Bărbații văd mult mai roz relația de cuplu

Săgeata lui Cupidon, carte de publicată la Trei în 2010, este luată în vizor pe blogul de analiză tranzacțională MagicATGroup. Citez câteva din impresiile Irinei Filipache în marginea lucrării lui Robert J. Sternberg, un psiholog foarte apreciat peste Ocean, care ”propune o analiză a fenomenului iubirii dintr-o perspectivă psihologică, dar și culturală”. Și, să nu uit, acum puteți să cumpărați cartea la un preț redus chiar de pe site-ul editurii, pentru că face parte din ”Pachetul psihologului”.

    

Mi-a plăcut mai întâi că recenzia surprinde aspectul schimbător al atitudinilor față de acest ”construct cultural” numit dragoste (nu degeaba cartea are ca subtitlu ”Cursul dragostei în timp”):

Privind din perspectiva istoriei culturale, autorul observă ca dragostea este diferită de-a lungul epocilor. “În perioade dinstincte, culturile au definit dragostea destul de diferit. În unele vremuri, oamenii au crezut că dragostea include o componentă sexuală, pe când în altele au crezut că este o experiență nobilă, asexuală”.

Și ajungem și în vremurile noastre, când iubirea devine o ”descoperire de sine” 🙂

În ultimele două secole dragostea reprezintă fundația căsătoriei, ceea ce reprezintă o noutate și un progres față de timpurile în care căsătoriile erau aranjate. În anumite perioade istorice, dragostea și pasiunea au fost disociate. Dragostea a fost și este strâns legată de concepțiile asupra naturii umane. “Astăzi dragostea este vazută ca o metodă de descoperire a sinelui”.

Vă invit să citiți întreaga recenzie pe blogul de AT, dar nu înainte de a afla ce spun studiile de gen despre cât de satisfăcuți sunt ei și ele de relație:

Studiile au arătat diferențe de gen interesante, “care au indicat într-o manieră copleșitoare că barbații percep relațiile ca fiind mai bune decât le percep femeile”.

    

Cum să-i înţelegem pe ceilalţi şi să comunicăm armonios

O aprofundare complexă a relaţiilor dintre oameni, Ceilalţi şi eu – Cum să-ţi dezvolţi competenţele sociale este mai mult decât o descifrare a atitudinilor şi modului de socializare, a mesajelor ascunse în spatele cuvintelor şi a comportamentelor noastre. Este o carte despre deschidere, empatie, înţelegere şi respect faţă de oameni.

  

Izabelle Filliozat împărtăşeşte cu generozitate în această carte experienţa sa de 30 de ani ca psihoterapeut şi psiholog. Lucrarea sa este complexă şi extrem de utilă pentru oricine doreşte să se cunoască mai binepe sine dar şi pe cei din jur.

  

     

  

Mi-a plăcut extrem de mult faptul ca autoarea spune unele adevăruri pe care mulţi dintre noi nu avem curajul să le conştientizăm, preţuind fiecare individ şi comportament la adevărata sa valoare. Ne învaţă să înțelegem fără să judecăm, să fim deschişi fără a avea constrângeri şi să fim mult mai conştienţi de faptul ca suntem un întreg în continuă transformare ale cărui baze au fost puse încă din copilărie, începând cu constrângerile părinteşti pe care în timp societatea construieşte, influenţează şi modelează.

Pe parcursul familiarizării cu această lucrare, am recunoscut o multitudine de informaţii ce provind din analiza tranzacţională. Încă de la primul capitol autoarea face trimitere la cartea scrisă de Eric Berne Ce spui după bună ziua?.

Toate aspectele pe care Izabelle Filliozat le analizează sunt însoţite de exemple practice, studii, experimente şi analize personale, ceea ce face ca mesajul fiecărui capitol să fie foarte clar înţeles. Lectura este una serioasă, informaţia extrem de valoroasă şi deloc de neglijat. De aceea cartea necesită multă atenţie şi reală implicare în aprofundarea mesajelor sale.

Ceilalţi şi eu vorbește despre numeroasele situaţii în care ne putem afla ca indivizi: de la primul contact cu o persoana, la relaţiile dintre vecini, de la apartenenţa la grup până la influenţa socială, de la acceptarea codurilor până la asumarea responsabilităţii.

Pentru  mine această carte este un must read al tuturor celor interesaţi să se înţeleagă pe ei şi pe ceilalţi şi în acelaşi timp pentru toţi cei care îşi doresc să îşi dezvolte competenţele sociale.

  

Sursă: recenzie apărută pe bookblog.ro

  

Povestea banilor, spusă de Copil, Adult și Părinte (fragment dintr-un nou volum de Eric Berne)

După traducerea volumului de succes Ce spui după Bună ziua?, de Eric Berne, Editura Trei publică o nouă carte a fondatorului analizei tranzacționale: Analiza tranzacțională în psihoterapie. Vă propun mai jos un fragment în care veți face cunoștință cu cele trei ”stări ale eului”:

***

Domnul Segundo, primul care a dat un impuls dezvoltării analizei structurale, a relatat următoarea povestire: Un băiat de opt ani, aflat în vacanţă la fermă, în costumul său de cowboy, a ajutat un angajat să scoată șaua de pe un cal. Când au terminat, angajatul a zis:

„Mulţumesc, văcarule!“ la care ajutorul său i-a răspuns: „Nu sunt un văcar cu adevărat, sunt doar un băieţel“.

După care, pacientul a comentat:

„Adică exact așa mă simt. Nu sunt cu adevărat un avocat, sunt un băieţel“.

Domnul Segundo era un prosper avocat pledant, cu o mare reputaţie, care își crescuse familia cum se cuvine, desfășura activităţi în folosul comunităţii și era apreciat de cei din jur. Însă în terapie, avea adesea atitudinea unui băieţel. Uneori, în timpul ședinţei terapeutice, parcă întreba: „Vorbiţi cu avocatul sau cu băieţelul?“ Atunci când nu era la birou sau în sala de judecată, băieţelul era foarte predispus să preia controlul. S-ar fi retras într-o cabană la munte departe de familia lui, acolo unde avea o provizie de whisky, morfină, poze obscene și arme de foc. Acolo s-ar fi lăsat în voia fanteziilor copilărești, fantezii pe care le avusese ca băieţel și a unor genuri de activitate sexuală care sunt în mod normal etichetate ca „infantile“. Ulterior, după ce își lămurise într-o oarecare măsură ce anume era în el Adult și ce era Copil (în ceea ce-l privea, era cu adevărat avocat uneori, nu mereu un băieţel), domnul Segundo l-a introdus în scenă pe Părintele său. Adică, după ce activităţile și trăirile sale fuseseră puse în ordine în primele două categorii, erau anumite stări reziduale care nu se potriveau nicăieri. Acestea aveau un caracter special care amintea de felul în care și-i reprezentase pe părinţii săi. A fost necesară crearea unei a treia categorii care, după testarea ulterioară, s-a descoperit că are o certă validitate clinică. Acestor stări ale eului, spre deosebire de Adult și Copil, le lipsea caracterul autonom. Ele păreau să fi fost introduse din afară și să aibă un iz imitativ.

   

  

 

Trei aspecte evident diferite se manifestau și în felul cum trata banii.

• Copilul era lipsit de bani și avea metode deplorabile de asigurare a unei prosperităţi financiare; în această stare fiind, el ar fi furat bucuros o gumă de mestecat sau alte mărunţișuri din magazine, exact așa cum făcuse în copilărie.
• Adultul mânuia sume mari de bani cu subtilitatea, precauţia și șiretenia unui bancher și era dispus să cheltuiască bani ca să câștige bani.
• Însă o altă latură a sa avea fantezii legate de dăruirea întregii averi pentru binele comunităţii. Devenise o persoană evlavioasă și filantroapă și într-adevăr donase mari sume de bani, cu aceeași mărinimie sentimental ca tatăl său.

Pe măsură ce înflăcărarea filantropică se diminua, Copilul prelua controlul cu o iritare răzbunătoare la adresa beneficiarilor acestor bani, urmat de Adultul care se întreba pentru ce ar dori cineva să-și riște solvabilitatea din asemenea motive sentimentale.

În practică, unul dintre cele mai dificile aspecte ale analizei structurale este să-l faci pe pacient (sau student) să înţeleagă că Copilul, Adultul și Părintele nu sunt niște noţiuni comune sau niște neologisme interesante, ci fac trimitere la fenomene bazate pe realităţi factice.

Cazul domnului Segundo arată acest fapt destul de clar. Persoana care a furat gumă de mestecat nu a fost denumită Copil din comoditate sau deoarece copiii fură adesea, ci din cauza faptului că el însuși fura gumă copil fiind, cu aceeași atitudine nepăsătoare și utilizând aceeași tehnică. Adultul a fost denumit Adult nu din cauza faptului că juca rolul unui adult, imitând comportamentul oamenilor mari, ci pentru că acesta demonstra o testare a realităţii extrem de eficientă în cadrul operaţiunilor sale juridice și financiare. Părintele nu a fost denumit Părinte pentru că este tradiţional ca filantropii să fie „paterni“ și „materni“, ci deoarece el imită de fapt comportamentul și starea mentală a tatălui său în activităţile sale filantropice.