Micuța zână comunistă: despre caznele corpului

Nu credeam că acest volum va ascunde o așa poveste minunată, capabilă să producă emoții intense. Eram de părere că va fi un chin să o citesc. Total greșit. Mi-ar fi părut rău cu singuranța dacă aș fi trecut-o cu vederea, scrie Roxana Rosebud în recenzia sa de pe Bookblog.

 

Câteva fragmente din această cronică a cărții FETIȚA CARE NU ZÂMBEA NICIODATĂ:

Dacă vă aşteptaţi ca romanul Lolei Lafon să prezinte doar o biografie a Nadiei Comăneci, vă înşelaţi amarnic. Această carte este plină de emoţie şi atinge subiecte şi detalii şocante din viaţa Nadiei. Este o carte despre sacrificii, despre efectele acestora asupra fiinţei umane, despre puterea şi forţa de care o mică gimnastă trebuie să dea dovadă pentru a avea succes, despre durerile pe care trebuie să le îndure cu capul sus. Nu în ultimul rând, este o carte care se raportează foarte mult la corpul feminin, la promovarea acestuia de către mass-media, la favorizarea dimensiunilor ideale.

Chiar dacă Lola Lafon prezintă un dialog imaginar între Nadia şi autoare, datele, locurile şi evenimentele au fost respectate, reuşind astfel să construiescă o atmosferă autentică cu cea de la Jocurile Olimpice din 1976, de la antrenamente, din timpul călătoriilor. (…)

După o rapidă ascensiune urmează și punctul de cotitură: Zâna începe să ia proporții… Ți-ar plăcea să spui că știi ce urmează, că totul are o continuitate clară, ți-ar plăcea să privești cu satisfacție traseul evident al unei fetițe încântătoare. Dar corpul Nadiei se opune acestei fantezii și urmează firul natural al dezvolatarii, se îngrașă, ia în înălțime, îi cresc sânii, formele încep să se vadă prin costum, și… vraja dispare. Ajunsă domnișoară, își pierde farmecul plăpând și firav al unei fetițe de 40 de kg, nu mai este o păpușă grațioasă și suplă, care plutea ca un fir de mătase. De aici pornesc și eșecurile, iar revenirile acesteia la concursurile de gimnastică, nu au egalat niciodată acea zi magică din 1976…

 

 

”Cu cât fugi de ea, cu atât mai mult te urmărește”

Verena Kast, doctor în psihologie analitică la Universitatea din Zurich se ocupă în cartea de faţă exclusiv de cele două concepte jungiene majore: umbra şi persona.

Un fel de ,,Soarele şi Luna’’ din baladele populare româneşti, cele două realităţi psihologice nu aveau un nume până la identificare lor de către Jung, cu toate acestea se regăseau metaforic formulate în câteva mari creaţii literare străvechi. În acest sens, Verena Kast analizează umbra şi persona în tragedia Antigona, în Epopeea lui Ghilgameş ş.a.m.d.

Într-o formulare simplă, didactică, aş numi umbră partea nevăzută a personalităţii individului, iar persona partea pe care alegem să o arătăm lumii, nu de puţine ori ea reprezentând latura noastră cosmetizată. Să nu uităm că termenul ,,persona’’ provine din teatrul antic, însemnând mască şi azi ea se recomandă inclusiv prin ceea ce posedăm: haine, bijuterii, maşini, atitudini etc.

Dacă persona este zona supusă extrem controlului nostru, până la artificializare câteodată, umbra semnifică iraţionalitatea ce ne poate invada fără să avem capacitatea să o stăvilim. Precum noaptea, necunoscutul, negrul, umbra semnifică dimensiunea noastră nocturnă care ne poate înfricoşa ori fascina. Vrem s-o ţinem la distanţă, de teamă să nu ne domine ea pe noi, să nu ne… facă de ruşine. Dacă este înţeleasă ca un concept al refulărilor şi al răului din adâncul fiinţei umane umbra s-ar cere înlăturată, suprimată, amputată. Ar fi însă o eroare şi o imposibilitate. Umbra nu poate fi controlată decât în parte, pe principiul că, cu cât fugi de ea, cu atât mai mult te urmăreşte.

  

Citiți întreaga recenzie semnată de Anca Giura pe Bookblog.ro. 

  

Noi și lumea virtuală. Avatare și alte fantome

În Lumea virtuală: avatare și alte fantome, Serge Tisseron decriptează relația noastră cu noile tehnologii: rețelele sociale, blogurile și site-urile matrimoniale.

Deși nouă nu ne este familiar numele său, bibliografia și contribuțiile pe care le-a adus în domeniul psihologiei (în special cele pe tema rușinii, a secretelor sau felului în care TIC ne influențează și schimbă viața) sunt atât de ample, fascinante și utile încât ar merita să le fie consacrat nu doar un articol, ci un întreg volum. Serge Tisseron este un scriitor care a manifestat dintotdeauna un interes special față de tot felul de subculturi, precum benzile desenate, arta grafitti sau serialele de televiziune.

(….)

Deși beneficiile lumilor virtuale sunt atât de multe încât ne-ar lua o zi întreagă să le enumerăm, orice pas înainte poate însemna trei înapoi pe un alt palier. Pe lângă faptul că spiritul poate fi maltratat de mirajul ecranelor, pe nesimțite ne vom trezi că virtualul duce la o singurătate controlată, ne perturbă relațiile sociale (în special cele familiale) și ne influențează percepția asupra noțiunii de identitate (raportarea la sine și la alții), prezență, imaginar, realitate, de spațiu și timp.

(…)

Un alt fenomen interesant care se poate observa ca o consecință a apariției Internetului și a accesului aproape nelimitat la informații este raportul de egalitate sau chiar inversat în ceea ce privește transmiterea de cunoștințe între generații, oferind copiilor șansa de a fi în postura celor care îi învață ceva pe părinți.

Noțiunea de intimitate evoluează și ea, apărând o cerere enormă pentru opusul intimității și anume dorința de extimitate, dreptul individului de a dezvălui părți intime ale vieții sale. Nu trebuie confundată dorința de extimitate cu exhibiționismul, pentru că în timp ce acesta din urmă se axează pe scopul de a fascina, seduce prin expunerea intimității, extimitatea are mai degeabă legătură cu dezvăluirea unor părți atât pozitive cât și negative, singura motivație fiind aceea de a obține acceptarea și validarea anturajului.

Fragmente din recenzia Elenei Potocean publicată pe Bookblog.ro.

  

Spaimele copilăriei și o mitologie macabră

Fred Vargas uimește din nou prin amestecul de realism și fantezie, atât de straniu pentru un roman polițist. Comisarul Adamsberg se luptă cu nălucile copilăriei, care par să fie mult mai puternice decât un coșmar infantil.

În acest roman, comisarul Adamsberg trebuie să înfrunte o traumă veche ce i-a marcat copilăria și relația strânsă pe care o avea cu fratele său, în timp ce încearcă să mențină echilibrul departamentului de poliție și să dezlege tainele unei crime obscure, făcute cu un trident.

Scriitoarea îl readuce pe Adamsberg (personaj principal și în Omul cu cercurile albastre) în tumultul crimelor sângeroase, de această dată, însă, aruncându-l de partea cealaltă a dreptății. Avem de-a face cu un personaj negativ mereu în umbre, cu un prieten care nu este ceea ce pare a fi (Danglard), cu șefi de poliție din ce în ce mai suspicioși, dar și cu o hackeriță bătrână (personaj savuros prin bizarerie) – Fred Vargas face combinații inedite, aducând un aer de fantezie în lumea crudă a criminalilor și justiției „oarbe”.

Narațiunea are un ritm alternant, asemeni schimbărilor interioare ale comisarului, purtându-ne între Paris și Quebec, într-un „trasure hunt” de istorii vechi și noi, prea apropiate pentru a fi doar coincidențe. În tot acest amestec, bineînțeles că nu putea să lipsească nici interesul amoros, tratat însă ca temă secundară, drama familială fiind mai puternică decât cea afectivă (chiar dacă nu în totalitate). Păstrând același tip de mister ca în Omul cu cercurile albastre, Vargas se joacă în construirea de fragmente, detalii și simbolistică, provocându-l pe cititor să fie alert la tot pasul.

Citește întreaga recenzie pe BookBlog.ro.

  

Profunzimea iubirii virtuale

Toate cele șapte valuri continuă povestea începută cu un an în urmă de romanul Dragoste virtuală. Lucrul acesta m-a speriat atunci când am decis să recenzez cartea, pentru că eu nu citisem prima parte. Dar, ca să fie treaba oablă am să vă liniștesc de la început. Deși ar avea un farmec deosebit (sunt sigur de asta pentru că după ce am terminat de citit cartea am comandat și am citit și prima parte), Toate cele șapte valuri se poate citi și înainte de Dragoste virtuală. Daniel Glattauer prezintă mult prea subtil și elegant evenimentele cruciale din prima parte (sau carte) pentru ca ordinea de citire să fie obligatorie. 

Cartea – și din acest moment voi face referire doar la Toate cele șapte valuri – este diferită de tot ce am întâlnit până acum. Că este o poveste de dragoste, asta, evident, am mai întâlnit, că personajele nu se cunosc, nu s-au întâlnit niciodată face à face, și asta am mai întâlnit, deși nu foarte des. Dar ca întreg romanul (și repet: întreg romanul!) să fie compus exclusiv din mesajele pe care cei doi protagoniști și le trimit, asta e nemaiîntâlnit – cel puțin de mine.

Această formă de literatură a fost prima surpriză pe care mi-a oferit-o Daniel Glattauer.  Recunosc nu doar că nu sunt un fan al brb-urilor și gtg-urilor de Messenger, dar sunt (de fapt eram) și oarecum reticent atunci când cineva încearcă să mă convingă că dragostea se poate înfiripa de la distanță. Prin corespondență.

În consecință, când am văzut că am de-a face cu un astfel de roman, am fost oarecum dezamăgit. Dar autorul m-a captat de la prima pagină. Foarte amuzant început pentru o carte. Similitudinea cu anumite situații din viața de zi cu zi m-a frapat și m-a distrat destul de mult încât să trec peste reticențe și idei preconcepute. Iar personajul care se contura din acele mesaje se dovedea a fi masiv, extrem de promițător. Așa că, oarecum entuziasmat, am continuat. Și am avut parte de cea de-a doua surpriză: un personaj poate fi conturat foarte concret doar din corespondența cu un alt personaj. Lucru pe care niciodată nu mi l-am imaginat posibil.

Au mai urmat apoi multe alte surprize, cu siguranță plăcute. Una dintre ele este profunzimea. Nu doar profunzimea mesajelor, ci prin ele profunzimea la care pot ajunge personajele. Și iubirea lor virtuală…

  

Citește continuarea recenziei pe BookBlog

   

Toamna: Suferința pare mai adâncă atunci când plouă

O crimă neașteptată scoate la iveală secrete bine ascunse, vieți complicate și multă suferință, devenind o metodă bizară de „terapie” pentru cei implicați în rezolvarea sa.

E toamnă, iar polițista Malin Fors pare să se piardă pe sine tot mai tare, înecându-se în ploaia mohorâtă suedeză și în alcool. Deși nu e în stare să își pună ordine în viață, e cel mai bun detectiv din departamentul de Criminalistică pe care l-a văzut Linkopingul, iar crima de la castelul Skogsa îi oferă scuza necesară pentru a se îngropa în problemele altora – un avocat, Jerry Petersson, considerat un parvenit, a fost omorât fără nici un motiv aparent. Romanul Toamna nu este, așadar, doar o simplă narațiune despre o crimă, acțiunea fiind, de altfel, centrată pe psihologia personajelor.

Pe fundalul procedurilor ce trebuie bifate în soluționarea unui caz de omucidere, echipa de poliție, principalii suspecți și chiar victima își dezvăluie frânturi din trăirile interioare și motivațiile ce le guvernează viața pe plan personal. Scriitorul recurge la fraze scurte și tari ca nuanță, lăsându-și inclusiv victimele să povestească ceea ce văd dintr-un spațiu atemporal, suspendat între viața pe pământ și o alta, fără a trăda însă „adevărul”. Suspansul se construiește nu atât din nevoia de afla cine este criminalul, cât din nevoia de a înțelege resorturile interioare, tarele fiecărui personaj, cu precădere ale personajului principal, Malin.

Sunt proprietarul tuturor nuanțelor singurătății care există pe lumea aceasta, tot soiul de plânsete tăcute și mute., gândește unul dintre suspecți, însă fraza se poate extinde pentru a caracteriza toate figurile ce populează romanul. Nu este întâmplător faptul că numele romanului oferă contextul ideal pentru o „etalare” a stărilor depresive până la patologie. Bineînțeles, o posibilă „citire” a poveștii este aceea că bogăția aduce cu sine nefericire (castelul Skogsa unde se petrece acțiunea este pierdut de o familie nobilă ce îl deținea de secole, familia Fagelsjo), însă cred că acesta este doar un prim nivel de lectură, ușor superficial.

Scriitorul reușește să adune caractere umane variate pe care le scoate din zona de comfort, arătându-le slăbiciunile și prezentând realitatea, ce nu are adesea parte de „happy-endings”. Prin monologurile victimelor și descrierile tranșante, aproape ritmice, el creează o atmosferă sumbră, însă cât se poate de plauzibilă, care devine apăsătoare pentru cititor și personaje deopotrivă. Un roman polițist diferit de ceea ce am citit până acum, care pune degetul pe rană fără ocolișuri.

Recenzie de Alice Teodorescu preluată de pe BookBlog.ro

  

Oferta săptămânii: Erlendur redus cu 33%

Editura Trei dedică această săptămână sumbrelor investigații ale detectivului Erlendur, eroul unei serii de 10 romane scrise de Arnaldur Indridasson.

Concrent, în această săptămână puteți cumpăra de pe site-ul nostru cu o reducere de 33% cele trei volume traduse până acum din romancierul islandez.

Mai jos, un fragment dintr-o recenzie a celui de-al treilea roman din serie, Vocile, carte apreciată de BookBlog pentru ”suspans și intriga bine construită”:

Vocile este al treilea roman din colecția Crimele din Reykjavick ce îi are ca protagoniști pe detectivul Erlendur și echipa sa. Acesta se ocupă de investigarea unui crime petrecute în subsolul unui hotel al capitalei cu câteva zile înainte de Crăciun. Din motive personale cât și din motive profesionale Erlendur alege să petreacă câteva zile cazat în hotelul unde a avut loc crima.

Datorită șederii sale aici are ocazia să observe mai îndeaproape felul în care hotelul funcționează din interior și să afle relațiile dintre angajații săi. Aceste observații, împreună cu alte elemente scoase la iveală de investigație, îi oferă câteva piste pe care detectivul le explorează cu meticulozitate și foarte multă răbdare. După ce suspectează mai întâi un client al hotelului de la care află că victima, Gaudlauger – Guli pentru cunoscuți –, a fost cândva un copil vedetă ale cărui discuri sunt acum extrem de valoroase, pista conduce spre sora celui ucis.

Aceasta se prezintă la hotel, împreună cu tatăl ei, pentru declara polițiștilor că nu au cu ce să-i ajute pentru că au rupt legătura cu Guli în urmă cu mai bine de treizeci de ani. Atitudinea lor este cel puțin dubioasă, iar Erlendur hotărăște să meargă pe această pistă care îl ajută să descopere atât lucruri interesante despre viața de familie a lui Gaudlager cât și motivul pentru care acesta a ajuns să lucreze ca portar și Moș Crăciun de ocazie într-un hotel toată viața lui.

 

   

   

    

 

Fata cu ochi de safir

Poliţistul Frank Frolich salvează o tânără cu niște ochi albaştri “ca safirele” în timpul unui schimb de focuri. Ulterior, între cei doi izbucneşte o pasiune greu controlabilă, însă mai târziu, Frolich îşi pune întrebări referitoare la uşurinţa cu care tânăra i s-a dăruit şi la insistenţa cu care s-a încăpăţânat să îi fie în preajmă.

Mix poliţist norvegian: o crimă, o femeie fatală, black metal şi gangsteri «Fanii genului poliţist vor devora acest roman.» Kirkus Review

Iar situaţia devine cu atât mai complicată cu cât fata are un frate delincvent. Tocmai acest aspect ar putea explica lanţul de întâmplări declanşat de prima lor întâlnire. În toată povestea apar trei suspecţi, iar la un moment dat tabloul mai este completat şi de un al patrulea…

Deşi avem de-a face cu un roman poliţist, totuşi poţi vedea Al patrulea… şi ca un roman de dragoste, prin simplul fapt că apariţia fetei cu ochii de un albastru nefiresc, numită Elisabeth Faremo, reprezintă personajul – cheie, intriga ce dă naştere tuturor evenimentelor ulterioare. În plus, întâlnirea cu ea îi motivează lui Frolich toate acţiunile. Dacă în întreaga poveste nu ar fi existat şi ea, poate că poliţistul nu ar fi fost atât de interesat de caz şi s-ar fi rezumat să îşi facă datoria de poliţist.

În mijlocul unei reţele mafiote complicate şi a unor evenimente condamnabile, care implicau crime şi furtul unui tablou de valoare, apar trei suspecţi. În timp însă, odată cu aprofundarea investigaţiilor, apare în cadru şi un al patrulea suspect, greu de detectat şi de identificat, deoarece reuşise să se strecoare şi să joace rolul altor personaje, rămânând tot timpul într-o umbră de mister protectoare. Iar incertitudinea în privinţa identităţii planează şi în ceea ce priveşte sexul respectivei persoane (…)

   

Citește continuarea recenziei policierului Al patrulea… (Kjell Ola Dahl) pe bookblog.ro.