Tag Archive: copil



După traducerea volumului de succes Ce spui după Bună ziua?, de Eric Berne, Editura Trei publică o nouă carte a fondatorului analizei tranzacționale: Analiza tranzacțională în psihoterapie. Vă propun mai jos un fragment în care veți face cunoștință cu cele trei ”stări ale eului”:

***

Domnul Segundo, primul care a dat un impuls dezvoltării analizei structurale, a relatat următoarea povestire: Un băiat de opt ani, aflat în vacanţă la fermă, în costumul său de cowboy, a ajutat un angajat să scoată șaua de pe un cal. Când au terminat, angajatul a zis:

„Mulţumesc, văcarule!“ la care ajutorul său i-a răspuns: „Nu sunt un văcar cu adevărat, sunt doar un băieţel“.

După care, pacientul a comentat:

„Adică exact așa mă simt. Nu sunt cu adevărat un avocat, sunt un băieţel“.

Domnul Segundo era un prosper avocat pledant, cu o mare reputaţie, care își crescuse familia cum se cuvine, desfășura activităţi în folosul comunităţii și era apreciat de cei din jur. Însă în terapie, avea adesea atitudinea unui băieţel. Uneori, în timpul ședinţei terapeutice, parcă întreba: „Vorbiţi cu avocatul sau cu băieţelul?“ Atunci când nu era la birou sau în sala de judecată, băieţelul era foarte predispus să preia controlul. S-ar fi retras într-o cabană la munte departe de familia lui, acolo unde avea o provizie de whisky, morfină, poze obscene și arme de foc. Acolo s-ar fi lăsat în voia fanteziilor copilărești, fantezii pe care le avusese ca băieţel și a unor genuri de activitate sexuală care sunt în mod normal etichetate ca „infantile“. Ulterior, după ce își lămurise într-o oarecare măsură ce anume era în el Adult și ce era Copil (în ceea ce-l privea, era cu adevărat avocat uneori, nu mereu un băieţel), domnul Segundo l-a introdus în scenă pe Părintele său. Adică, după ce activităţile și trăirile sale fuseseră puse în ordine în primele două categorii, erau anumite stări reziduale care nu se potriveau nicăieri. Acestea aveau un caracter special care amintea de felul în care și-i reprezentase pe părinţii săi. A fost necesară crearea unei a treia categorii care, după testarea ulterioară, s-a descoperit că are o certă validitate clinică. Acestor stări ale eului, spre deosebire de Adult și Copil, le lipsea caracterul autonom. Ele păreau să fi fost introduse din afară și să aibă un iz imitativ.

   

  

 

Trei aspecte evident diferite se manifestau și în felul cum trata banii.

  • Copilul era lipsit de bani și avea metode deplorabile de asigurare a unei prosperităţi financiare; în această stare fiind, el ar fi furat bucuros o gumă de mestecat sau alte mărunţișuri din magazine, exact așa cum făcuse în copilărie.
  • Adultul mânuia sume mari de bani cu subtilitatea, precauţia și șiretenia unui bancher și era dispus să cheltuiască bani ca să câștige bani.
  • Însă o altă latură a sa avea fantezii legate de dăruirea întregii averi pentru binele comunităţii. Devenise o persoană evlavioasă și filantroapă și într-adevăr donase mari sume de bani, cu aceeași mărinimie sentimental ca tatăl său.

Pe măsură ce înflăcărarea filantropică se diminua, Copilul prelua controlul cu o iritare răzbunătoare la adresa beneficiarilor acestor bani, urmat de Adultul care se întreba pentru ce ar dori cineva să-și riște solvabilitatea din asemenea motive sentimentale.

În practică, unul dintre cele mai dificile aspecte ale analizei structurale este să-l faci pe pacient (sau student) să înţeleagă că Copilul, Adultul și Părintele nu sunt niște noţiuni comune sau niște neologisme interesante, ci fac trimitere la fenomene bazate pe realităţi factice.

Cazul domnului Segundo arată acest fapt destul de clar. Persoana care a furat gumă de mestecat nu a fost denumită Copil din comoditate sau deoarece copiii fură adesea, ci din cauza faptului că el însuși fura gumă copil fiind, cu aceeași atitudine nepăsătoare și utilizând aceeași tehnică. Adultul a fost denumit Adult nu din cauza faptului că juca rolul unui adult, imitând comportamentul oamenilor mari, ci pentru că acesta demonstra o testare a realităţii extrem de eficientă în cadrul operaţiunilor sale juridice și financiare. Părintele nu a fost denumit Părinte pentru că este tradiţional ca filantropii să fie „paterni“ și „materni“, ci deoarece el imită de fapt comportamentul și starea mentală a tatălui său în activităţile sale filantropice.

