Tag Archive: Goncourt



Jérôme Ferrari, laureat al Premiului Goncourt 2012, vă aşteaptă marți, 13 ianuarie 2015, de la ora 18.30, la Librăria Humanitas Cişmigiu.

Scriitorul-filosof va prezenta publicului Predică despre căderea Romei şi va citi fragmente din roman, împreună cu actriţa Medeea Marinescu.

Evenimentul este organizat de Biroul Regional pentru Europa Centrală şi Orientală al Agenţiei Universitare a Francofoniei (BECO AUF) şi Editura Trei, în parteneriat cu RFI România, Ambasada Republicii Libaneze la București şi Grupul Ambasadelor, Delegaţiilor şi Instituţiilor Francofone în România (GADIF).

Predică despre căderea Romei spune povestea unui tânăr care renunţă la studiile sale de filosofie pentru a deschide un bar în Corsica, sperând să creeze o oază de pace şi fericire.

 Cu un stil original şi seducător, cartea ne invită să descoperim societatea noastră în contrapunct cu meditaţiile Sfântului Augustin.

Citiți aici un fragment din romanul lui Ferrari.

Predica-poster

Reclame

La revedereŞi, crede‑mă, îmi pare tare rău că‑ţi vorbesc iarăşi despre asta… Ar trebui totuşi să fii sută la sută sigur. Uneori, hotărâm lucruri de mânioşi, deznădăjduiţi ori supăraţi ce suntem, se întâmplă să ne lăsăm călăuziţi de sentimente, în fine, pricepi tu ce vreau să zic. Nu ştiu cum ne‑am putea descurca acuma, dar, de bine, de rău, am găsi noi ceva… Ce se face se şi desface. Nu vreau să te influenţez, dar te rog un lucru: gândeşte‑te la părinţii tăi. Sunt sigur că, dacă te‑ar regăsi aşa cum eşti, te‑ar iubi la fel de mult ca înainte, dacă nu chiar mai mult. Probabil că tatăl tău e un om de treabă şi devotat, închipuieşte‑ţi ce bucurie ar fi în sufletul lui dacă te‑ar şti în viaţă. Nu vreau să te influenţez. Oricum, va fi după socoteala ta, sunt totuşi nişte lucruri pe care, după părerea mea, trebuie să le chibzuieşti bine. Mi‑ai desenat‑o pe sora ta, Madeleine, e o tânără simpatică, gândeşte‑te un pic la durerea pe care a simţit‑o când a aflat că ai murit şi ce minune ar fi pentru ea, astăzi…

Fragment din:   

N‑avea niciun rost să scrie toate acestea.

Nu se ştia nici măcar când ajungeau scrisorile, puteau să facă două săptămâni sau chiar patru pe drum. Iar zarurile fuseseră aruncate. Albert nu scria lucrurile acestea decât pentru sine însuşi. Nu‑i părea rău că‑l ajutase pe Édouard să‑şi schimbe identitatea, dar, dacă nu mergea până la capăt, nu izbutea să‑şi imagineze cu adevărat consecinţele pe care le bănuia destul de sumbre. Se întinse pe jos, înfă­şurat în veston.

Se suci şi se răsuci aproape toată noaptea, nervos, neliniştit.

În visele sale, dezgropau un corp şi Madeleine Péri­court vedea imediat că nu era al fratelui său, era fie prea înalt, fie prea scund, uneori avea un chip pe care îl recu­noşteau pe dată, cel al unui soldat foarte bătrân, alteori dădeau peste un bărbat cu o căpăţână de cal mort. Tânăra îl lua de braţ şi întreba: „Ce‑ai făcut cu fratele meu?“ Căpitanul d’Aulnay‑Pradelle mai punea ceva şi de la el, fireşte, ochii îi erau de un albastru atât de deschis, încât îi luminau faţa lui Albert ca o lanternă. Vocea lui era cea a generalului Morieux. „Chiar aşa! tuna şi fulgera el. Ce‑ai făcut cu fratele acesta, soldat Maillard?“

  


Au revoirEditura Trei publică în nou an Premiul Goncourt din 2013, „Au revoir là-haut“, de Pierre Lemaitre, dar şi alte volume de excepţie: „Limonov“, de Emmanuel Carrere, „Povestea unei fete care a supravieţuit holocaustului. Jurnal“ (1938-1945), de Helga Weissová, „Neînţelegere la Moscova“, de Simone de Beauvoir, „Povestea lui Hanna Yacub“ (The Druze of Belgrade), de Rabee Jaber –  Premiul internaţional Booker pentru romanul arab 2012.

***

Romanul „Au revoir là-haut“, de Pierre Lemaitre, care a câştigat Premiul Goncourt în 2013, descrie, dincolo de răzbunarea a doi oameni distruşi de un război inutil şi crud, modul tragic şi ironic în care poate fi sfidată societatea, statul, familia, morala patriotică – toate acestea fiind responsabile pentru situaţia celor doi protagonişti. Într-o Franţă traumatizată de urmările războiului care îşi numără cei un milion şi jumătate de morţi, cei doi supravieţuitori, Albert şi Edouard, pun la cale o escrocherie de anvergură naţională de un cinism absolut. Pierre Lemaitre a mai fost tradus la Trei cu volumul „Alex“, „un roman poliţist a cărui intrigă diabolică se construieşte din impasuri aparent fără ieşire”. (L’Humanite)

 ***

„Limonov“, de Emmanuel Carrere – The European Literature Prize 2013 / Premiul Renadot 2012. Limono nu este doar un personaj de ficţiune. El există: a fost bandit în Ucraina; idolul underground-ului sovietic în Moscova lui Brejnev; vagabond, apoi majordomul unui miliardar în Manhattan; scriitor la modă în Paris; soldat rătăcit în războaiele din Balcani şi, în sfârşit, în imensa debandadă din Rusia postcomunistă, bătrân şef carismatic al unui partid al tinerilor revoltaţi. El se consideră erou, alţii cred că este un ticălos. O viaţă periculoasă, ambiguă: un adevărat roman de aventuri, nu numai despre Rusia, ci despre istoria noastră de după Al Doilea Război Mondial.

 ***

„Povestea unei fete care a supravieţuit holocaustului. Jurnal“ (1938-1945), de Helga Weissová. Născută în acelaşi an ca şi Anne Frank, Helga a fost trimisă împreună cu părinţii săi în lagărul de la Terezin în 1941. A început să scrie acest jurnal la vârsta de 11 ani. Jurnalul conţine descrieri ale vieţii din lagăr şi desene ale autoarei de la acea vreme. La 15 ani a fost mutată, împreuna cu mama sa, în lagărul de la Auschwitz. În momentul în care au ajuns aici, victimele au fost din nou sortate: la stânga erau trimişi cei care mergeau la cuptoarele de incinerare, la dreapta cei care supravieţuiau. Se pare că însuşi Menghele a făcut sortarea. În februarie 2014, Helga va împlini 90 de ani.

***

malentendu„Neînţelegere la Moscova“, de Simone de Beauvoir. Scrisă în 1965, această nuvelă de mari dimensiuni al lui Simone de Beauvoir a fost redescoperit după moartea autoarei în 1986. Este povestea unui cuplu francez care călătoreşte în Rusia în perioada Răzbiului rece şi care îşi înfruntă spaimele provocate de înaintarea în vârstă. O meditaţie despre declin şi solitudine, cu ecouri autobiografice.

***

„Povestea lui Hanna Yacub“ (The Druze of Belgrade), de Rabee Jaber -Premiul internaţional Booker pentru romanul arab 2012. După Războiul Civil din 1860 din Munţii Liban, un număr de luptători care făceau parte din comunitatea religioasă a druzilor sunt forţaţi să plece în exil. Ei călătoresc pe mare spre Cetatea Belgradului la graniţa cu Imperiul Otoman. În schimbul eliberării unui membru al comunităţii, ei îl iau cu ei pe Hanna Yacoub, un bărbat creştin din Beirut. Vânzătorul de ouă a avut ghinionul de a se afla în port în momentul plecării druzilor. Un volum despre aventura lui Hanna Yacub şi a druzilor din Belgrad în Balcani şi despre lupta lor pentru supravieţuire.

(Sursă: Adevărul)

Luni, revin cu alte tilturi din zona ”psi” 🙂


Dicker6Joël Dicker este noua vedetă a literaturii europene, scrie Elisabeta Lăsconi într-o recentă cronică din România Literară.

Romanul său Adevărul despre cazul Harry Quebert, scris la 26 de ani, a fost distins în 2012 cu Marele premiu pentru roman al Academiei Franceze şi Premiul Goncourt al liceenilor, iar la sfârşitul anului ocupa locul întâi în topul celor mai bune romane realizat de Lire. La Târgul de la Frankfurt, cartea a pus pe jar pe editori, iar drepturile de traducere au fost adjudecate în 30 de ţări.

  
În mai 2013, în săptămâna dinainte de Bookfest, era lansată la Bucureşti prima traducere într-o limbă străină. Autorul, ajuns la 28 de ani, fermecător şi carismatic, îşi începea din România turneul promovării europene, au urmat Italia, Spania. Romanul a urcat în topul vânzărilor ajungând pe primele locuri în toate marile reţele de librării.

  
Coincidenţa între verdictul critic şi preferinţa publicului se petrece rar, atât de rar, încât cei ce reuşeşc performanţa atrag atenţia presei şi intră în conştiinţa tuturor. Editorul, cu experienţă de 50 de ani, superprofesionist al pieţei de carte, Bernard de Fallois, a intuit potenţialul cărţii şi a orchestrat impunerea lui ca bestseller: un slogan percutant – „Stieg Larsson elveţian”, cronici elogioase şi, ca efect, premiile şi vânzările consistente.

  
Cine este aşadar noua vedetă ? Autor eleveţian de limbă franceză, Joël Dicker s-a născut în 16 iunie 1985, la Geneva, într-o familie originară din Franţa şi Rusia, a făcut studii de Drept la Universitatea din Geneva, încheiate în 2010. Şi cum tot ce este bestseller pare de fabricaţie americană, iar masteratele de scriere creativă produc scriitori tineri ce-şi aleg subiecte de pe tot mapamondul, tânărul Dicker a întors regula jocului: a scris un thriller psihologic, plasat în lumea americană, cunoscută bine, căci şi-a petrecut verile în casa pe care o au părinţii săi în Maine.

  
Prezenţa tânărului scriitor la Bucureşti a fost o lecţie „pe viu” de celebritate inteligentă, ce-şi foloseşte atent atuurile. Jucat sau autentic, toposul modestiei a cucerit: Joël Dicker a mărturisit, cu autoironie, că a scris patru romane, înaintea debutului cu Les Derniers Jours de nos pères, că La Vérité sur l’affaire Harry Quebert ar fi al şaselea. Se fixa imaginea unui tânăr autor tenace, ambiţios, încrezător în talentul lui.

 

Citiți continuarea recenziei în România Literară

  


Într-un sat corsican, departe de ţărm, doi tineri ai locului îşi părăsesc promiţătoarele studii de filosofie pe continent şi se întorc să administreze un bar local, cu gândul să aplice învăţăturile lui Leibniz şi să transforme locul în cea mai bună dintre lumile posibile.

Dar bucuria începutului e roasă destul de repede de rănile vechi nevindecate şi toate sfârşesc tragic. În rezonanţă cu predica pe care o ţinuse, cu multe secole în urmă, Augustin, la Hippone, la apropierea hoardelor barbare, despre fragilitatea regatelor pământeşti. Cam aceasta ar fi, foarte pe scurt, ideea romanului Predica despre căderea Romei, o carte superbă, admirabil scrisă, admirabil tradusă, încântătoare pentru orice cititor, de pe orice meridian, apărută anul trecut şi încununată cu Premiul Goncourt. Felicitări Editurii pentru o asemenea promptitudine.

Romanul debutează cu descrierea unei fotografii făcute într-o zi caniculară din 1918, în curtea şcolii unui sat, de un fotograf ambulat care a imortalizat toate familiile satului, pe rând, eroul romanului contemplând absenţa sa din imagine, pentru că încă nu se născuse la acel moment, iar tatăl încă era prizonier într-un lagăr din Ardeni. Fotografia e sfârşitul unei epoci, sfârşitul veacului dinainte.

PredicaUrmează povestea membrilor din fotografie ai acestei familii şi a urmaşilor lor care încearcă să se îndepărteze de satul natal, să-l lase în urmă, dar sunt mereu ajunşi şi cotropiţi de necrozele trecutului – adică urmează povestea altui secol, cu alte şi alte războaie în toate colţurile lumii, cu grandoarea şi decăderea unor imperii, inclusiv a celui francez. Întocmai ca în cazul imperiilor roman sau colonial, cangrenate încă de la naştere, eroii cărţii nu văd, nu simt propierea sfârşitului sau preferă să nu descopere semnele prevestitoare. Sfârşitul romanului e un text de o luciditate copleşitoare scris la Hippone în anul 410 de Sfântul Augustin, când la porţile cetăţii apăruseră barbarii să distrugă tot, cum făcuseră la Roma. „Promis-a oare  Dumnezeu că lumea aceasta va dăinui în veci?”

Între cele două momente, început şi sfârşit, se derulează o lungă secvenţă cu cei doi tineri Matthieu şi Libero care au concesionat barul, pe când aveau în faţă un viitor strălucit, şi care au înlocuit rând pe rând filosofia cu banul, senzualitatea, sexul, în încercarea de a crea cea mai bună lume posibilă, fapt imposibil. Romanul sfîrşeşte tragic, cum tragic au sfârşit lucrurile şi în anul 410.

Căderea Romei nu e doar căderea unui oraş, ci a unei civilizaţii. „Roma a căzut, dar nu e oare totul exact ca înainte?” „Lumile trec, într-adevăr, una după alta, întuenricul cheamă întuneric, şi poate că succesiunea lor nu înseamnă nimic”, pentru că sfârşitul şi începutul nu sunt decât una.

Fragment din recenzia lui Stelian Țurlea, apărută

în suplimentul cultural Ziarul de Duminică.

    


foto lansare Ferrari

Jerome Ferrari, romancierul care a câștigat premiul Goncourt în 2012 cu romanul Predica despre căderea Romei, a dezvăluit pentru HotNews câte ceva din culisele vieții de scriitor. Un fragment din interviu:

  

Svetlana CARSTEAN: Când scrii, scrii de mână sau la calculator?
Jerome FERRARI: La calculator.

Svetlana CARSTEAN: Prin urmare, nu vor mai exista manuscrisele acelea tradiţionale, cu ştersături, pe care se pot observa diferitele stadii ale creaţiei, cum ar fi manuscrisele lui Proust?
Jerome FERRARI: Ba da, vom putea vedea diferitele etape ale creaţiei, deoarece trebuie să fii complet nebun să nu păstrezi şi versiune anterioară atunci când faci modificări pe text, ca să vezi dacă nu cumva ai stricat fraza, în loc s-o îmbunătăţeşti.

Svetlana CARSTEAN: E dificil totuşi să urmăreşti modificările.
Jerome FERRARI: Eu păstrez întotdeauna versiunea 1, versiunea 2, 3, 4 atunci când scriu un roman. Obişnuiesc să notez metodic fiecare variantă până ajung să fiu complet mulţumit de ce am scris.

Svetlana CARSTEAN: Această practică poate complica puţin procesul de scriere. E prea simplu să operezi modificări pe calculator, dar în acelaşi timp sunt greu de urmărit în paralel.

Jerome FERRARI: Nu pot reveni la un stadiu anterior pentru că acum scriu mult mai repede, mult mai cursiv pe ecran decât de mână. În plus, folosind atât de mult tastatura, am ajuns să am un scris de mână oribil şi mă tem că nici nu-mi mai pot recunoaşte scrisul şi că elevii mei mă vor blestema de fiecare dată când le restitui lucrările corectate, pentru că abia reuşesc să-şi desluşească nota, au renunţat de mult să mai citească şi comentariile de pe marginea foii.

Svetlana CARSTEAN: Predica despre căderea Romei este al şaptelea roman al tău, dacă am reţinut bine. Ai început să scrii cartea de mână.
Jerome FERRARI: Exact.

Svetlana CARSTEAN: Reuşeşti să observi diferenţele dintre atunci când scrii de mână şi când scrii la calculator? Există vreo diferenţă?
Jerome FERRARI: Acum n-aş mai putea scrie de mână, pentru că gândul îmi este mai rapid decât mâna, gândul meu a adoptat viteza de tastare la calculator, viteză care nu este ameţitoare, dar oricum, este mai bună decât scrisul de mână.

Svetlana CARSTEAN: Eu cred că este şi o diferenţă de calitate. Dacă scrii de mână, nu ai întregul context, ca pe calculator, astfel că rezultatul poate fi diferit faţă de cazul în care începi să scrii la calculator.
Jerome FERRARI: Cu siguranţă, pentru că până şi la calculator, îmi dau seama că mă leg de anumite detalii. Sunt atent la aşezarea în pagină a manuscrisului, îmi aranjez fontul literelor astfel încât să fie cât mai aproape de cel al cărţilor.

PredicaSvetlana CARSTEAN: Ca să îţi creezi atmosfera unei cărţi.
Jerome FERRARI: Întocmai. Consider că asta răspunde nivelului mei de exigenţă.

Svetlana CARSTEAN: Cred că nu vor mai exista manuscrise, pentru că durata de viaţă a unui hard-disk este infinit mai mare decât a unei foi de hârtie. Tu salvezi tot ce scrii, îţi trimiţi pe mail fragmente din romane din când în când?
Jerome FERRARI: Da, salvez tot ce scriu, altfel ar fi un coşmar. Salvez imediat ce scriu un rând, de teamă să nu pierd ce am lucrat. Li s-a întâmplat deja unor prieteni de-ai mei şi mi se pare că este un bun motiv de sinucidere.

Svetlana CARSTEAN: Deci ai multe variante ale romanelor tale salvate.
Jerome FERRARI: Foarte multe!

 


Adevarul despre cazul HQJoel, până la urmă ce este romanul tău? O poveste poliţistă, o critică socială, o incursiune în mintea mai mult sau mai puţin bântuită de diverse fantome a unui scriitor, sau toate astea la un loc?

Îmi este şi mie destul de greu să mă decid. Prima dată când a apărut volumul în Franţa, mi se cerea să zic în doar câteva vorbe ce este de fapt cartea asta, ce se vrea ea a fi. Şi, ca să scap mai uşor, am spus că este un roman poliţist. Credeam că lumea va fi fericită cu definiţia asta pentru că, la urma urmei, am „produs“ totuşi un cadavru în paginile cărţii. Numai că nu a fost aşa de simplu pe cât îmi închipuiam, pentru că unii nu s-au lăsat păcăliţi şi au protestat: „Stai aşa, noi am citit cartea şi putem depune mărturie că nu este un roman poliţist.“ „Bine“ le-am zis eu. „Ce-ar fi atunci să spuneţi voi ce fel de carte este. Puneţi voi eticheta pe ea.“ “Ei bine, adevărul este că e vorba de o carte care pare a fi poliţistă, dar nu e ceea ce pare a fi.“ Eu eram mulţumit cu explicaţia asta, dar au apărut alţii, puriştii, să le spunem, care au zis: „Cum adică? Avem cadavru? Avem. Avem anchetă poliţienească? O avem. Atunci e musai să fie un policier“. Aşa se face că nici eu însumi nu mai ştiu în ce raft şi cu ce etichetă pot clasa acest roman. Dacă însă mă întrebi despre ce am vrut eu să scriu, îţi voi spune că am intenţionat să creez o poveste de dragoste dublată de una despre prietenie, toate astea adunate într-o lecţie despre scrierea unui roman. Partea poliţistă, din punctul meu de vedere, a fost mult mai puţin importantă.

Cum aşa? Şi cadavrul? Şi ­ancheta?

Personajul care moare asasinat, adolescenta Nola, ar fi putut la fel de bine sfârşi într-un accident de maşină. Ar fi existat şi atunci cadavrul, ar fi existat şi ancheta. Desigur însă că nu ar fi fost un subiect la fel de „sexy“, să-i spunem. Crima, ca subiect de roman, este, după cum o ştie toată lumea, foarte atrăgătoare. Cred că dacă Nola ar fi murit în circumstanţe banale, eu nu aş mai fi primit de la cititori remarci de genul: „Ţi-am citit cartea dintr-o răsuflare“. Asta e, din păcate, natura umană. ­Crima a fost însă ambalajul în care ­mi-am împachetat povestea, ­care spune totuşi mult mai mult.

