o broboadă, el și-a pus un pardesiu închis la culoare, un șal, iar pe masă și-a lăsat căciula din blană de oaie. Parc-ar fi un cuplu de pensionari. Obiectivul camerei video nu îi părăsește, cadrul se clatină absurd, cu mici mișcări înainte și înapoi ale zoom-ului, cu mici panoramări, dar fără contracâmp. Cei care stau în picioare ori așezați, în fața lor, nu se văd. Nu se vede nici fața celui care, din afara imaginii, cu voce înfuriată și monotonă, îi acuză pe cei doi bătrâni că au trăit într-un lux nerușinat, că au lăsat copiii să moară de foame, că au comis genocidul de la Timișoara.

Limonov-2După fiecare salvă de acuzații, procurorul invizibil îi invită să răspundă, iar bărbatul repetă, învârtindu-și căciula între degete, că nu recunoaște legitimitatea tribunalului. Din când în când, nevasta i se enervează, începe să argumenteze și atunci el, pentru a o liniști, își așază mâna peste a ei cu un gest familiar, emoționant. Și tot din când în când, el își privește ceasul de la mână, de unde se poate deduce că așteaptă sosirea trupelor care să îi elibereze. Doar că trupele nu sosesc și, după o jumătate de ceas, filmarea se întrerupe. Elipsă. Următorul cadru le arată corpurile însângerate, zăcând pe pavajul unei străzi sau al unei curți, de cine știe unde.

Scena are bizareria unui coșmar. Filmată de către Televiziunea Română, a fost difuzată pe canalele de televiziune franceze în seara de 26 decembrie 1989. Am privit-o încremenit înainte de a pleca să fac Revelionul la Praga, iar Limonov, la întoarcerea de la Moscova. […] sigur e că s-a gândit la părinții lui în momentul în care, abia încheiată emisiunea, a scris articolul din care extrag următoarele rânduri: «Caseta video, care ar fi trebuit să justifice moartea șefului de stat român, este mărturia strălucită și teribilă a iubirii unui cuplu ajuns la bătrânețe, iubire care se exprimă în strângeri de mână și în schimburi de priviri. Sigur, și ea, și el au fost vinovați de ceva. Este imposibil ca liderul unei națiuni să nu fie. Și cel mai nevinovat tot a semnat un decret dezonorant, tot nu a grațiat pe cineva, este un dat al meseriei. Numai că așa, hăituiți, înghesuiți în colțul unei încăperi oarecare, nedormiți, ajutându-se unul pe altul să înfrunte moartea, ne-au dat o irepetabilă reprezentație demnă de tragediile lui Eschil ori Sofocle. Navigând împreună, simpli și măiestuoși, către eternitate, Elena și Nicolae Ceaușescu s-au întâlnit cu nemuritoarele cupluri de îndrăgostiți ai istoriei universale».

Personal, nu aș fi putut formula lucrurile cu atâta lirism și nici nu mi i-aș fi putut imagina pe cei doi tirani ubuești vinovați numai de inevitabilele erori ale exercitării puterii. Cu toate acestea, îmi amintesc că am resimțit și eu aceeași stare violentă de rău în fața parodiei de justiție, în fața execuției sumare și a regiei care se dorea exemplară, dar își rata cu totul scopul întrucât, într-adevăr, cât de criminali ar fi putut fi cei doi acuzați, demnitatea tot de partea lor a fost.”

Emmanuel Carrère despre asasinarea cuplului Ceaușescu, în Limonov, cea mai recentă apariție la Editura Trei.


Au revoirEditura Trei publică în nou an Premiul Goncourt din 2013, „Au revoir là-haut“, de Pierre Lemaitre, dar şi alte volume de excepţie: „Limonov“, de Emmanuel Carrere, „Povestea unei fete care a supravieţuit holocaustului. Jurnal“ (1938-1945), de Helga Weissová, „Neînţelegere la Moscova“, de Simone de Beauvoir, „Povestea lui Hanna Yacub“ (The Druze of Belgrade), de Rabee Jaber –  Premiul internaţional Booker pentru romanul arab 2012.