Psihanaliza domnului Goe


Copilul răsfăţat este nevoit să suporte o lipsă în satisfacerea nevoilor sale de către părinte.

Tocmai părinţii care se feresc de răsfăţ sunt cei ce răsfaţă. Ei nu răspund nevoilor fireşti ale copilului şi de aceea sunt tentaţi să supraliciteze în cazul dorinţelor.

De pildă, unii părinţii pot să nu răspundă nevoii normale a bebeluşului de a fi ţinut în braţe pentru a „nu-l răsfăţa“. În schimb, ei se pot preocupa prea mult de aspectul alimentar, de curăţenie sau de jucării tocmai pentru a compensa absenţa apropierii fizice (abia acum răsfaţă).

 

Adulţii pot considera a fi răsfăţ sau mofturi acele cerinţe incomode sau pe care nu le înţeleg, deşi acestea pot exprima nevoi ale copilului ce trebuie satisfăcute. Orice copil are nevoie să fie ţinut în braţe, să fie dezmierdat, să se simtă iubit. Orice copil are dreptul să plângă, să refuze, să ţipe, să sară, să nu înţeleagă, să nu vrea, să încerce, să testeze, să experimenteze.

     

   

    

Răspunsul natural la nevoile copilului şi toleranţa faţă de manifestările sale nu înseamnă răsfăţ. A satisface dorinţele copilului sau a supralicita unele nevoi în detrimentul satisfacerii altora duce la răsfăţ. Dacă mediul familial este unul echilibrat şi securizant, relaţiile părinţilor cu copilul sunt sănătoase, dacă există hotare asiguratoare — copilul nu poate fi răsfăţat.

Răsfăţul veritabil este un simptom ce relevă o disfuncţie a mediului parental în care trăieşte copilul. Este o formă specifică de manifestare a copilului deznădăjduit ce se împotriveşte depresiei de a nu fi înţeles, de a nu i se răspunde nevoilor sale. Cerinţele numeroase şi iraţionale ale copilului arată că are nevoi cărora nimeni nu le răspunde (cu timpul, nici el nu le mai poate numi ca atare). Copilul răsfăţat se confruntă în mod dureros cu o lipsă în relaţia sa cu părinţii, pe care aceştia vor să o compenseze prin supralicitarea altor aspecte (asemeni omului ce-şi ascunde chelia cu firele de păr dintr-o altă parte a capului).

O fetiţă de 3 ani i-a cerut mamei brânză. Mama, cu treabă multă, i-a propus fetei să mănânce nişte prune scuturate prin iarbă până când va putea să-i dea de mâncare. Fetiţa atunci a fost nedumerită: „Eu îţi cer brânză şi tu îmi dai prune?“ Pornind de la acest exemplu, un copil răsfăţat atunci când ar vrea „brânză“ ar cere „prune“ şi ar fi nemulţumit când le primeşte.

 

Este un exemplu tipic de încercare a înlocuirii a ceva cerut cu altceva ce poate fi oferit mai lesne: timpul cu bani, afecţiunea cu mâncare, grija cu angoasă, limitele cu interdicţii. Incapacitatea părinţilor de a satisface nevoile reale ale copilului duce la încercări de compensare încărcate de vinovăţie. Astfel, părinţi cu preocupări acaparante, ce nu-i oferă copilului suficient timp, îi propun compensaţii materiale (jucării, haine). Părinţi care nu pot oferi afecţiune oferă angoasă sub forma respectabilă a grijii exagerate.

  

  

  

Lipsa copilului şi vinovăţia părintelui generează o relaţie de dependenţă unde primul nu-şi mai conştientizează nevoile, iar cel de-al doilea satisface doar dorinţe (nu şi nevoi). Dorinţele copilului curg în avalanşă, iar împlinirea lor generează nemulţumire şi formularea imediată a unei dorinţe noi.

 Adesea, un părinte dependent are un copil răsfăţat. Aici, exemplul lui Caragiale în „Domnu’ Goe“ este remarcabil. Ţaţa, mamiţa şi mamare sunt trei segmente ce doar împreună formează o unitate androgină şi autosuficientă: mama cu bebeluşele ei. Pentru aceasta, copilul real nu este decât o fantasmă, o păpuşă fără nevoi reale, dar ideală ca spaţiu de proiecţie pentru dorinţe. Ele se joacă cu o păpuşă numită Goe, o sărută, o costumează în „marinel“, îi atribuie, când rol de bărbat, când de căţeluş de companie gratulat cu „ciucalată“. O păpuşă uneori uitată şi alteori supraînvestită afectiv. Ca orice păpuşă, Goe, indiferent ce ar face în real, nu reuşeşte să iasă din cadrul fantasmatic al mamelor sale: orice semnal de alarmă ar trage nu le poate tulbura liniştita visare.

Fragment din volumul

Cum întâmpinăm copilul ca părinţi, bunici, medici şi educatori

de Speranța Farca


”Copilul funcţionează ca primul psihoterapeut al părintelui său”, observă Dorin Liviu-Bîtfoi într-o recenzie la volumul Dificultatea de a trăi al celebrei psihanaliste Françoise Dolto.

***

”Fiul meu, Jean, avea doi ani şi jumătate. Suntem invitaţi la cină la nişte prieteni, dar eu uit să notez invitaţia şi nu ne ducem. A doua zi, prietenii respectivi îmi telefonează. Jean se uită la mine şi îmi vede figura descumpănită când îmi dau seama că am uitat. Se agită preocupat şi se învârte supărat în jurul meu spunându-mi:

‘Mama, ai o figură «cam, cam»’.

Era expresia pe care o folosea când vedea o umbră pe chipul mamei, care pentru el reprezenta seninătatea olimpiană… Ceea ce însemna: ‘Ce se întâmplă?’ Îi spun:

‘Vezi şi tu, nu-mi place ce am făcut!’

El întreabă: ‘Şi tata, ce o să spună?’.

Îi răspund: ‘O să spună: «nu mă pot baza pe soţia mea. Ea trebuie să ţină minte că urmează să mergem în vizită sau că suntem invitaţi la masă…» şi aşa şi este. Gata! Ţi-am spus tot!’ şi chiar eram foarte supărată.

Jean pleacă, iar eu, foarte amărâtă, nu mă pot împiedica să nu întorc mai departe pe toate feţele cina ratată. Peste câteva clipe îl văd pe Jean că se întoarce cu o cască pe cap şi înarmat până-n dinţi cu un fel de puşcă, cu nişte arcuri cu săgeţi, centiroane, un soi de sabie, pe scurt, cu tot ce a găsit pe post de echipament reprezentativ, însemne ale autorităţii şi ale gloriei victorioase. Se aşează în faţa mea şi îmi spune pe un ton agresiv:

‘Păi, să ştii, dacă nu îţi place ce ai făcut, gata’, şi îşi azvârle pe jos casca, centironul, sabia…, ‘de-acum înainte am să fiu rău, am să fiu un băiat rău toată viaţa mea’, iar cu o voce tot mai puternică strigă: ‘Şi am să fiu un nimeni! Gata!’

Furioasă pe reacţia lui şi la fel de supărată pe ce făcusem eu, mă trezesc că dau un şut în tot acel arsenal şi îi spun:

‘Să ştii că nu o să-mi schimb mutra de dragul tău, lasă-mă-n pace!’.

Jean adună totul fără să mai scoată o vorbă şi pleacă. Iar eu îmi văd de treburile obişnuite în acea duminică dimineaţă şi încetul cu încetul mă liniştesc de tot. Peste o oră, Jean vine înapoi, se învârte pe lângă mine şi îmi spune:

‘Nu prea-ţi place ce ai făcut… dar mai încolo, diseară, când tata o să te certe puţin, o să-ţi placă ce-ai făcut.’ Îi răspund: ‘Bineînţeles! – Şi tata o să spună că eşti o soţie bună? – Bineînţeles! – Şi atunci ce o să faceţi? – Păi, o să le ducem flori prietenilor. – Şi pe urmă, gata, o să-ţi placă iar ce ai făcut? – Sigur. – Atunci eşti o mamă bună, pot să-mi pun iar puşca şi casca.’ „

Iată un exemplu de dependenţă a structurării unui copil în raport cu mama sa, în situaţia în care aceasta are o scădere în raport cu imaginea idealizată pe care o are copilul asupra ei şi raporturilor ei cu tata. Faptul că lucrurile sunt reparabile îi oferă copilului o siguranţă să creadă că mai există o soluţie pentru această scădere sau impas al mamei, care îl afectează direct, prin identificare, ca şi cum ar fi a lui. O nerecunoaştere a problemei, o evitare a ei printr-o minciună aparent liniştitoare, i-ar fi luat orice posibilitate de a reacţiona în faţa depresiei momentane a mamei.

Acest exemplu de psihanaliză sau interpretare ad-hoc, spontană a copilului e desprins din cartea Dificultatea de a trăi. Povestiri psihanalitice despre copii de Françoise Dolto, fiind chiar un caz inspirat de fiul celebrei psihanaliste franceze. Cartea a fost nu demult tradusă la Editura Trei şi are o dimensiune respectabilă de peste 600 de pagini, fiind alcătuită din diferite articole şi conferinţe ale lui Dolto. Aşa cum spune de altfel prefaţatorul francez, Gérard Guillerault, este cea mai diversă lucrare a lui Dolto. […]

Citește continuarea recenziei pe blogul Cafe Gradiva.

%d blogeri au apreciat: