Tag Archive: traumă



Exercitii practiceÎn 1928, rusoaica Bluma Zeigarnik, care lucra la Berlin sub conducerea psihologului Kurt Lewin, a arătat că ne amintim mai bine ceea ce este neîncheiat, decât ceea ce este terminat.

„Uităm” ceea ce a fost încheiat, îl „aşezăm” într-un colţ al memoriei şi nu ne mai gândim la el. Dimpotrivă, ne amintim de o sarcină întreruptă sau neîncheiată, ea continuă să ne macine, să fie analizată întruna, să ne umble prin minte vreme de luni şi de ani întregi. Ne amintim şi de doliurile nefăcute şi încercăm să refacem istoria trecutului. Acest efect chinuitor al sarcinilor neîncheiate este cunoscut azi sub numele de efectul Zeigarnik. În mod concret, o sarcină neîncheiată, un doliu nefăcut – la ce se referă aceste lucruri? Cum am mai spus, se referă la un număr până la urmă destul de restrâns de situaţii inacceptabile: o moarte, o trădare, o sinucidere, un jaf, un viol, un incest, ani de închisoare pentru datorii sau crimă, o şedere într-un spital psihiatric… Dificultatea este că trebuie să facem doliul în numele generaţiilor care ne-au precedat, să închidem trecutul, să îl îngropăm, atunci când actele respective sunt insuportabile. Şi atunci? Ce aţi putea face ca să opriţi această continuă repetare şi să luaţi viaţa de la capăt? Cum să închideţi sistemul? Aceasta depinde de fiecare dintre voi şi de ce anume s-a întâmplat. Puteţi ierta, bineînţeles, dar nu este singura soluţie. Există şi altele, care sunt acte simbolice. Important este să faceţi ceva.

  • Françoise Dolto, de exemplu, te punea să scrii pe foi de hârtie ce nu mergea, apoi hârtia era îngropată în cimitir sau arsă pentru a termina cu trecutul.
  • Sau poţi să cânţi un cântec de leagăn pentru a închide o tensiune legată de moartea unui copil survenită în urmă cu secole, pe vremea cruciadelor.
  • Sau să sădeşti un arbust sau o plantă la o cotitură a drumului pentru cineva la care ai ţinut.
  • Sau chiar să cedezi o parte dintr-o moştenire pe care ai primit-o pe nedrept.

Nu există o reţetă miraculoasă. Este rândul vostru să inventaţi, cu propriile voastre mijloace, reacţia care vă va conveni. Veţi vedea, de multe ori răspunsul se iveşte pe neaşteptate, evident şi inevitabil.

Fragment din Exerciții practice de psihogenealogie, de A. Schutzenberger

 

Psihologii nu sunt poeţi


IuliaDar unii dintre ei pot fi surse de inspiraţie. Iuliana Alexa a consemnat peste treizeci de interviuri cu psihologi şi psihoterapeuţi români, o categorie profesională discretă în societatea românească.

Intervievatoarea însăşi menţionează în prefaţa volumului: „Sunt cei care nu apar în presă, de obicei, care, prin natura meseriei, cultivă discreţia, dar care au de spus lucruri mult mai interesante şi mai importante decît cei care populează spaţiul media mainstream. Sunt cei care gândesc aplicat la realitate, care pot oferi soluţii sau care te ajută să le vezi şi singur. Cred că ei fac realmente lumea un pic mai bună şi mai deşteaptă.” Tematica interviurilor este la fel de diversă pe cît este paleta orientărilor psihoterapeutice ale profesioniştilor invitaţi: de la educaţia copiilor, la adulter, relaţiile reuşite sau nefericite, de la depresie la educarea optimismului, de la singurătate la criza vîrstei de mijloc. Prin urmare, toate temele vieţii umane, care pot pune o persoană în dificultate sau îi pot oferi resurse pentru a se dezvolta.

Un simplu interviu nu produce schimbare, dar poate confirma unele idei pe care le avem sau poate însemna acel declic care să ducă la schimbare. De exemplu, Ion Vianu subliniază că „nu există izvor mai mare de nereuşită şi amărăciune ca angajarea pe o cale care nu ţi-e proprie”(p. 114), într-o discuţie despre autenticitate, caracter şi viaţă împlinită. Pe de altă parte, Vasile Dem. Zamfirescu, vorbind despre nevroza românească, arată cum calea proprie a românilor, ca manifestare a resentimentului social general, este de a lucra nu pentru binele propriu, ci pentru răul altuia.
În contrast cu multe din comentariile psihanaliştilor (care constituie, se pare, procentul cel mai mare de terapeuţi intervievaţi), unii văd lucrurile mai simplu (şi în acelaşi timp, atît de complex!): „copiii moştenesc de la tată comportamentul sexual” (p. 106), iar atractivitatea se învaţă.

Oricare ar fi forma sub care se prezintă cunoştinţele psihologice actuale, unele lucruri sunt constante:Romanii la psiholog
Starea de bine se învaţă
– Un interior „amenajat” prin conştientizarea de sine şi acceptare previne depresia şi moderează reacţiile la stres
– Mintea şi corpul nostru transmit mesaje corecte în ceea ce ne priveşte, de cele mai multe ori, dar ţine de noi să facem interpretarea
– Iubirea se învaţă, iar inteligenţa fără emoţie nu ne duce prea departe
– Singurătatea poate fi o decizie asumată
– Fiecare perioadă social-istorică are o modă în patologie. În meniul contemporan: atacurile de panică.
– Traumele interioare sunt oportunităţi de învăţare
– Hipercontrolul este sursă de nefericire

Prin urmare….

Citește continuarea recenziei scrisa de Mihaela Butnaru pe Bookblog.ro


Bărbatul pe care îl vom prezenta în continuare este căsătorit și a fost heterosexual toată viaţa, având un comportament masculin normal și o profesie masculină; a fost condamnat de trei ori pentru exhibiţionism.

Deși a fost închis anterior, iar acum se află în eliberare condiţionată, el își riscă mariajul, profesia și reputaţia continuând să săvârșească acest act pervers o dată sau de două ori pe parcursul unei perioade de două săptămâni. Acest lucru se întâmplă de regulă în urma unei umiliri, cel mai adesea trăită la serviciu sau în relaţia cu soţia lui. Ulterior, simte o tensiune neerotică ce îl împinge pe stradă, în căutarea unei zone necunoscute unde să întâlnească o femeie sau o fată necunoscută căreia să îi arate penisul. Alege persoane străine; nu a făcut niciodată acest lucru cu femeile pe care le cunoaște. Dacă se întâmplă ca femeile să nu se simtă ofensate și să înceapă să glumească, pretinzând că sunt interesate, dispare din zonă. Însă atunci când femeia respectivă se înfurie și sună la poliţie — atunci când pare să fie pus în faţa riscului suprem —, bărbatul descoperă că ezită să fugă. Cu toate că sentimentul de teamă sporește, acesta se îmbină cu o senzaţie de confuzie care duce la imobilitate. Iar dacă această stare de letargie și excitaţie durează prea mult, atunci este prins.

PerversiuneaCel care nu este exhibiţionist, atunci când nu înţelege, crede că acest bărbat este prost. Iar la momentul arestării starea de spirit a acestui bărbat pare și mai stranie: în centrul sentimentelor lui de dezastru descoperim o liniște nebună, calmă, plăcută. Cred că putem înţelege acest lucru: și-a asumat riscul și l-a depășit; trauma s-a transformat în triumf. Faptul că a fost învins de poliţie are pentru el o semnificaţie mai măruntă decât faptul că a fost victorios asupra femeii necunoscute.

Astfel, femeia care este șocată, care se înfurie și care, pe deasupra, se înspăimântă, care creează agitaţie și care cheamă poliţia demonstrează că el a inversat situaţia din copilărie. Ea acceptă o parte necesară a perversiunii lui; acum, ea este atacată, iar el este atacatorul. Chiar dacă este arestat, acest bărbat este neobișnuit de liniștit, deoarece arestarea indică — pe scurt — că în realitate el are un penis de bună calitate, suficient de puternic pentru a provoca o așa perturbaţie în societate. Astfel, nu ne mai surprinde să descoperim că rata arestărilor în exhibiţionism este mai mare decât în oricare altă perversiune.

Fragment din Perversiunea. Forma erotică a urii de Robert J. Stoller

 

 

7 etape ale unui debriefing psihologic


Debriefing‑ul se aplică întregului personal din serviciile de urgenţă implicat într‑un „incident critic“: salvatori, pompieri, poliţişti, infirmieri, persoane cu funcţii de conducere, asistenţi sociali, psihologi şi medici.

 

Pentru Mitchell, există patru deosebiri între debriefing şi intervenţia terapeutică:

1) desfăşurarea strictă a debriefing‑ului versus desfăşurarea flexibilă a terapiei;

2) povestirea evenimentului versus retrăirea lui;

3) neinterpretare versus interpretare;

4) explicare şi consiliere versus ascultare neutră.

Eficienţa maximă se obţine în cazul unui efectiv de 5 până la 12 persoane, ceea ce permite fiecăreia să se exprime de mai multe ori în timpul şedinţei care durează 2 până la 4 ore, cu intervenţii suficient de lungi. Dacă efectivul este mai mare, se recomandă divizarea în subgrupuri.

Procedura de debriefing trebuie să se desfăşoare exact în 7 etape:

  1. 16 conferinteEtapa numită „introducere“

Această etapă constă în a prezenta subiecţilor cadrul, spiritul şi regulile metodei, în a‑i asigura de respectarea confidenţialităţii şi în a‑i informa că demersurile narative le vor permite să se elibereze de aspectul „absurd“ al incidentului.

  1. Etapa „faptelor“

În această etapă, fiecare este încurajat să prezinte minuţios ce s‑a întâmplat în jurul lui înainte, în timpul şi după eveniment.

  1. Etapa „cogniţiilor“

Este etapa în care i se cere fiecărui subiect să spună ce a gândit înainte, în timpul şi după eveniment.

Fragment din:

  1. Etapa „reacţiilor“

Se cere subiecţilor să identifice şi să‑şi exprime trăirile din momentul incidentului.