***

Romanul „Au revoir là-haut“, de Pierre Lemaitre, care a câştigat Premiul Goncourt în 2013, descrie, dincolo de răzbunarea a doi oameni distruşi de un război inutil şi crud, modul tragic şi ironic în care poate fi sfidată societatea, statul, familia, morala patriotică – toate acestea fiind responsabile pentru situaţia celor doi protagonişti. Într-o Franţă traumatizată de urmările războiului care îşi numără cei un milion şi jumătate de morţi, cei doi supravieţuitori, Albert şi Edouard, pun la cale o escrocherie de anvergură naţională de un cinism absolut. Pierre Lemaitre a mai fost tradus la Trei cu volumul „Alex“, „un roman poliţist a cărui intrigă diabolică se construieşte din impasuri aparent fără ieşire”. (L’Humanite)

 ***

„Limonov“, de Emmanuel Carrere – The European Literature Prize 2013 / Premiul Renadot 2012. Limono nu este doar un personaj de ficţiune. El există: a fost bandit în Ucraina; idolul underground-ului sovietic în Moscova lui Brejnev; vagabond, apoi majordomul unui miliardar în Manhattan; scriitor la modă în Paris; soldat rătăcit în războaiele din Balcani şi, în sfârşit, în imensa debandadă din Rusia postcomunistă, bătrân şef carismatic al unui partid al tinerilor revoltaţi. El se consideră erou, alţii cred că este un ticălos. O viaţă periculoasă, ambiguă: un adevărat roman de aventuri, nu numai despre Rusia, ci despre istoria noastră de după Al Doilea Război Mondial.

 ***

„Povestea unei fete care a supravieţuit holocaustului. Jurnal“ (1938-1945), de Helga Weissová. Născută în acelaşi an ca şi Anne Frank, Helga a fost trimisă împreună cu părinţii săi în lagărul de la Terezin în 1941. A început să scrie acest jurnal la vârsta de 11 ani. Jurnalul conţine descrieri ale vieţii din lagăr şi desene ale autoarei de la acea vreme. La 15 ani a fost mutată, împreuna cu mama sa, în lagărul de la Auschwitz. În momentul în care au ajuns aici, victimele au fost din nou sortate: la stânga erau trimişi cei care mergeau la cuptoarele de incinerare, la dreapta cei care supravieţuiau. Se pare că însuşi Menghele a făcut sortarea. În februarie 2014, Helga va împlini 90 de ani.

***

malentendu„Neînţelegere la Moscova“, de Simone de Beauvoir. Scrisă în 1965, această nuvelă de mari dimensiuni al lui Simone de Beauvoir a fost redescoperit după moartea autoarei în 1986. Este povestea unui cuplu francez care călătoreşte în Rusia în perioada Răzbiului rece şi care îşi înfruntă spaimele provocate de înaintarea în vârstă. O meditaţie despre declin şi solitudine, cu ecouri autobiografice.

***

„Povestea lui Hanna Yacub“ (The Druze of Belgrade), de Rabee Jaber -Premiul internaţional Booker pentru romanul arab 2012. După Războiul Civil din 1860 din Munţii Liban, un număr de luptători care făceau parte din comunitatea religioasă a druzilor sunt forţaţi să plece în exil. Ei călătoresc pe mare spre Cetatea Belgradului la graniţa cu Imperiul Otoman. În schimbul eliberării unui membru al comunităţii, ei îl iau cu ei pe Hanna Yacoub, un bărbat creştin din Beirut. Vânzătorul de ouă a avut ghinionul de a se afla în port în momentul plecării druzilor. Un volum despre aventura lui Hanna Yacub şi a druzilor din Belgrad în Balcani şi despre lupta lor pentru supravieţuire.

(Sursă: Adevărul)

Luni, revin cu alte tilturi din zona ”psi” 🙂

%d blogeri au apreciat: