Nu pot să mă bucur până ce… Care e scenariul vieții tale?

Scenariul este conceptul central al Analizei Tranzacţionale, dezvoltat de către Eric Berne. Este acel ansamblu al credinţelor pe care le avem despre noi înşine, despre ceilalţi şi despre viaţă.

Exemplu: Scenariul ”Până când”

Persoanele care au un scenariu „Până când“ consideră că: „Nu pot să mă bucur de asta până ce…“, „Nu pot să mă distrez înainte să…“, şi riscă, astfel, să împingă pentru mai încolo satisfacţia. „Când voi avea timp, mă voi duce să văd expoziţia Matisse“, „Nu pot să‑mi iau concediu până ce nu mi‑am terminat treaba“, „Voi merge până la capătul acestui conflict, indiferent de preţul pe care îl voi avea de plătit“…

În viaţa profesională li se întâmplă să‑şi spună lucruri de genul:

• „Ştiu că este târziu. Ştiu că mă aşteaptă copiii, că sunt obosit şi că nu mai sunt foarte eficient. Însă nu pot pleca acasă până ce nu termin acest dosar…“
• Sau: „Ştiu că ar trebui să‑mi iau o pauză ca să‑mi recapăt energia şi să fiu din nou operaţional. Însă nu reuşesc să mă dezlipesc de birou“.

NU UITAȚI! Pe 30 martie lansăm la Cărturești-Verona volumul Cum să le spun…

Persoanele cu scenariul ”Până când” au învăţat că trebuie să munceşti înainte şi abia pe urmă să te distrezi, iar asta dacă mai rămâne timp. Prin urmare, dacă nu au grijă, îşi vor lăsa timpul liber să fie consumat de serviciu şi nu vor mai fi disponibili pentru partenerii şi copiii lor.

Caz:

În fiecare după‑amiază de duminică, mă oblig să fac o plimbare cu soţia mea — mărturiseşte o persoană cu bază de Gânditor. Trăiesc această plimbare ca pe o constrângere, deoarece consider că aş putea face lucruri mult mai utile în tot acest timp. De altfel, şi soţia mea este sistematic frustrată la sfârşitul plimbării, deoarece consideră că nu vorbesc suficient cu ea şi că sunt tensionat şi preocupat.

Câteva caracteristici ale scenariului „Până când“

Nu se poate dezlipi de ceea ce face, nu pune limite temporale muncii sale. Merge până la capăt, oricare ar fi preţul. Este agasat dacă îl întrerupi sau îl deranjezi. Nu e disponibil. Nu îşi dă seama de o greşeală decât după ce a făcut‑o. Dă dovadă de o puternică voinţă de a termina ceea ce a început.

Fragment din Cum să le spun… Metoda Process Communication (Gerard Collignon)

 

”Uite ce m-ai împins să fac!” – Un joc tranzacțional

În forma sa clasică, este un joc marital, de fapt este „o bombă maritală de trei stele”, dar merge jucat şi între părinţi şi copii, precum şi la serviciu.

(1) Uite ce m-ai împins să fac („UCMÎSF”) de gradul întâi: Albul, simţindu-se indisponibil sociabil, se lasă absorbit de o activitate care tinde să-l izoleze de oameni. Poate că tot ceea ce vrea pe moment este să fie lăsat în pace. Un intrus, cum ar fi soţia sau unul dintre copii, vine fie pentru o stimulare (un ”stroke”), fie pentru a-l întreba ceva de genul „Unde pot să găsesc patentul?”

Această întrerupere „îl împinge” să facă o mişcare greşită cu dalta, pensula, maşina de scris sau aparatul de sudură, moment în care se întoarce şi strigă furios la intrus: „Uite ce m-ai împins să fac!„. Pe măsură ce situaţia se repetă de-a lungul anilor, familia tinde tot mai mult să-l lase singur când este absorbit de ceva. Bineînţeles că nu intrusul, ci propria iritare îl „împinge” să facă greşeala, iar el este foarte încântat când se întâmplă asta, pentru că îi dă ocazia să alunge vizitatorul.

Din păcate, acest joc este învăţat cu mult prea mare uşurinţă de copiii mici, astfel încât este transmis rapid de la o generaţie la alta. Satisfacţiile şi beneficiile subiacente sunt mai clar demonstrate când este jucat în forma de seducție.

Fragment din:

(2) „UCMÎSF” de gradul doi: Dacă acest joc este baza unui mod de viaţă şi nu doar folosit ocazional ca mecanism de protecţie, Albul se căsătoreşte cu o femeie care joacă „Încerc doar să te ajut” sau una dintre variantele acestuia. Astfel, lui îi este uşor să lase deciziile în seama ei. Adesea, poate face acest lucru sub masca atenţiei sau a galanteriei. Din politeţe şi consideraţie, o poate lăsa pe ea să decidă la ce restaurant să meargă pentru cină sau ce film să vadă.

Dacă lucrurile ies bine, poate să se bucure. Dacă nu, poate da vina pe ea, spunând sau sugerând: „Tu m-ai băgat în asta„, o variaţie simplă a lui „UCMÎSF”. Sau poate arunca asupra ei povara deciziilor privind creşterea copiilor, în timp ce el se comportă ca un executant; dacă odraslele se supără, poate juca în mod direct un „UCMÎSF”. Astfel, de-a lungul anilor este pregătit terenul pentru învinovăţirea mamei în cazul în care copiii o iau razna; dar jocul „UCMÎSF” nu este un punct terminus, ci oferă doar o satisfacţie trecătoare în drumul spre „Ţi-am spus eu” sau „Uite ce ai făcut acum”.

 

Povestea banilor, spusă de Copil, Adult și Părinte (fragment dintr-un nou volum de Eric Berne)

După traducerea volumului de succes Ce spui după Bună ziua?, de Eric Berne, Editura Trei publică o nouă carte a fondatorului analizei tranzacționale: Analiza tranzacțională în psihoterapie. Vă propun mai jos un fragment în care veți face cunoștință cu cele trei ”stări ale eului”:

***

Domnul Segundo, primul care a dat un impuls dezvoltării analizei structurale, a relatat următoarea povestire: Un băiat de opt ani, aflat în vacanţă la fermă, în costumul său de cowboy, a ajutat un angajat să scoată șaua de pe un cal. Când au terminat, angajatul a zis:

„Mulţumesc, văcarule!“ la care ajutorul său i-a răspuns: „Nu sunt un văcar cu adevărat, sunt doar un băieţel“.

După care, pacientul a comentat:

„Adică exact așa mă simt. Nu sunt cu adevărat un avocat, sunt un băieţel“.

Domnul Segundo era un prosper avocat pledant, cu o mare reputaţie, care își crescuse familia cum se cuvine, desfășura activităţi în folosul comunităţii și era apreciat de cei din jur. Însă în terapie, avea adesea atitudinea unui băieţel. Uneori, în timpul ședinţei terapeutice, parcă întreba: „Vorbiţi cu avocatul sau cu băieţelul?“ Atunci când nu era la birou sau în sala de judecată, băieţelul era foarte predispus să preia controlul. S-ar fi retras într-o cabană la munte departe de familia lui, acolo unde avea o provizie de whisky, morfină, poze obscene și arme de foc. Acolo s-ar fi lăsat în voia fanteziilor copilărești, fantezii pe care le avusese ca băieţel și a unor genuri de activitate sexuală care sunt în mod normal etichetate ca „infantile“. Ulterior, după ce își lămurise într-o oarecare măsură ce anume era în el Adult și ce era Copil (în ceea ce-l privea, era cu adevărat avocat uneori, nu mereu un băieţel), domnul Segundo l-a introdus în scenă pe Părintele său. Adică, după ce activităţile și trăirile sale fuseseră puse în ordine în primele două categorii, erau anumite stări reziduale care nu se potriveau nicăieri. Acestea aveau un caracter special care amintea de felul în care și-i reprezentase pe părinţii săi. A fost necesară crearea unei a treia categorii care, după testarea ulterioară, s-a descoperit că are o certă validitate clinică. Acestor stări ale eului, spre deosebire de Adult și Copil, le lipsea caracterul autonom. Ele păreau să fi fost introduse din afară și să aibă un iz imitativ.

   

  

 

Trei aspecte evident diferite se manifestau și în felul cum trata banii.

• Copilul era lipsit de bani și avea metode deplorabile de asigurare a unei prosperităţi financiare; în această stare fiind, el ar fi furat bucuros o gumă de mestecat sau alte mărunţișuri din magazine, exact așa cum făcuse în copilărie.
• Adultul mânuia sume mari de bani cu subtilitatea, precauţia și șiretenia unui bancher și era dispus să cheltuiască bani ca să câștige bani.
• Însă o altă latură a sa avea fantezii legate de dăruirea întregii averi pentru binele comunităţii. Devenise o persoană evlavioasă și filantroapă și într-adevăr donase mari sume de bani, cu aceeași mărinimie sentimental ca tatăl său.

Pe măsură ce înflăcărarea filantropică se diminua, Copilul prelua controlul cu o iritare răzbunătoare la adresa beneficiarilor acestor bani, urmat de Adultul care se întreba pentru ce ar dori cineva să-și riște solvabilitatea din asemenea motive sentimentale.

În practică, unul dintre cele mai dificile aspecte ale analizei structurale este să-l faci pe pacient (sau student) să înţeleagă că Copilul, Adultul și Părintele nu sunt niște noţiuni comune sau niște neologisme interesante, ci fac trimitere la fenomene bazate pe realităţi factice.

Cazul domnului Segundo arată acest fapt destul de clar. Persoana care a furat gumă de mestecat nu a fost denumită Copil din comoditate sau deoarece copiii fură adesea, ci din cauza faptului că el însuși fura gumă copil fiind, cu aceeași atitudine nepăsătoare și utilizând aceeași tehnică. Adultul a fost denumit Adult nu din cauza faptului că juca rolul unui adult, imitând comportamentul oamenilor mari, ci pentru că acesta demonstra o testare a realităţii extrem de eficientă în cadrul operaţiunilor sale juridice și financiare. Părintele nu a fost denumit Părinte pentru că este tradiţional ca filantropii să fie „paterni“ și „materni“, ci deoarece el imită de fapt comportamentul și starea mentală a tatălui său în activităţile sale filantropice.