Citește întregul interviu în România liberă

  

  


● Jérôme Ferrari, Predica despre căderea Romei, traducere din limba franceză de Tania Radu, Colecţia „Literary Fiction”, Editura Pandora M, 2013.

Romanul acesta a primit Premiul Goncourt 2012. Autorul a fost destul de surprins: unul dintre romanele sale anterioare, Balco Atlantico (2008), deşi înrudit, pare-se, cu cel premiat, nu stîrnise nici măcar o ridicare din umeri, darămite de sprînceană, în presa culturală franceză. Asta este viaţa, cu al ei cusur… Bine că, după nu mai mult de patru ani, Goncourt-ul a venit totuşi să salute scriitura acestui autor interesant şi straniu, de o melancolie plină de falduri, cicatrici şi circumvoluţiuni.

PredicaPredica despre căderea Romei povesteşte despre oameni care continuă să existe, deşi lumea lor a pierit. Pe de o parte, e vorba de tînărul Matthieu şi de amicul său Libero, doi studenţi la filozofie ale căror iluzii nu şi-au găsit la Sorbona nici un răspuns mulţumitor, motiv pentru care, cu diplomele de licenţă în buzunar, vin să administreze un bar dintr-un sat corsican. Pe de altă parte, îl avem pe bunicul lui Matthieu – bătrînul Marcel Antonetti, trecut prin Al Doilea Război Mondial fără să vadă frontul, numit apoi funcţionar de stat în coloniile africane ale „imperiului“ francez, rămas în scurt timp fără „imperiu“ şi întors pînă la urmă în Corsica natală, ruşinat că „poartă-n piept o inimă seacă şi întortocheată.“ Lumea bătrînului Marcel a dispărut de mult, lumea barului administrat de tinerii Matthieu şi Libero creşte şi descreşte şi ea, surpîndu-se dinăuntrul său, aşa cum se întîmplă cu toate imperiile, fie ele şi personale.

Pitorescul bizar al personajelor, tristeţea difuză a istoriilor lor, pliurile adînci şi neliniştitoare ale frazelor, unde frămîntarea anodină se întîlneşte cu patosul înalt din predicile Sfîntului Augustin, fac din romanul lui Jérôme Ferrari o frumoasă replică masculină (şi corsicană) la tot ce e mai puternic în romanele Zeruyei Shalev.

Iar graţie Taniei Radu, Ferrari sună copleşitor în româneşte.

  

Recenzie de Claudiu Constantinescu (DILEMA VECHE)

 


Libero încă mai credea că onoarea sălăşluieşte undeva în cerul înalt şi pur, ce conta că nimeni nu băgase de seamă.

Trebuia să se ţină departe de politică şi de morală, deja infectate de morbul actualităţii, şi să se refugieze în pustiurile aride ale metafizicii, în compania acelor autori care cu siguranţă nu aveau să intre vreodată în atenţia jurnaliştilor. Se hotărî deci că va scrie o dizertaţie despre Sfântul Augustin. Matthieu, a cărui prietenie semăna uneori cu un soi de aprobare servilă, l-a ales pe Leibniz şi s-a rătăcit neîncrezător prin labirinturile ameţitoare ale înţelegerii divine, la umbra neverosimilei piramide a lumilor posibile, unde mîna lui, multiplicată la infinit, putea în sfîrşit poposi pe obrazul lui Judith.

Libero citea cele patru predici despre căderea Romei cu sentimentul că îndeplineşte un act de supremă rezistenţă, citea Cetatea lui Dumnezeu, dar pe măsură ce zilele se scurtau, ultimele speranţe i se topeau în ceaţa ploioasă care persista pe trotuarele ude. Totul era trist şi murdar, nimic nu mai stătea scris în cer, în afară de semnele de furtună sau de ploaia măruntă, iar cei care luptau meritau aceeaşi ură ca învingătorii, poate că nu erau ticăloşi, dar oricum erau nişte măscărici rataţi, în frunte cu el însuşi. Fuseseră educaţi să producă dizertaţii şi comentarii, cu atît mai inutile cu cît erau mai ireproşabile, fiindcă pesemne lumea mai avea nevoie de Augustin, de Leibniz, dar nu avea ce face cu exegeţii lor, iar Libero ajunsese acum să se dispreţuiască pe sine pentru toţi profesorii ăia ai lui, pentru toţi scribii şi filistinii, fără nicio deosebire, ca şi pentru colegii lui, începînd cu Judith Haller, pentru care îl certa pe Matthieu că tot o mai vede, deşi fata oscila clar între prostie şi pedanterie ridicolă.

 

Vă așteptăm vineri la lansarea de la Bookfest

în prezența autorului:

Banner Blog_Jerome Ferrari  

  

Nimic nu scăpa dispreţului lui, nici măcar Augustin, pe care, odată ce îl înţelesese mai bine ca oricînd, nu-l mai suporta. Nu mai vedea în el decît barbarul incult care jubila în faţa căderii Imperiului, numai fiindcă asta însemna începutul lumii mediocrilor şi a domniei sclavilor, din care şi el făcea parte. Predicile supurau de satisfacţie răzbunătoare şi perversă, lumea veche a zeilor şi a poeţilor tocmai pierea sub ochii lui, înecată de creştinism şi de hoarda lui respingătoare de asceţi şi martiri. Augustin îşi ascundea însă jubilaţia sub accente ipocrite de milă şi de înţelepciune, cum fac întotdeauna prelaţii.

De bine de rău, Libero îşi încheie dizertaţia, dar într-o asemenea stare de epuizare morală, încît nu-şi mai punea problema continuării studiilor. Cînd a aflat că Bernard Gratas şi-a încheiat glorios procesul de boschetizare, a înţeles că i se oferea o ocazie nesperată, aşa că i-a spus lui Matthieu că trebuia neapărat să închirieze localul. Evident, Matthieu a fost entuziasmat. La începutul verii, cînd au sosit în sat, Bernard Gratas tocmai o anunţase pe Marie-Angele că n-avea cum să-i plătească chiria, din pricina nemeritatelor pierderi la poker, iar noile palme încasate de la Vincent Leandri n-au mai avut ce să schimbe. Marie-Angele a primit vestea ca pe o fatalitate. Nemaisperînd vreo redresare a situaţiei, se gîndea mai degrabă să-l lase pe Gratas să administreze barul pînă în septembrie, decît să se ocupe iarăşi ea de el, poate-poate o să-i plătească măcar o parte din datorie. Şi uite că Libero şi Matthieu veniseră să-şi ofere serviciile. Şi-a dat repede seama că era greu ca băieţii să facă ceva mai prost decît predecesorii lor.

Dar de unde aveau să ia banii? Încredere avea în ei, și ştia de cînd erau de-o şchioapă şi era convinsă că n-au de gînd să o fure, doar că şi ea trebuia să mănînce, aşa că avea nevoie de bani în avans. Libero a reuşit să adune două mii de euro, pledîndu-şi cauza pe lîngă fraţii şi surorile lui. Iar Matthieu le-a vorbit despre proiect alor lui prin iulie, într-o seară, la cina familială. Claudie şi Jacques au pus tacîmurile pe masă, în timp ce bunicu-său îşi mînca supa tacticos.

— Cum, crezi c-o să-ţi dăm bani ca să-ţi întrerupi studiile şi să te faci patron de cîrciumă? Tu chiar vorbeşti serios?

A dat să insiste, crezînd că are argumente imbatabile, dar maică-sa i-a tăiat-o scurt:

— Să nu te-aud.

Era albă de furie.

— Ridică-te de la masă imediat. Nu vreau să te mai văd în ochi.

Se simţea umilit, dar s-a supus fără să crîcnească. I-a telefonat soră-sii să-i ceară sprijinul, dar n-a avut trecere. Aurelie a izbucnit în rîs.

— Asta chiar e bună! Şi ţi-ai închipuit că mama o să sară în sus de bucurie?

Matthieu a încercat iar să se apere, dar n-a fost ascultat.

— Maturizează-te şi tu puţin. Începi să fii chiar enervant.