  1. Etapa „simptomelor“

Subiecţii sunt îndemnaţi să formuleze simptomele somatice şi psihice simţite în timpul evenimentului şi după încheierea lui.

  1. Etapa „informării“

În termeni simpli, liderul intervine pentru a explica ce înseamnă stresul şi evoluţia lui, dar şi impactul asupra muncii şi vieţii subiectului. El insistă pe caracterul „normal“ al simptomelor resimţite, „dedramatizează“ trăirea lor şi semnalează rolul benefic al igienei vieţii şi al „suportului social“ primit din partea anturajului.

  1. Etapa de „îmbogăţire a experienţei“ şi sinteza

Liderul explică participanţilor că, vorbind şi ascultându‑i pe ceilalţi povestind despre ce au văzut şi formulând ceea ce au simţit, ei au dobândit o mai bună cunoaştere a evenimentului, au înţeles „normalitatea“ reacţiei lor, s‑au eliberat de cogniţiile eronate şi emoţiile lor perturbate şi că, acum, au ieşit din această experienţă mai puternici, mai uniţi şi mai bine înarmaţi să facă faţă viitorului.

  


Va invitam sambata, 21 aprilie, ora 17.30, la evenimentul de lansare al cartii Trauma, atasament, constelatii familiale de Franz Ruppert. Lansarea va avea loc in prezenta autorului la Euro Hotels International Polizu (Str. Gheorghe Polizu nr.4, Sector 1, Bucuresti) in cadrul workshop-ului de constelatii familiale centrate pe trauma: VINDECAREA RANILOR NOASTRE PROFUNDE.

PSIHOTERAPIA TRAUMEI

Teoria constelatiilor familiale deschide noi cai de acces catre profunzimile sufletului uman unde se afla resurse nebanuite de vindecare a durerilor noastre! Simptomele aparute dupa experientele traumatizante sunt numeroase si blocheaza functionarea si evolutia fireasca a persoanei afectate. Suferinta nu atinge doar persoana ranita, ci si pe cei din apropierea ei, cei cu care aceasta se afla in legatura emotionala. De aceea, intelegerea si dezvoltarea unor teorii si maniere de lucru cu persoanele traumatizate sunt de importanta capitala pentru psihologie, medicina si celelalte stiinte care abordeaza psihicul uman.

Prof. dr. Franz Ruppert este psiholog, profesor de psihologie la Katholische Stiftungsfachhochschule din München si psihoterapeut. Din 1994 lucreaza cu constelatii familiale si organizationale in grupuri, iar din 1999 se ocupa cu formarea facilitatorilor; s-a specializat in psihoterapia tulburarilor psihice grave, a depresiei, precum si a tulburarilor de personalitate borderline.

Citește și: Cum se transmit traumele peste generații?


M. este o femeie tânără, poartă o coafură punk, o vestimentaţie punk şi un cercel în nas. Aspectul ei este expresia interiorului ei. Este instabilă, se simte neiubită şi are o relaţie foarte proastă cu mama ei.

Cu câţiva ani în urmă a fost sechestrată de către un cunoscut într-o cameră şi violată ore în şir. Acum este însărcinată, iar bărbatul cu care a rămas gravidă se ocupă, printre altele, cu traficul de droguri.

În copilărie, mama doamnei M. fusese abuzată sexual de tatăl ei. Chiar şi mama mamei fusese violată în timpul războiului.

Cât de mari sunt şansele viitorului copil de a dezvolta un ataşament sănătos şi sigur cu mama şi cu tatăl său? Va trece prin viaţă fără propria sa experienţă traumatică? Va deveni el însuşi făptaş? Ce ar putea împiedica toate acestea?

Fragment din:    

  

   

Metoda constelaţiei familiale mi-a oferit posibilitatea de a identifica în modul cel mai clar legătura fundamentală dintre ataşament şi traumă.

Folosirea acestei metode arată că unele dintre aceste ataşamente sunt grav tulburate şi, de aceea, familii întregi trăiesc într-un haos emoţional. Aceste tulburări de ataşament rezultă din faptul că anumite evenimente din respectivele sisteme familiale nu pot fi anihilate psihic şi, de aceea, nu duc la linişte sufletească. Bert Hellinger, fondatorul constelaţiei familiale, nu a dezvoltat o sistematizare a acestui tip de evenimente. El sesizează intuitiv, de la caz la caz, ceea ce acţionează mai departe peste generaţii, în evenimentele esenţiale dintr-o familie. În lumina teoriei traumei iese imediat la iveală că există evenimente traumatice – părinţi decedaţi devreme, copii daţi spre adopţie, abuz sexual şi altele – care tulbură durabil relaţiile dintre membrii familiei şi care pot apărea apoi la unii dintre ei ca simptome de tulburări psihice.

Combinând conceptul de ataşament cu cel de traumă, putem formula ca legitate: o mamă care a suferit o traumă transmite necondiţionat, într-o formă sau alta, această experienţă copilului ei. Apoi experienţa traumatică continuă să acţioneze asupra mai multor generaţii.

     

 

%d blogeri au apreciat: