Adolescența răpită a ”fetiței care nu zâmbea niciodată”

O carte apărută la începutul anului 2014 în Franţa, despre viaţa celebrei Nadia Comăneci, despre care s-a scris foarte mult, inclusiv biografii, a apărut şi în româneşte în a doua parte a anului. O semnalăm întrucât este deosebită de tot ce s-a tipărit până acum.

Nu este o biografie strictă, ci mai degrabă un roman despre un sistem totalitar şi o fetiţă manipulată de regimul comunist şi care, după ce creşte, devine femeie şi fuge din ţară, este manipulată aidoma în Occident. Sunt foarte multe fapte absolut reale în cartea Lolei Lafon, autoarea pare că o consultă pe celebra gimnastă, îi solicită informaţii, îi trimite capitolele scrise pentru a obţine comentarii, dar în realitate n-a existat nicio relaţie între cele două femei, pentru că scriitoarea n-a avut vreodată intenţia să scrie o biografie.

Fascinată de viaţa Nadiei, care a uluit lumea la Olimpiada de la Montreal, când calculatoarele au îngheţat pentru că nu fuseseră programate pentru nota supremă şi au transformat-o în idol, dar în egală măsură de viaţa românilor din comunism, Lola Lafon povesteşte în mare măsură ce îşi imaginează ea despre sportivă. O fetiţă care a servit interesele unui om şi ale unei gândiri politice, ale cărei dorinţe proprii au fost copleşite cu unicul scop de a crea o imagine falsă pentru lumea întreagă. O epocă plină de cruzime, în care nu contau nici dorinţele personale, nici capacităţile trupului, ci doar directivele politice şi lipsa oricărui sentiment. (…)

O scriere incisivă, dar şi o pasionantă meditaţie asupra evoluţiei corpului feminin şi despre o adolescenţă răpită.

Fragment din cronica publicată de Stelian Țurlea în ZIARUL DE DUMINICĂ

 

 

Micuța zână comunistă: despre caznele corpului

Nu credeam că acest volum va ascunde o așa poveste minunată, capabilă să producă emoții intense. Eram de părere că va fi un chin să o citesc. Total greșit. Mi-ar fi părut rău cu singuranța dacă aș fi trecut-o cu vederea, scrie Roxana Rosebud în recenzia sa de pe Bookblog.

 

Câteva fragmente din această cronică a cărții FETIȚA CARE NU ZÂMBEA NICIODATĂ:

Dacă vă aşteptaţi ca romanul Lolei Lafon să prezinte doar o biografie a Nadiei Comăneci, vă înşelaţi amarnic. Această carte este plină de emoţie şi atinge subiecte şi detalii şocante din viaţa Nadiei. Este o carte despre sacrificii, despre efectele acestora asupra fiinţei umane, despre puterea şi forţa de care o mică gimnastă trebuie să dea dovadă pentru a avea succes, despre durerile pe care trebuie să le îndure cu capul sus. Nu în ultimul rând, este o carte care se raportează foarte mult la corpul feminin, la promovarea acestuia de către mass-media, la favorizarea dimensiunilor ideale.

Chiar dacă Lola Lafon prezintă un dialog imaginar între Nadia şi autoare, datele, locurile şi evenimentele au fost respectate, reuşind astfel să construiescă o atmosferă autentică cu cea de la Jocurile Olimpice din 1976, de la antrenamente, din timpul călătoriilor. (…)

După o rapidă ascensiune urmează și punctul de cotitură: Zâna începe să ia proporții… Ți-ar plăcea să spui că știi ce urmează, că totul are o continuitate clară, ți-ar plăcea să privești cu satisfacție traseul evident al unei fetițe încântătoare. Dar corpul Nadiei se opune acestei fantezii și urmează firul natural al dezvolatarii, se îngrașă, ia în înălțime, îi cresc sânii, formele încep să se vadă prin costum, și… vraja dispare. Ajunsă domnișoară, își pierde farmecul plăpând și firav al unei fetițe de 40 de kg, nu mai este o păpușă grațioasă și suplă, care plutea ca un fir de mătase. De aici pornesc și eșecurile, iar revenirile acesteia la concursurile de gimnastică, nu au egalat niciodată acea zi magică din 1976…

 

 

Procesul televizat al Nadiei Comăneci

Septembrie 1977

Emisiunea de televiziune pentru care e trimisă apecial la New York nu e un proces, nu unul adevărat, în orice caz.

Această emisiune pe care au văzut-o atâția oameni, toți acei oameni care oftează în sufrageria lor – ia te uită, zâna a cam pus carne pe ea –, e un lucru atât de jignitor, de umilitor, ca și cum cineva i-ar smulge pantalonii silind-o să mărturisească cu voce tare: “Da, am ciclu”. Pentru că de fapt acesta e subiectul, nu?, toți vorbesc despre ea cu o voce tristă și neîncrezătoare, și repetă: „Hm, te-ai schimbat”, ceea ce înseamnă ai ciclu acum, iar ea, o prostuță bucălată și greoaie, nu se poate dezlipi de fotoliu și să plece de-acolo, dimpotrivă, se afundă și mai tare la fiecare întrebare a prezentatorului.

Procesul va fi televizat și instrumentat în trei minute treizeci și nouă la o emisiune de divertisment americană. Se va desfășura fără avocat. Acuzata, Nadia C., va veni însoțită de o româncă prezentată ca interpretă. În cursul procesului, se va descoperi că “interpreta” nu e de partea acuzatei, ci mai degrabă se arată a fi bizarul apărător al intereselor unui conglomerat format din antrenorul Béla Károlyi, Federația Română de Gimnastică precum și acei foarte numeroși spectatori care se socotesc spoliați, înșelați de noua aparență a numitei Nadia C. (toate acele scrisori primite după difuzarea Campionatelor europene se plâng că nu mai recunosc în ea spiridușul de la Montréal).

Fragment din: 

Vor fi examinate fapte incontestabile, cu ajutorul metrului și cântarului, probe științifice. Vor avea grijă să păstreze un ton curtenitor când se adresează copilei ghemuite în fotoliu și în puloverul cu guler roșu.

Prezentatorul: “De la Montréal, am auzit că ai luat câteva kilograme… Ai fost bolnavă?”

Interpreta, în românește, Nadiei: “Față de Montréal, ești mai grasă și lucrezi mai prost.” Inginerul de sunet îi face semn prezentatorului că răspunsul fetiței, în ciuda microfonului HF, se aude foarte slab, un soi de mormăială.

Prezentatorul:” E ceva, totuși, care nu s-a schimbat, Nadia, vorbești foarte foarte încet, ești tot așa de timidă?”

Interpreta, agasată: “Întreabă dacă poți vorbi mai tare?”

Un surâs, un oftat, aproape o scuză.

Prezentatorul: “Nadia, într-o zi, vei avea o fetiță, ai vrea să fie campioană ca și tine?”

Febrilă, ea îi taie vorba interpretei care se pregătește să traducă: “Nu, nu m-am gândit, am destul timp destul timp.”

     

Ioana D’Arc din praf de talc. Joi, la Cărturești, faceți cunoștință cu Lola Lafon

29 martie 1976, New York, Madison Square Garden

Cum să explici firea unei fetițe care tratează pericolele ca pe niște poezioare de care se va plictisi curând? Șefa arbitrilor recalculează punctele, neîncrezătoare. Caută imperfecțiuni ca să scadă nota cu câteva sutimi, dar degeaba. Zece curat. În Japonia, în săptămâna următoare, la Chunichi Cup, încă de două ori zece, la paralele și la sărituri.

Béla îi cercetează cearcănele, mirosul, bea destul lichid între antrenamente? Și trebuie să se ocupe și de cele care acum formează decorul, de figurante: celelalte fete din echipă. Plicticoase, previzibile, care încearcă să-și ascundă frica și oboseala, pe când Nadia e o plantă carnivoră, hămesită de pericolele cu care trebuie s-o îndopi. Ea urmează ce-i dictează corpul, acel corp capabil să înscrie focul în văzduh, o Ioana D’Arc din praf de talc. Ea ronțăie imposibilul, îl pune frumușel de-o parte ca să lase loc pentru ceea ce urmează, întotdeauna ceea ce urmează.

***

Lola Lafon se întâlneşte cu cititorii din România:

 

“Mda. Citind ce-ai scris, de la început văd că îl descrii pe Béla ca pe un fel de… specialist, când de fapt nu se pricepea cine știe cât!

– Îți arăta figurile, se pricepea totuși un pic, nu?

– A învățat gimnastica odată cu mine.” (Râde și, cum nu o văd, nu știu dacă e amuzată sau acidă).

Din punctul ei de vedere, Béla a fost un soi de manager de geniu, mai degrabă un vizionar decât un tehnician, cu idei, ca la turneul de la Paris, “să fie văzută de Europa de Vest.”

“Și Geza, coregraful minunatului tău exercițiu de la sol, avea ceva genial! Acel amestec de gesturi copilărești și de acrobație, acel umor…

– Geza… Știa să mă observe în viața de zi cu zi, da, și intuia ce ar putea să le placă arbitrilor, un fel de… manager.

– După cât se vede, numai manageri! Pentru că, într-un sens… și Ceaușescu îți « manageria » imaginea…

– Da. Toți au fost manageri. Mulți manageri, mulți.”

  

Fragment din Fetiţa care nu zâmbea niciodată de Lola Lafon

 

 

Lola Lafon lansează la București romanul-vedetă FETIȚA CARE NU ZÂMBEA NICIODATĂ

Lola Lafon se întâlneşte cu cititorii din România, joi 25 septembrie, ora 18.30, în Librăria Cărtureşti-Verona. Ea este autoarea ”romanului de aur al acestui sezon literar” (Le Figaro Litteraire), Fetiţa care nu zâmbea niciodată, o carte despre o gimnastă fenomenală manipulată atât de regimul comunist, cât şi de Occident.

 

Alături de Lola Lafon, la evenimentul de lansare a romanului Fetiţa care nu zâmbea niciodată, se vor afla Luminiţa Paul (jurnalist), Svetlana Cârstean (scriitoare) şi Magdalena Mărculescu (director editorial al Editurii Trei).

Romanul Lolei Lafon propune un dialog imaginar între autoare şi personajul legendar Nadia Comăneci. Ideea s-a născut din fascinaţia scriitoarei pentru destinul miraculos al Nadiei, fetiţa care, la paisprezece ani, a înregistrat la Jocurile Olimpice de la Montréal, din 1976, o performanţă incredibilă: a fost prima gimnastă din lume care a primit nota 10, uluind întreaga planetă.

Împotriva voinţei sale, Nadia a devenit mândria unei naţiuni: România, care în anii ’80, încerca să convingă Occidentul cu privire la atitudinea sa antisovietică singulară din inima Balcanilor. 
Nadia a fost idolul pop al sportului în Vest şi „cea mai tânără eroină comunistă” în Est. A fost „zeiţa de la Montréal”, copilul unei ţări cunoscute doar din pricina lui Dracula şi a dictatorului care o conducea. Pentru prima dată, fetiţele din ţările capitaliste îşi doreau să arate precum fetiţa-minune din Est.

Dar într-o zi, mica zână a început să crească…

Departe de a fi o simplă biografie, Fetiţa care nu zâmbea niciodată descrie povestea legendarei gimnaste românce înstrăinate de sine însăşi, care a trebuit să plătească pentru propria maturizare. Cartea Lolei Lafon analizează preţul succesului în lumea gimnasticii, o lume în care corporalitatea devine element-cheie, exploatat intens atât de media, cât şi de interese de ordin politic, iar individul care aduce succesul devine instrument al propriei imagini.

*** 

Scriitoarea şi muziciana Lola Lafon s-a născut în 1971.
Primele trei romane ale sale au fost publicate de Flammarion: în 2003, Une fièvre impossible à négocier, care a câştigat Prix AtoutLire; în 2007, De ça je me console (finalist Prix de Flore 2007) şi în 2011, Nous sommes les oiseaux de la tempête qui s’annonce, care a fost finalist la Prix Marie Claire şi Prix Sagan.
Romanul Fetiţa care nu zâmbea niciodată (Actes Sud) a fost recompensat în 2014 cu Prix de la Closerie des Lilas, Le prix Ouest France / Etonnants Voyageurs, Grand Prix de l’héroïne Madame Figaro, Prix Littéraire d’Arcachon, Prix des lecteurs de Levallois.

Vă invităm la un dialog incitant despre performanță, feminitate și sacrificiile pe care un sportiv le face pentru podium, cu Lola Lafon în Librăria Cărtureşti-Verona.

Lola Lafon e scriitoarea care „a dat lovitura” în ultimele două luni. Romanul ei despre Nadia Comaneci, „La petite communiste qui ne souriait jamais „ e mare succes de critică și de vânzări. Practic nu am văzut critici negative, iar la ședința de dedicații de la editura Actes Sud o așteptau sute de oameni pentru semnătură.

– Luca Niculescu, Radio RFI, reportaj de la Salonul de carte de la Paris