S-a dus la Libero să-i dea vestea proastă şi s-au îmbătat amîndoi de supărare. Cînd s-a trezit a doua zi spre prînz cu o durere de cap pe care o datora în parte disperării, în parte alcoolului, bunicu-său stătea pe scaun lîngă patul lui. Matthieu s-a ridicat vai de mama lui, iar Marcel l-a privit dintr-odată cu neaşteptată bunăvoinţă.

— Băiete, tu chiar vrei să te instalezi aici şi să preiei barul?

Matthieu a dat vag din cap.

— Uite ce-o să fac eu: o să plătesc chiria pe anul ăsta, o s-o plătesc şi pe aia de anul viitor. Pe urmă nu mai vezi niciun ban, dar niciunul, nicio lescaie. Ai timp doi ani să dovedeşti ce eşti în stare.

 

Fragment din romanul Predica despre căderea Romei de Jerrome Ferrari  

  


— Dumnezeule, Marc, ai aflat? a strigat el.

— Ce să aflu?

— Pentru numele lui Dumnezeu, deschide televizorul! Are legătură cu Harry Quebert! E Quebert!

— Quebert? Ce-i cu Quebert?

— Deschide televizorul, ce naiba!

Am dat imediat pe un canal de știri. Pe ecran am descoperit, stupefiat, imagini ale casei din Goose Cove și l-am auzit pe prezentator care explica: Aici, în locuința din Aurora, în New Hampshire, scriitorul Harry Quebert a fost arestat astăzi, după ce poliția a dezgropat rămășițe umane pe proprietatea sa. După primele elemente ale anchetei, ar putea fi vorba de trupul Nolei Kellergan, o tânară din regiune care dispăruse de la domiciliul sau în august 1975, la vârsta de cincisprezece ani, fără să se știe niciodată ce s-a întâmplat cu ea…

Dintr-odată totul a început să se învârtească cu mine; m-am lăsat sa cad pe canapea, complet năuc. Nu mai auzeam nimic: nici televizorul, nici pe Douglas, la celalalt capat al firului, care tot striga „Marcus, ești acolo? Alo? A ucis o puștoaică? A ucis o puștoaică?“ În mintea mea se amesteca totul ca-ntr-un vis urât.

(…)

Banner Blog_F

  

Era complet absurd. Zvonul căpăta proporții din ce în ce mai mari; știrile străbăteau țara în timp real, retransmise prin televiziune, radio, internet și rețele sociale: Harry Quebert, șaizeci și sapte de ani, unul dintre scriitorii majori din a doua jumătate a secolului trecut, era un ucigaș dezgustător de puștoaice. Mi-a trebuit mult timp ca să realizez ceea ce tocmai se petrecea: poate chiar mai multe ore. La ora opt seara, când Douglas, neliniștit, a venit la mine, ca să se asigure ca rezistam șocului, continuam să fiu convins ca era vorba despre o eroare. I-am spus:

— În concluzie: cum pot să-l acuze de două crime, când nici măcar nu e sigur că trupul îi aparține acestei Nola?

— În orice caz, era un cadavru îngropat în grădina sa.

— Dar de ce ar fi pus să fie săpat pământul în acel loc în care se zice că ar fi fost îngropat un cadavru? N-are niciun sens! Trebuie să mă duc acolo.

— Să te duci unde?

— În New Hampshire. Trebuie sa mă duc sa-l apar pe Harry.

Douglas mi-a raspuns cu acel bun simț foarte realist, care îi caracterizeaza pe cei nascuți în Midwest:

— În niciun caz, Marc. Nu te duce acolo. Nu te baga în rahatul ăsta.

— Harry m-a sunat…

— Când? Azi?

— Pe la unu după-amiaza. Îmi închipui că avea dreptul la un singur apel și că m-a sunat pe mine. Trebuie să mă duc să-l susțin! E foarte important.

— Important? Ceea ce e important este a doua ta carte. Sper că nu mă duci de nas și că vei avea un manuscris la sfârșitul lunii. Barnaski e pe punctul de a renunța la tine. Îți dai seama ce i se va întâmpla lui Harry? Nu te baga în rahatul ăsta, Marc, ești prea tânăr! Nu-ți face praf cariera.

           

 

%d blogeri au apreciat asta: