Povestea unei fetiţe care a supravieţuit Holocaustului

Jurnal (1938-1945) de Helga Weissová este un titlu apărut la editura PandoraM, parte a Grupului Editorial TREI. O lectură lejera din punct de vedere al formei dar extrem de grea din punct de vedere al fondului emotional. O mărturie cutremurătoare, ilustrată cu desenele unui copil de 11 ani, despre trage­dia Holocaustului, numita de publicatia The Telegraph „cel mai emoţionant jurnal despre Holocaust publicat de la Anne Frank încoace.“

În 1938, Helga Weissová era o elevă din Praga. Împreună cu alţi 45 000 de evrei din oraş, familia Helgăi s-a confruntat cu primul val al invaziei naziste: tatălui său i s-a interzis să lucreze, iar ei să meargă la şcoală. Pe măsură ce vedea pe viu ororile naziştilor, Helga a început să-şi însemneze experienţele într-un jurnal.

În 1941, Helga şi părinţii săi au fost trimişi în lagărul de concentrare de la Theresienstadt. Acolo ea a continuat să scrie cu o acurateţe remarcabilă despre barăcile sor­dide, raţionalizarea nemiloasă a hranei şi execuţii – dar şi despre speranţa la care n-a renunţat, chiar şi în cele mai cumplite condiţii.

La 15 ani a fost mutată, împreună cu mama sa, în lagărul de la Auschwitz. Aici victimele au fost sortate chiar de către Josef Mengele: la stânga, cei care mergeau la cuptoarele de incinerare, la dreapta, cei care erau cruţaţi. După zece zile, a fost deportată la Freiberg, lângă Dresda, scăpând iarăşi cu viaţă în urma unui marş forţat de 16 zile. Din cei 15 000 de copii sub 16 ani închişi la Theresienstadt şi trimişi apoi la Auschwitz, doar 100 au supravieţuit.

Helga Hošková-Weissová  (n. 1929, în acelaşi an cu Anne Frank) este o artistă cehă de origine evreiască, supravieţuitoare a Holocaustului. Folosindu-şi talentul pentru desen şi pictură, Helga a scris un jurnal ilustrat cu imagini din viaţa sub ocupaţie nazistă, document care a supravieţuit războiului. Păstrat de unchiul ei, care l-a ascuns în peretele unei barăci din lagărul Theresienstadt, jurnalul Helgăi a fost completat ulterior cu evocări ale experienţelor din lagărele de la Auschwitz, Freiberg şi Mauthausen.

După al Doilea Război Mondial, Helga s-a întors la Praga, unde a studiat pictura cu artistul ceh Emil Filla. După revoluţia din noiembrie 1989, a avut multe expoziţii cu lucrările sale, atât în Cehia, cât şi în Austria, Germania şi Italia.

O poveste cu fiori ÎNAINTE SĂ ADORMI. Cu Nicole Kidman și Colin Firth

 

Din acest weekend, puteți urmări în cinematografe filmul ÎNAINTE SĂ ADORM (cu Nicole Kidman, Colin Firth şi Mark Strong), adaptare după romanul omonim tradus la Editura Trei.

Despre ce e vorba:

Are 47 de ani şi e scriitoare. Se trezeşte în fiecare dimineaţă neştiind unde se află. O formă rară de amnezie o impiedică să reţină informaţii mai mult de 24 de ore. Crede că are cu 20 de ani puţin, că este singură şi că are întreaga viaţă înainte. Dar descoperă că locuieşte cu soţul ei, Ben şi că majoritatea deciziilor importante din viaţa sa au fost deja luate. Doctorul ei o sfătuieşte să ţină un jurnal care o ajută să-şi recompună amintirile de la o zi la alta.

Dar într-o zi deschide jurnalul şi citeşte: „Să nu ai niciodată încredere în Ben”.

Autorul, fost ORL-ist:

În 2008, S.J. Watson era un ORL-ist de 37 de ani, care lucra cu copii hipoacuzici. El s-a înscris la un curs de şase luni organizat de Faber Academy destinat celor care doresc să înveţe să scrie romane.

Trei ani mai târziu, Watson a publicat Înainte să adorm: un roman care face senzaţie pe scena literară internaţională. Cartea a fost recompensată cu Premiile Crime Writers’ Association pentru cel mai bun roman de debut şi Galaxy National Book Award pentru thrillerul anului. Înainte să adorm este un thriller psihologic aclamat deopotrivă de public şi de critici. 

 

 „Un roman desăvârşit. Structura lui e atât de amețitoare, încât te face aproape să nu mai fii atent la stilul minunat în care e scris.” – Guardian

  

Din jurnalul secret al soției…

Am deschis cele două uşi simple, din lemn de cireş. Un miros de balsam de rufe mi‑a invadat nările. Hainele Alinei erau împachetate şi rostuite unele peste altele, în teancuri perfecte.

Nu mi‑a fost deloc uşor să umblu fără să las urme. Pe un raft din partea de jos a dulapului, între nişte pulovere, am găsit o agendă cu coperte albastre, un jurnal. M‑am aşezat pe pat şi‑am început să citesc. Eram furios, dar mai ales curios.

Nu mai aveam însă timp pentru lectură. Alina trebuia să sosească. Rândurile scrise mărunt, cu cerneală albastră, se înfăşurau ca nişte şerpişori pe globii mei oculari, orbindu‑mă. Mi‑am muşcat buza de jos până la sânge.

Am decis să păstrez agenda.

(…)

A doua zi am luat agenda la editură. În momentele libere citeam din ea cu o pasiune ciudată, de parcă aş fi avut în faţă cel mai interesant manuscris pe care îl primisem vreodată. Mi se părea fascinant că o asemenea poveste avea legătură cu mine.

Fragment din:

Totul căpăta în mintea mea mari virtuţi psihologice, iar acceptarea secretelor intime mi se părea o dovadă de superioritate. Surprinzătoare asociaţii ale subconştientului răbufneau în prim‑planul conştiinţei şi‑mi dădeam seama că, înainte de a se întâmpla, multe lucruri par imposibile. Faptul că puteam ridica la nivel intelectual încurcata existenţă a triunghiului format din Alina, Ramona şi mine îmi oferea satisfacţia de a fi depăşit felul rudimentar în care mă raportasem până atunci la sexualitate. Devenisem un depravat sofisticat, iar asta‑mi plăcea.

Fragmente tot mai dure mă izbeau de pe fiecare pagină nouă. Undeva, Alina spunea:

„În seara asta m‑am culcat din nou cu Paul. Mi‑e atât de greu să suport şi să mă prefac. Uneori abia îmi reprim furia. De vreo două ori mi‑am înfipt unghiile în spatele lui. Mai mult ca sigur a înţeles greşit gestul meu“.

Avea dreptate. Crezusem că îşi pierduse minţile de plăcere. Îmi amintesc ce mândru am fost privind‑o cum tremură şi simţindu‑i ghearele înfipte în spatele meu. Să o văd umanizându‑se, să o văd învinsă, asta mi s‑a părut foarte excitant. Cât de rău înţelesesem totul!… Reuşisem să o fac pe Alina să‑şi piardă minţile, dar în cu totul alt sens. Şi în privinţa legăturii pe care soţia mea o avea cu Ramona, prietena ei ţigancă, lucrurile stăteau, era limpede, altfel decât îmi imaginasem mereu:

„Ramona a cedat din nou. Mă iubeşte ca nimeni altcineva. I‑am tras o palmă şi mi‑a părut tare rău!… Am îmbrăţişat‑o şi am sărutat‑o uşor pe buze, aşa cum am convenit că putem face. Ea şi‑a lipit capul de pieptul meu şi o vreme am stat astfel, apoi mi‑a spus: Iartă‑mă! Nu mai pot!…. Avea un ton sfâşietor“.

   

În timpul şocului: scrierea protectoare și spațiul ”tranzițional”

Subiectul destabilizat de violenţa destructurantă a şocului traumatic se reface prin scris, care îmbracă diferite forme — corespondenţe, note, fragmente, jurnale intime, graffiti, eseuri.

Graţie modificării mecanismelor de apărare (refulare, negare, clivaj), el se retrage din câmpul experienţei dureroase şi restabileşte sentimentul continuu al existenţei.

Numeroasele scrisori ale soldaţilor o dovedesc (1). A se retrage în sine, a suspenda teroarea, a anula întâlnirea cu moartea, a regăsi prin scris viaţa de dinainte. Astfel, soldatul Armand, mobilizat în 1914, este cantonat într‑o gară. Primul său impuls este acela de a ţine un jurnal. Cum nu se întâmplă niciodată nimic, el copiază lungi pasaje din ziare, îi invocă pe Dumnezeu şi pe Mama Patrie şi priveşte cum trec trenurile. Acest tată de familie trăieşte spaima de la distanţă. Printre pagini, el strecoară informaţii din cercetare, necroloage. Departe de front, el încearcă un doliu anticipat. Scrisul său, mormânt al camarazilor morţi, anulează moartea probabilă care îl aşteaptă (2).

Fragment din:

A scrie chiar în toiul situaţiilor extreme este un act de rezistenţă. Dispunem astfel de o serie de documente, notiţe făcute la cald, pergamente duse de vânt, care descriu alfabetele enigmatice ale universului concentraţionar. Ascunse în saltele de paie, în pereţi despărţitori, îngropate, aşa cum au fost manuscrisele Sonderkommandos la Auschwitz (3), ele stau mărturie pentru această pulsiune de a scrie cu riscul vieţii. Aceste scrieri au la bază dorinţa de a lăsa ceva în urmă suspendând, în acelaşi timp, sentinţa cu moartea. În universul concentraţionar, unde moartea este unica promisiune, pentru a scrie, chiar dacă o singură persoană ţine condeiul, este nevoie de o complicitate colectivă (4).

Scrisul determină ridicarea unui Eu ce sfidează durerea şi teroarea: „M m-a inventat, iar el m‑a inventat în obscuritate“, scrie, de asemenea, Liscano (2007), explicându‑şi intrarea în lumea condeiului pe parcursul încarcerării sale în Uruguay, unde a fost torturat: „A fost o perioadă de nebunie. Capul îmi era într‑un clocot continuu, plin de literatură, de cuvinte, planuri de cărţi“ (p. 7, p. 49). În timpul şocului, scrisul recrează un spaţiu tranziţional, o zonă a iluziei (Winnicott).

–– 

(1) Acestea constituie un fond foarte bogat, încă neexploatat în totalitate.

(2) Carnet de guerre (Caiet de război). 206 pagini. Biblioteca oraşului Paris, cotă provizorie 5434. Inedit.

(3) Sonderkommandos erau brigăzi care se ocupau de funcţionarea camerelor de gazare. Scrisul era pasibil de pedeapsa cu execuţia imediată.

(4) Cf. Les poèmes de Buchenwald (Verdet, 1995) (Poeziile de la Buchenwald) şi Une opérette à Ravensbrück (O operetă la Ravensbrück) (Tillion, 2005).

  

Simplu, Daria: ”de la miros de prăjituri la miros de medicamente”

Mărturisesc că, în ciuda tabloului elogios al Dariei, alcătuit de amintirile cunoscuților și de informațiile publice, bănuiam, înainte de a deschide volumul, că voi avea de a face cu o cronică a unei disperări, cu o confesiune de o tristețe profundă, mai ales că, așa cum sugerează editorii, jurnalul tinerei brașovene nu a fost destinat publicării de către autoare.

(…)

Din fericire nu a fost să fie așa. Pe de o parte paginile cuprinse în volumul Simplu, Daria nu păstrează convenția clasică a jurnalului, cu însemnări zilnice constante, cu fragmente de disperare rumegate secvențial care să amintească permanent cititorului izolarea și depresia celui suferind – în cazul așa zisului jurnal al Dariei, vorbim de o mare varietate compozitionala – un amestec de reflecții, de scene de viață aleatoare și chiar de un roman în curs de elaborare, totul presărat și cu poezii și chiar cu o rugăciune.

Povestea Dariei, așa cum o aflăm chiar de la autoare este dramatică fără îndoială: rămasă orfană de tată, imediat dupa nastere, află la 13 ani că suferă de cancer (iar tranziția de la copilăria fără griji la disciplina septică e evocată cu sensibilitate: trăiam acum într-un univers al acelor și al branulelor, de la miros de prăjituri la miros de medicamente, de la desene animate la a vedea zilnic copii chei și condamnați, de la libertate și veselie, la a fi închisă într-o celulă de spital), urmează operații, tratamente, până la recidiva finală a tumorii, în vremea în care Daria studia la facultate. Da, desigur, sunt multe pagini triste, pagini în care suferința erupe și pune stăpânire complet pe însemnare – sunt mai ales momentele în care realitatea bolii dar și anomaliile aleatoare întâlnite în spațiul românesc (de la neglijența medicilor și până la dezordinea din trafic, toate cauzatoare de drame după cum veți vedea) se dezvăluie autoarei în cele mai crunte feluri, atrăgând revolta, disprețul, disperarea.

Dincolo de toate aceste revelații sumbre și impresionante, volumul dezvăluie și dimensiunea tonică și matură a lucidității autoarei. Protagonista (inclusiv cea din romanul Dariei) este o luptătoare care dorește supraviețuirea, dar nu dintr-o teamă absolută de  moartea (nu mi-e frică de moarte dar aș vrea să o trăiesc cât mai târziu pentru că simt că mai sunt multe lucruri de gustat aici, în lumea fizică), care e capabilă să privească boala drept un prilej de potențare a tuturor experiențelor trăite, care  e capabilă să cântărească tratamentul greu și dificil  drept un preț destul de mic pentru prilejul de a întâlni oameni minunați, de a se bucura de culori și sunete.

În acele pagini, Daria e cât se poate de vie, iubește, trăiește intens, se revoltă, se îndrăgostește de copaci și savurează surprizele toamnei. În acele pagini, nici măcar Domnul C, cel care nu respectă contractul de ședere și se tot extinde în abdomen, nu îți mai da senzația că citești jurnalul unui condamnat la moarte.

  

Fragment din recenzia semnată de Sever Gulea pe blogul librăriei virtuale Libris.ro

   

Jurnal neterminat

Aceasta nu este o pagină de jurnal, este un spaţiu, un canal prin care îmi trimit cuvintele spre lume, apoi spre mine, le reformulez şi le retrimit spre lume. Nici nu ştiu ce vreau să scriu, uneori, nici nu ştiu ce mai simt sau dacă mai simt, ce sunt sau cine sunt. Sunt nehotărâtă, sunt confuză, mă simt necunoscătoare, prostuţă chiar, într-o lume care abundă în informaţii şi emoţii. Sunt rece, în lumea mea. Nu sunt nemuritoare, din contră.

Uneori încerc să îmi recapitulez viaţa. Să o aşez pe capitole. Câte capitole ar avea viaţa mea? Cum le-aş delimita? Pe ani, pe luni, în funcţie de anumite evenimente, în funcţie de aşa-numitele vârste psihologice, în funcţie de casele în care am locuit? Cum aş proceda?

Prima etapă, probabil, ar fi scurta perioadă de 11 luni în care am avut o familie completă, o mamă şi un tată. Fericiţi? Poate. Iubăreţi? Cu siguranţă. Şi între ei, şi cu mine.

 

Despre boala si Despre cum am aflat de ea…

Nici nu ştiu cu adevarat când începe povestea mea. Nu ştiu când au început simptomele, „cosmarul“, cum obisnuiam sa îl numesc pâna acum câteva luni. Cert este ca acum, la aproape 6 ani dupa ce a izbucnit toata povestea asta, nu ma mai simt uitata de Dumnezeu, nu mai am impresia ca mi s-a întâmplat ceva rau. Ma bucur ca am avut o astfel de experienta. Am învatat sa ma accept si sa lupt cu greutatile vietii. De ce sa fug si sa pierd vremea întrebându- ma „de ce mie?“. Pâna când puteam sa fac asta? Am trecut de mult timp peste starea aia de şoc. Am ajuns chiar să îi mulţumesc vieţii, lui Dumnezeu, că mi-au dat ocazia să lupt, să devin mai puternică, să înţeleg ce înseamnă viaţa şi de ce este atât de preţioasă.

Aveam 13 ani. În vara aceea mi se întâmplaseră lucruri ciudăţele. În primul rând, leşinăm din senin sau vomităm, indiferent ce mâncam sau dacă mâncam. De asemenea, când ţi-era lumea mai dragă, îmi curgea sânge din nas. La mare, văzusem că abdomenul meu e mai balonat şi mama a dat verdictul de apendicită, cu gândul că o rezolvăm noi când ne întoarcem în Braşov. Dar, cum nu aveam alte simptome, nu ne-am grăbit să mergem la doctor, mai ales că eu întotdeauna am fost un copil cu personalitate, care nu a ştiut să se supună şi nici măcar nu a încercat. Însă lucrurile au devenit din ce în ce mai naşpa, şi leşinurile astea mă împiedicau să mă joc. Devenise înfricoşător. Într-o zi, prietenele mele de joacă au sunat-o pe mama la serviciu. Eram la ele acasă şi am leşinat. Mama a venit urgent şi m-a dus la Spitalul Militar din Braşov, pentru că acolo cunoştea mătuşa mea pe cineva. Asta a fost pe 2 octombrie 2002, dacă nu mă înşel, chiar într-o zi de miercuri. Au urmat multe zile de analize, şi pe 14.10.2002 m-am operat. Cel care a scos tumora a fost renumitul doctor Pesamosca. Iar din noiembrie 2002 am început chimioterapia la IOB (Institutul Oncologic Bucureşti), sub îngrijirea medicului Dragomir. Au urmat cele mai urâte şase luni din viaţa mea. Totul se transformase. De la păpuşi şi hăinuţe croite pentru păpuşi, trăiam acum într- un univers al acelor şi al branulelor; de la miros de prăjituri, la miros de medicamente, de la desene animate, la a vedea zilnic copii chei şi condamnaţi, de la libertate şi veselie, la a fi închisă într-o celulă de spital… Pot spune că, spre deosebire de ceilalţi copii, eu chiar am fost „norocoasă“: doar şase cure de chimio, câte o săptămână, o dată la trei săptămâni. Plus analize de sânge, bunicele în condiţiile date. Bine, ce-i drept, cu multă spagaă, pentru a obţine medicamentele necesare. Alţi copii vomitau non-stop, eu cred că am vomitat doar o dată. Aveau dureri mari, eu eram zbanghie. În spital, mi-am făcut prieteni care acum nu mai sunt printre noi, dar de care îmi amintesc atât de bine, încă îmi tresare inima când le rostesc numele… Şi chiar am fost îndrăgostită de un băiat din Craiova, care nu avea un picior. Ne făcuserăm mica noastră gaşcă de „canceroşi“ puşi pe glume. Eram eu, ceva mai rockeriţă pe atunci, şi cu (prea) multă personalitate, era Lavi, o fată frumoasă ce pierduse un păr foarte lung, cu un cancer la ficat, băiatul cu un picior, Răzvi (cât de chipeş era, şi ce ochi blânzi), un băieţel cu glume cam îndrăzneţe în programul vârstei lui de doar 5 anişori (îl chema Prichi), mai era o fată, Elena, bolnavă de leucemie… şi Adrian… vai şi câţi alţii!! S-au dus, aşa tineri, morţii nu i-a păsat de vârsta lor. Poate de-asta m-am şi răzvrătit, după aceea, deşi terminasem tratamentul şi aveam analizele perfecte. Ei mureau pe capete, în timp ce analizele mele erau perfecte, aşa că am început să îmi fac destul de mult rău şi să fac exact lucrurile pe care nu aveam voie să le fac. Eu o numesc perioada de rebeliune. M-a ţinut până printr-a noua, când am aflat că a recidivat! Adică trebuia să o iau de la capăt. Operaţie, chimio, căderea părului… totul… şi m-am prefăcut doi ani faţă de colegii de liceu că sunt bine. S-a aflat că avusesem cancer abia la lansarea de carte, în 2006. Tudor ştia pentru că am vrut de la începutul relaţiei să ştie în ce se bagă. Şi încă 2-3 prietene şi mama. Bine, şi familia. În rest, nu am spus până atunci. Voiam să fiu doar Daria din Şaguna, nu tipa aia bolnavă de cancer…

Cum a evoluat de-a lungul timpului? Păi, a tot crescut burtica… eu am ţinut-o cât de cât în frâu cu dieta vegetariană şi tratamentele naturiste, dar se pare că s-a cam obişnuit cu ele… acum încerc două tratamente noi şi mă forţez să gândesc pozitiv. Era aşa natural înainte să fiu optimistă şi să zâmbesc… acum sunt ca o papuşă mecanică, e foarte greu.

 

Cum au reacţionat ceilalţi? 

Păi, mama, exact în 2002, când am aflat, parcă înnebunise. Tatăl meu a murit când eu aveam 11 luni, aşa că, practic, eu sunt tot ce are (nu s-a recăsătorit)… aşa că a fost disperată. În perioada aceea ne-a ajutat foarte multă lume, şi cu bani, şi moral… familia a încercat să se impună în privinţa chimioterapiei pentru că eu cu mama o luasem un pic razna, refuzam să credem că e necesară. Colegii din generală? Baieţii au reacţionat frumos, veneau, mă luau de acasă şi îmi duceau ghiozdanul, mă aduceau înapoi, ba chiar doi s-au îndrăgostit de mine (eu zic că de fapt li se părea, din cauza poveştii cu boala)… iar fetele, oroare… auzeam replici pe la spatele meu de genul: „eu ştiu pe cineva în clasa noastră care nu are păr şi poartă perucă“ sau, odată, când m-am dus la profa de fizică să mă învoiesc că mi-era rău, a acceptat să îmi dea drumul acasă doar dacă îi arătam cum sunt eu cheală, fără perucă… un monstru de femeie! Dar au fost şi mulţi oameni minunaţi, cum ar fi proful de mate şi profa de română, cei care m-au convins să nu renunţ la şcoală şi să continui. Despre Tudor nu pot să zic ce reacţie a avut, că nu ne cunoşteam atunci, dar când i-am spus a fost foarte chill, nu a zis nici aoleu, şi nici vai, draga de tine… cred că i-am stârnit puţină admiraţie.

Fragment din Simplu, Daria de Daria Hornoiu

Cum să ții un jurnal de vis(e)

Copaci = propria ta dezvoltare, probleme de familie.

Mâncare = dulciurile stau pentru lucrurile dulci din viață.

Cârnați = pot fi un simbol falic.

Spălat = a curăța ceva, a da uitării trecutul.

Subsol = partea ascunsă a psihicului, unde depozitezi lucrurile de care te temi, rădăcina problemei tale.

Iată câteva dintre simbolurile onirice trecute în micul dicționar de vise care încheie volumul de psihologie practică Întâlnirea cu visele. Cum să-ți înțelegi visele și să le folosești pentru dezvoltarea personală. Autoarea cărții, psihologul american Ruth Berry, mai are la activ și o scurtă introducere în psihanaliza lui Freud.

Totuși, să nu va așteptați la cine știe ce speculații jungiene sau freudiene în marginea mecanismelor și simbolisticii viselor. Din contră, volumul de față se plasează cumva la mijlocul drumului dintre cărțile de vise ale bunicii și tratatele psihanalitice despre interpretarea viselor.

Cartea Întâlnirea cu visele are o misiune clară: să ne ajute să ținem un jurnal oniric și să putem folosi conținutul viselor pentru conștientiza mai bine sentimentele și problemele de care ne facem că nu știm, dar care revin obsesiv în timpul somnului.

Tehnicile propuse de Ruth Berry pentru interpretarea viselor se apropie cumva de metoda lui Jung de a căuta criterii generale pentru explorarea viselor. Însă, nu a oricăror vise, ci doar a celor care ne-au marcat profund și care de obicei revin în forme și perioade diferite. Un vis banal, fără cine știe ce sens profund, e, de exemplu, cel în care, după o vizită la prietenii care cresc o pisică, visezi că ți-a intrat o felină în casă și și-a vârât mustățile în borcanul de smântână.

Pe de altă parte, există și vise mai semnificative: poți visa că te-ai întors la liceu și ești chinuit cu niște probleme de matematică imposibile, caz în care poate fi vorba de un semnal al inconștientului, observă Ruth Berry:

Visul în care erai la școală s-ar putea să-ți readucă în atenție vechi sentimente de insecuritate, legate de perioada în care colegii de școală se purtau urât cu tine, ba chiar te terorizau.

După ce vei afla cum să-ți interpretezi visele (prin asocieri libere, prin desenarea conținutului viselor, prin apelul la arhetipurile jungiene ale războinicului sau pustnicului etc.), vei putea deveni ”doctorul” tău de vise, adică vei putea folosi semnificația visului, pentru a regăsi echilibrul mintal și psihic.

De pildă mulți visează monștrii, războinici, pustnici sau se visează pe sine într-un corp de sex opus. Spre exemplu, o femeie tăcută și liniștită poate visa că este un războinic viking, la fel cum un temut jucător de rugby se poate transforma într-o gingașă gheișă. Semnalul ar fi că e nevoie de o echilibrare a masculinului cu femininul, văzute ca aspecte psihice prezente complementar în orice ființă umană, aflăm din Întâlnirea cu visele:

Femeia cea tăcută ar putea urma un curs de instruire în abilități asertive, iar jucătorul de rugby ar putea să se apuce să cultive trandafiri. 🙂