Libero încă mai credea că onoarea sălăşluieşte undeva în cerul înalt şi pur, ce conta că nimeni nu băgase de seamă.

Trebuia să se ţină departe de politică şi de morală, deja infectate de morbul actualităţii, şi să se refugieze în pustiurile aride ale metafizicii, în compania acelor autori care cu siguranţă nu aveau să intre vreodată în atenţia jurnaliştilor. Se hotărî deci că va scrie o dizertaţie despre Sfântul Augustin. Matthieu, a cărui prietenie semăna uneori cu un soi de aprobare servilă, l-a ales pe Leibniz şi s-a rătăcit neîncrezător prin labirinturile ameţitoare ale înţelegerii divine, la umbra neverosimilei piramide a lumilor posibile, unde mîna lui, multiplicată la infinit, putea în sfîrşit poposi pe obrazul lui Judith.

Libero citea cele patru predici despre căderea Romei cu sentimentul că îndeplineşte un act de supremă rezistenţă, citea Cetatea lui Dumnezeu, dar pe măsură ce zilele se scurtau, ultimele speranţe i se topeau în ceaţa ploioasă care persista pe trotuarele ude. Totul era trist şi murdar, nimic nu mai stătea scris în cer, în afară de semnele de furtună sau de ploaia măruntă, iar cei care luptau meritau aceeaşi ură ca învingătorii, poate că nu erau ticăloşi, dar oricum erau nişte măscărici rataţi, în frunte cu el însuşi. Fuseseră educaţi să producă dizertaţii şi comentarii, cu atît mai inutile cu cît erau mai ireproşabile, fiindcă pesemne lumea mai avea nevoie de Augustin, de Leibniz, dar nu avea ce face cu exegeţii lor, iar Libero ajunsese acum să se dispreţuiască pe sine pentru toţi profesorii ăia ai lui, pentru toţi scribii şi filistinii, fără nicio deosebire, ca şi pentru colegii lui, începînd cu Judith Haller, pentru care îl certa pe Matthieu că tot o mai vede, deşi fata oscila clar între prostie şi pedanterie ridicolă.

 

Vă așteptăm vineri la lansarea de la Bookfest

în prezența autorului:

Banner Blog_Jerome Ferrari  

  

Nimic nu scăpa dispreţului lui, nici măcar Augustin, pe care, odată ce îl înţelesese mai bine ca oricînd, nu-l mai suporta. Nu mai vedea în el decît barbarul incult care jubila în faţa căderii Imperiului, numai fiindcă asta însemna începutul lumii mediocrilor şi a domniei sclavilor, din care şi el făcea parte. Predicile supurau de satisfacţie răzbunătoare şi perversă, lumea veche a zeilor şi a poeţilor tocmai pierea sub ochii lui, înecată de creştinism şi de hoarda lui respingătoare de asceţi şi martiri. Augustin îşi ascundea însă jubilaţia sub accente ipocrite de milă şi de înţelepciune, cum fac întotdeauna prelaţii.

De bine de rău, Libero îşi încheie dizertaţia, dar într-o asemenea stare de epuizare morală, încît nu-şi mai punea problema continuării studiilor. Cînd a aflat că Bernard Gratas şi-a încheiat glorios procesul de boschetizare, a înţeles că i se oferea o ocazie nesperată, aşa că i-a spus lui Matthieu că trebuia neapărat să închirieze localul. Evident, Matthieu a fost entuziasmat. La începutul verii, cînd au sosit în sat, Bernard Gratas tocmai o anunţase pe Marie-Angele că n-avea cum să-i plătească chiria, din pricina nemeritatelor pierderi la poker, iar noile palme încasate de la Vincent Leandri n-au mai avut ce să schimbe. Marie-Angele a primit vestea ca pe o fatalitate. Nemaisperînd vreo redresare a situaţiei, se gîndea mai degrabă să-l lase pe Gratas să administreze barul pînă în septembrie, decît să se ocupe iarăşi ea de el, poate-poate o să-i plătească măcar o parte din datorie. Şi uite că Libero şi Matthieu veniseră să-şi ofere serviciile. Şi-a dat repede seama că era greu ca băieţii să facă ceva mai prost decît predecesorii lor.

Dar de unde aveau să ia banii? Încredere avea în ei, și ştia de cînd erau de-o şchioapă şi era convinsă că n-au de gînd să o fure, doar că şi ea trebuia să mănînce, aşa că avea nevoie de bani în avans. Libero a reuşit să adune două mii de euro, pledîndu-şi cauza pe lîngă fraţii şi surorile lui. Iar Matthieu le-a vorbit despre proiect alor lui prin iulie, într-o seară, la cina familială. Claudie şi Jacques au pus tacîmurile pe masă, în timp ce bunicu-său îşi mînca supa tacticos.

— Cum, crezi c-o să-ţi dăm bani ca să-ţi întrerupi studiile şi să te faci patron de cîrciumă? Tu chiar vorbeşti serios?

A dat să insiste, crezînd că are argumente imbatabile, dar maică-sa i-a tăiat-o scurt:

— Să nu te-aud.

Era albă de furie.

— Ridică-te de la masă imediat. Nu vreau să te mai văd în ochi.

Se simţea umilit, dar s-a supus fără să crîcnească. I-a telefonat soră-sii să-i ceară sprijinul, dar n-a avut trecere. Aurelie a izbucnit în rîs.

— Asta chiar e bună! Şi ţi-ai închipuit că mama o să sară în sus de bucurie?

Matthieu a încercat iar să se apere, dar n-a fost ascultat.

— Maturizează-te şi tu puţin. Începi să fii chiar enervant.

S-a dus la Libero să-i dea vestea proastă şi s-au îmbătat amîndoi de supărare. Cînd s-a trezit a doua zi spre prînz cu o durere de cap pe care o datora în parte disperării, în parte alcoolului, bunicu-său stătea pe scaun lîngă patul lui. Matthieu s-a ridicat vai de mama lui, iar Marcel l-a privit dintr-odată cu neaşteptată bunăvoinţă.

— Băiete, tu chiar vrei să te instalezi aici şi să preiei barul?

Matthieu a dat vag din cap.

— Uite ce-o să fac eu: o să plătesc chiria pe anul ăsta, o s-o plătesc şi pe aia de anul viitor. Pe urmă nu mai vezi niciun ban, dar niciunul, nicio lescaie. Ai timp doi ani să dovedeşti ce eşti în stare.

 

Fragment din romanul Predica despre căderea Romei de Jerrome Ferrari  

  

Reclame