Tag Archive: Yalom



Editura Trei și Institutul de Psihologie și Psihoterapie Adleriană vă invită mâine, pe 15 mai, de la orele 18.30, în librăria Cărturești-Verona la o întâlnire cu celebrul psihoterapeut american Jon Carlson, coautor al cărților: Mumia de la masa din sufragerie și Clientul care m-a schimbat.

În cadrul evenimentului se va discuta despre limitele și vulnerabilitățile terapeutului, despre cum acesta poate fi afectat de comportamentul unor pacienți și despre cum se poate redresa când face o greșeală. Alături de Jon Carlson vor vorbi psihoterapeuții adlerieni: Ramona Covrig, Elena Șerban și Anda Păcurar. Moderatorul întâlnirii va fi Victor Popescu, redactor la Editura Trei.

Jon Carlson este profesor emerit de psihologie și consiliere la Universitatea Governors State, Illinois. A scris peste 25 de cărți dedicate terapiei de familie și psihologiei adleriene.
 Psihoterapeutul american va fi prezent în Bucuresti pentru a susține un workshop dedicat perfecționării psihoterapeuților. Detalii despre programul workshopului „Cum să devii un maestru psihoterapeut”, susținut de Jon Carlson în zilele de 16-17 mai 2015 în Bucuresti, găsiți aici.

***

Iată ce scrie Jon Carlson (alături de Jeffrey Kottler) despre schimbările bune care li se întâmplă terapeuților cabinet:

clientulSchim­bă­ri­le aso­cia­te cu te­ra­pia sunt de­se­ori con­si­de­ra­te în ter­meni ne­ga­tivi. Prac­ti­cie­nii sunt pre­ve­niţi să mo­ni­to­ri­ze­ze cu gri­jă efec­te­le no­ci­ve care pot re­zul­ta din apro­pie­rea prea mare de pro­ble­me­le clienţilor lor. Un me­saj ge­ne­ral este de­se­ori co­mu­ni­cat în­ce­pă­to­ri­lor din do­me­niu: „Fiţi foar­te, foar­te atenţi, sau veţi fi «in­fec­taţi» cu ener­gia ne­ga­ti­vă a clienţilor voştri. Pu­teţi sfârşi prin a pro­vo­ca alte pro­ble­me dacă le per­mi­teţi să ajun­gă la voi.“

Ceea ce s-a ig­no­rat frec­vent to­tuşi sunt ace­le mo­men­te în care te­ra­pe­u­ţii sunt schim­baţi în bine. Unii din­tre cei mai tim­pu­rii psih­ana­lişti re­vi­zio­nişti, pre­cum Carl Jung şi Har­ry Stack Sul­li­van, au re­cu­nos­cut mo­men­te­le când te­ra­pe­u­ţii şi clienţii îşi in­ver­sea­ză ro­lu­ri­le. Ir­vin Ya­lom, cu­nos­cut pen­tru fran­che­ţea re­fe­ri­toa­re la in­ti­mi­ta­tea pe care a ex­pe­ri­men­tat-o în câ­te­va re­la­ţii te­ra­pe­u­ti­ce (Ya­lom, 2008), dez­vă­luie de­o­po­tri­vă cum a fost aju­tat de clienţii săi. El îi de­scrie chiar pe te­ra­pe­ut şi pe clientul său drept „to­va­răşi de drum“ an­ga­jaţi îm­pre­u­nă într-o că­lă­to­rie de des­co­pe­ri­re (Ya­lom).

Ceea ce ne in­te­re­sea­ză sunt schim­bă­ri­le re­al­men­te mari pe care te­ra­pe­u­ţii le-au su­fe­rit ca re­zul­tat di­rect al ac­ti­vi­tă­ţii lor. Vor­bim de­spre trans­for­mări uni­ce pe care te­ra­pe­u­ţii se stră­duiesc încă să le in­te­gre­ze în via­ţa lor.

În ciu­da in­ter­dic­ţi­i­lor ati­tu­di­nii con­tra­re şi a unei re­ţi­neri de-a vorbi de­spre acest su­biect aproa­pe tabu în pu­blic, exis­tă o mul­ţi­me de mo­ti­ve pen­tru care acest fe­no­men al schim­bă­ri­lor re­ci­pro­ce în te­ra­pie poa­te apă­rea atât de uşor, ca­u­za prin­ci­pa­lă fi­ind poa­te sim­ţă­min­te­le in­ten­se şi apă­să­toa­re care cir­cu­lă în ca­bi­net.

Ori­cât de in­di­fe­renţi am pre­tin­de că sun­tem, exis­tă mo­men­te în care sun­tem tot atât de im­pli­caţi emo­ţio­nal ca şi pa­cien­ţii noştri.

  • Une­ori ne sim­ţim spe­riaţi, dacă nu în­gro­ziţi.
  • Nu e ceva ne­o­biş­nuit să ne sim­ţim frus­traţi sau chiar fu­rioşi, chiar dacă ne stră­duim din toa­te pu­te­ri­le să ră­mâ­nem ne­utri.
  • Con­ver­sa­ţi­i­le sunt de­se­ori in­va­da­te de con­fu­zie, com­ple­xi­ta­te şi am­bi­gui­ta­te.
  • În şe­din­ţe apa­re une­ori câte o dra­mă (un spec­ta­col) care ri­va­li­zea­ză cu ori­ca­re din­tre fil­me­le sau pie­se­le noas­tre pre­fe­ra­te.

Exis­tă o in­ti­mi­ta­te re­a­lă în re­la­ţii, con­strui­tă pe mul­te­le ore pe­tre­cu­te vor­bind de­spre cele mai per­so­na­le lu­cruri ce se pot ima­gi­na. Când lu­cru­ri­le merg bine, e un soi de em­pa­tie trans­cen­den­tă, în care par­că sim­ţim ini­ma pa­cien­tu­lui bă­tând şi su­fle­tul lui vor­bind. Cum am pu­tea să nu fim afec­taţi de un ni­vel atât de in­tens de im­pli­ca­re?

Apoi mai sunt şi toa­te mo­da­li­tă­ţi­le ne­po­tri­vi­te şi ne­in­ten­ţio­na­te prin care pa­cien­ţii ne fac să creş­tem şi să în­vă­ţăm lu­cruri noi, fără să aibă nici cea mai mică idee de­spre clo­co­tul di­năun­trul nos­tru.

În sfâr­şit, exis­tă schim­bări in­con­ştien­te pe care le re­sim­ţim ca pe un re­zul­tat al lup­tei din tran­şee. În timp, mo­du­ri­le în care pri­vim lu­mea, mo­du­ri­le în care in­ter­ac­ţio­năm cu cei­lalţi, mo­du­ri­le în care ne ve­dem pe noi în­şi­ne se schim­bă gra­dat ca o con­se­cin­ţă a în­tâl­ni­ri­lor noas­tre cu pa­cien­ţii. Pu­tem fi vă­zuţi de pu­blic ca niş­te guru, vră­ji­tori, tă­mă­dui­tori, ora­co­le pe care pe­le­ri­nii le vi­zi­tea­ză pen­tru a cău­ta ilu­mi­na­rea, dar cât de mult câş­ti­găm de pe urma aces­tor în­tre­ve­deri aju­tă­toa­re este unul din­tre se­cre­te­le noas­tre cel mai bine pă­zi­te.

Fragment din vol. Clientul care m-a schimbat 

 


În prima zi (4 noiembrie) a celei de a cincea ediții a Săptămânii Psi, vă așteptăm la discuții despre rolurile pe care le jucăm zi de zi, despre autenticitate și despre acceptarea bazată pe înțelegere. Începând de la orele 18.00, la Librăriile Cărturești, dezbaterile se vor desfășura cam așa:

  • MorenoLa Timișoara (Mercy): Psihoterapeutul Ali Baeram va discuta dintr-o perspectivă analitic-existențială despre ÎNȚELEGERE, ACCEPTARE ȘI RESEMNARE. O temă pe care o puteți aprofunda, printre altele, în scrierile psihologice ale lui Irvin Yalom.
  • La Brașov: Profesor universitar la Universitatea ”Transilvania” și specializată în psihologia personalității și a muncii, Marcela Rodica Luca va discuta despre EXPRESIILE EMOȚIONALE ÎNTRE AUTENTICITATE ȘI MINCIUNĂ. Vă reamintesc că marele specialist în minciuni și expresii faciale, Paul Ekman, este tradus cu trei titluri la Ed. Trei (cel mai recent este ”Emoții date pe față”).
  • La Cluj (Iulius Mall): Specializată în psihoterapie pozitivă, Gabriela Hum vă propune să revedeți care sunt ale voastre ROLURI PE SCENA VIEȚII, dar și care vă sunt SURSELE DE SPONTANEITATE. O carte esențială pentru acestă temă este cea lui Moreno: Scrieri fundamentale. Despre psihodramă, metoda de grup şi spontaneitate.

Vă așteptăm! Intrarea este liberă.  

  


Deși este o lucrare de sinteză, compusă din fragmente ale operei specialistului american, antologia Yalom nu reprezintă, așa cum singur recunoaște autorul doar un memento melancolic al îmbătrânirii, un avatar al epuizării resurselor inspirației creatoare, ci mai degrabă o ocazie provocatoare pentru cunoscutul psihiatru de a-și reevalua contribuțiile sale științifice, în consonanță cu analiza evoluției motivațiilor sale profesionale în timp, scrie Sever Gulea în recenzia de pe blog.libris.ro.

Cartea este structurată în trei capitole mari, dedicate principalelor abordări pe care Yalom le-a experiementat în cariera sa: psihoterapia de grup, psihoterapia existențială și activitatea literară. Primele două capitole cuprind o selecție din lucrările Tratat de psihoterapie de grup, respectiv Psiohterapia existențială prin care Yalom conturează o imagine de ansamblu asupra fundamentelor acestor abordări, asupra principalelor caracteristici, tehnici și provocări pe care acestea le antrenează. Dimensiunea teoretică este completată de exemplificări cazuistice, din practica autorului.

Yalom ReaderPrivite cu o oarecare suspiciune și dezaprobare de mediul academic, atât psihoterapia de grup, cât și psihoterapia existențială își dezvăluie însă funcționalitatea și cadrul teoretic solid, în prezentarea lui Yalom. Departe de a fi o terapie individuală diluată, proiectată la scară colectivă (din rațiuni economice, după cum suspicionează cârcotașii), psihoterapia de grup contribuie în mod particular la gestionarea crizei pacienților prin faptul că: poate cultiva speranța (pacienții sunt martori la evoluția pozitivă a celor din jur), dezvăluie universalitatea problemelor cu care ne confruntăm (așadar, ne demonstrează că nu suntem singuri și unici în ceea ce privește dramele noastre), dezvoltă tehnicile de socializare și, poate cel mai important, în cadrul ei, grupul acționează ca un microcosmos social – grupul este locul în care pacienții vor evidenția în cele din urmă comportamentul și trăirile patologice, de care ceilalti participanti vor lua act, contribuind la conștientizarea și la articularea dorinței de schimbare a celui suferind. Prezentând câteva din principalele tehnici pe care le poate folosi terapeutul, Yalom dedică și pagini interesante explorării grupurilor specializate și dificile: pacienții din secțiile psihiatrice, alcoolicii, bolnavii terminali sau cei aflați în doliu.

În ceea ce privește psihoterapia existențială, profesorul american combate ideea conform căreia această abordare este doar un pretext superficial și o jonglerie lingvistică de care profită terapeuții încâlciți pentru a-și face numărul, într-o improvizație haotică. Definind-o drept o abordare dinamică concentrată pe grijile universale derivate din existența oricărui individ (anume moartea, libertatea, izolarea și lipsa de sens a vieții), Yalom subliniază importanța confruntării cu aceste probleme autonome, pe care alte abordări fie le reduc și le descompun mai departe, fie le ocolesc pentru a nu amplifica criza pacientului.

Ultimul capitol, dedicat literaturii, reflectă interesul lui Yalom pentru scris și pentru narațiune în general. Un subcapitol interesant face o analiză psihiatrică a lui Ernest Hemingway (o personalitate conflictuală care a eșuat în realizarea sinelui său idealizat), o analiză prudentă însă, ce ține cont de limitele metodologice ale explorării biografice a unui personaj dispărut, în vreme ce fragmentele din Călăul dragostei, Plânsul lui Nietzsche și Minciuni pe canapea ilustrează maniera în care Yalom a reușit să transforme și să integreze preocuparea și pasiunea pentru scris, într-o adevărată tehnică terapeutică experimentală, într-o formă subtilă de a aduce tribut precursorilor psihoterapiilor moderne, într-un prilej de explorare a provocărilor pe care le ridică relația dintre pacient și terapeut.

Citiți întreaga recenzie pe blog.libris.ro

 

  


Săptămâna psi continuă azi în trei orașe universitare.

La București, vă așteaptă o temă care îmbină femininul, feminismul și psihanaliza, iar la Timișoara și la Cluj, psihoterapia pozitivă vă provoacă la o regândire a vieții și a mizelor sale.

Evenimentele încep de la orele 18.00, cu excepția prezentării de la Timișoara, care debutează la 18.30.

   

 

  • Nu știu exact ce vă spune paradoxul ”Mor deci exist”, dar de aici va porni psihiatra și specialista în terapie pozitivă Liana Don în prezentarea de la Cluj (Cărturești-Iulius Mall). Amintesc că tema morții ca experiență existențială este abordată pe larg de Yalom în excelenta carte Psihoterapie existențială.

   

  • Tot dinspre terapia pozitivă, va fi și intervenția de la Timișoara (Cărturești-Mercy) a terapeutelor Dora Chelemen și Oana Bot. Titlul prezentării sună cât se poate de incitant (și de enigmatic): ”Prin fisuri intră lumina: despre capacități și resursele noastre interioare”.

 

NU UITAȚI: Pe toată durata evenimentului, cărțile de psihologie ale Editurii Trei sunt reduse în întreaga rețea a libăriilor Cărturești cu 25%

  


Există ceva inerent nociv în depărtarea prea mare de viaţă. Când ieşim din viaţă şi devenim spectatori distanţi, lucrurile îşi pierd importanţa.

Din acest punct de vedere, pe care filosofii îl numesc „galactic” sau din „ochiul nebulei” (ori perspectivă „cosmică” sau „globală”), noi şi semenii noştri părem mici şi nebuni. Devenim doar una din multiplele forme de viaţă. Activităţile obişnuite par absurde. Momentele bune se pierd în imensitatea timpului. Ne simţim fire de praf microscopice, iar toată viaţa se consumă într-o clipă fulgerătoare a timpului cosmic.

Perspectiva „galactică” este o problemă formidabilă pentru psihoterapeuţi. Pe de o parte, pare a avea o logică de fier. La urma urmei, abilitatea de a-ţi da seama ce eşti, de a ieşi în afara propriei persoane, de a te privi de la depărtare e unul din cele mai preţuite atribute ale fiinţei omeneşti. E ce ne face să fim oameni. În majoritatea situaţiilor, o perspectivă mai amplă oferă observatorului mai multă obiectivitate; totuşi, această perspectivă drenează vitalitatea în afara vieţii. A zăbovi în ea multă vreme conduce la o tristeţe profundă, iar cufundarea continuă în ea se poate dovedi fatală.

Ce-i de făcut? Ce poate oferi terapeutul pentru a combate efectele nocive ale perspectivei „galactice”? Înainte de toate, există inconsistenţe logice în ideea că perspectiva ochiului nebulei trebuie să conducă la poziţia unui Schopenhauer, după care

„nimic nu contează şi deoarece nimic nu contează, viaţa nu merită trăită”.

Un lucru pe care terapeuţii trebuie să-l remarce este că la baza disperării asociate „lipsei de importanţă” ce decurge din perspectiva galactică stă totuşi ceva ce contează. De exemplu, deşi Schopenhauer afirmă că nimic nu importă, că „nimic nu merită strădania noastră”, existau multe lucruri care aveau importanţă pentru el. Pentru el, conta să-i convingă pe alţii că nimic nu importă; conta pentru el să se opună sistemului hegelian, să continue să scrie până la sfârşitul vieţii, să filosofeze mai degrabă decât să se sinucidă.

Kent Bach sugerează un alt antidot împotriva perspectivei galactice: va trebui să ţinem seama că deşi perspectiva subminează sensul, nu o face în mod absolut; mai degrabă privează lucrurile de sens doar când individul adoptă acea perspectivă. Astfel de momente sunt parte din viaţă, însă doar o parte. Lipsa de sens este o experienţă; şi deşi pare a avea un caracter atât de acaparator, că privează de sens întreg trecutul şi viitorul, nu numai prezentul, o poate face doar când ne vedem vieţile din acea perspectivă galactică. „Sensul” e ceva care trebuie să aibă importanţă doar în interiorul unei perspective. Alteori, lucrurile contează deoarece contează. Şi există tot timpul lucruri care contează pentru noi. Acum contează pentru mine să comunic ideile de faţă cât mai clar. Cu alte ocazii vor conta alte lucruri — relaţiile, tenisul, lectura, şahul, conversaţia. Faptul că astfel de activităţi nu contează din punctul de vedere al ochiului nebulei, că nu sunt solidare într-un tot unitar, înseamnă însă oare că nu contează în niciun fel? Când lucrurile au fost investite cu valoare, nu au nevoie de un sens ca să conteze.

  

Această concepţie posedă implicaţii terapeutice importante: terapeutul trebuie să ajute pacientul să înţeleagă că dubiile (sau adoptarea unei noi structuri de sens) nu scad valoarea a ceea ce a contat în trecut.

Îmi vin în minte trei paciente.

Prima fusese călugăriţă timp de douăzeci şi cinci de ani dar după ce şi-a pierdut credinţa, a ieşit din rândurile ordinului monahal. Depresia din acele momente şi sentimentul anomiei erau amplificate de credinţa că „trăise în minciună” mai toată viaţa sa adultă. O altă pacientă a început să scrie poezii la cincizeci şi cinci de ani, descoperindu-şi un talent enorm. Am tratat-o când avea şaizeci de ani, şi era aproape de moarte din cauza unui cancer. Era foarte mâhnită că îşi „irosise” mai toată viaţa ca soţie a unui fermier, îngrijind copii, spălând vase, recoltând cartofi — activităţi care nu cadrau cu sistemul său de sens dobândit de curând. O altă pacientă, aflat în mijlocul unui divorţ înveninat, fusese adânc rănită de cel cu care fusese căsătorită timp de douăzeci de ani, şi care încerca să-i răpească orice urmă de sens, spunându-i că nu a iubit-o niciodată.

Tuturor celor trei paciente le-a fost de ajutor să înţeleagă că noua structură de sens sau dubiile adânci (altfel spus, privirea vieţii dintr-o perspectivă galactică) nu alterează faptul că un anumit lucru a contat, când a contat.

  • Fosta călugăriţă a înţeles treptat că lipsa sa de credinţă de acum nu a şters cu buretele credinţa pe care a avut-o odinioară, şi nici binele făcut ca profesoară, chiar dacă sub egida unui alt sistem de sens.
  • Şi poeta şi-a dat seama în terapie că fosta sa viaţă a avut permanent pentru ea un sens consistent. Şi-a crescut copiii, a produs hrană, a participat la ciclurile naturii; iar din toate acestea a germinat şi a fost produsă în tăcere poezia sa. Scrisul său de acum era un fruct al întregii sale vieţi; caracterul său specific era dat de experienţele-i unice — chiar străvechea curăţare a noroiului de pe cartofi îşi găsise un loc în versurile sale.
  • A treia pacientă a aflat că lucrurile ce contau din trecut nu sunt doar indestructibile, dar şi foarte preţioase. A devenit mai îndrăzneaţă în apărarea sensului din trecut şi i-a spus soţului: „Dacă tu ai trăit douăzeci de ani fără să mă iubeşti, e tragedia ta! În ce mă priveşte, deşi nu te mai iubesc, te-am iubit odată mult şi mi-am petrecut cei mai buni ani ai vieţii cu tine.”
    

Fragment din tratatul

Psihoterapia existențială

de Irvin Yalom

     


”Psihoterapia existenţială e stranie, dar ciudat de familiară”, spune Irvin Yalom. Fără să aibă pretenția de a înființa a nu știu câtea orientare terapeutică originală, traversând istoria filosofiei și psihoterapiei de la Nietzsche și Heidegger la Freud și Fromm, povestind cu talent cazuri de terapie și impresionând cu volumul de studii și experimente consultate, Yalom propune un bonus, un supliment, pentru toate orientările psihoterapeutice, pentru care ”sensul vieții”, ”libertatea”, ”responsablitatea” și ”alegerea” și, mai ales, ”moartea” sunt teme prea speculative sau prea abstracte pentru a fi puse pe tapet în cabinetul terapeutului. Iată un fragment din tratatul său de Psihoterapie existențială care susține tocmai importanța luării în serios a acestor probleme general umane.

 

O bună parte din observațiile mele privitoare la grijile fundamentale vor părea clinicianului stranii dar, de o manieră ciudată, familiare. Materialul va apărea straniu pentru că abordarea existenţială intersectează, de o manieră nouă, categorii şi familii de observaţii clinice comune. Mai mult, mare parte din vocabular este diferită. Chiar dacă voi evita jargonul filosofului profesionist şi voi folosii unii termeni din limbajul comun pentru a descrie conceptele existenţiale, clinicianul îmi va găsi limbajul străin din punctul de vedere al psihologiei. Care e lexiconul psihoterapeutic în care se găsesc termeni precum

  • „alegere”,
  • „responsabilitate”,
  • „libertate”,
  • „izolare existenţială”,
  • „moralitate”,
  • „scop în viaţă”,
  • „voință”?

Computerele bibliotecii medicale au chicotit atunci când le-am cerut să caute literatură de specialitate pe aceste subiecte.

Şi totuşi, clinicianul va găsi în ele multe aspecte familiare. Cred că un clinician cu experienţă operează adesea de o manieră implicită într-un cadru existenţial: „în fibra sa” el evaluează grijile pacientului şi le răspunde pe măsură. O sarcină importantă a cărţii va fi de a reorienta terapeutul astfel încât să bage în seamă aceste preocupări vitale şi tranzacţiile care au loc în marginea terapiei formale, pentru a le aşeza acolo unde le e locul – în centrul arenei terapeutice. (…)

Ideea că grijile existenţiale ultime nu îşi fac niciodată apariţia în cadrul terapiei decurge din omisiunea selectivă a terapeutului: un auditor aflat pe frecvenţa potrivită va găsi material explicit şi abundent. Terapeutul poate alege să nu se ocupe totuşi de grijile existenţiale ultime pur şi simplu din cauză că sunt experienţe universale, şi ca atare din explorarea lor nu poate rezulta ceva constructiv. Într-adevăr, cum am remarcat adesea în activitatea clinică, atunci când preocupările existenţiale sunt explorate în premieră, terapeutul şi pacientul sunt energizaţi puternic pentru o scurtă perioadă de timp; însă discuţia devine repede dezlânată, iar pacientul şi terapeutul par a susţine tacit, „Ei bine, asta e viaţa! Hai să trecem la simptomele nevrotice, la ceva ce poate fi rezolvat!”

Alţi terapeuţi se feresc să abordeze grijile existenţiale nu numai deoarece acestea sunt universale, ci şi pentru că sunt mult prea înfricoşătoare pentru a fi înfruntate. La urma urmei, pacienţii cu nevroză (şi terapeuţii, de asemenea) au destule motive să se îngrijoreze, fără să mai ţină seama şi de alte lucruri „vesele” precum moartea sau lipsa sensului. Aceşti terapeuţi sunt de părere că e mai bine să ignorăm problemele existenţiale, deoarece există doar două moduri în care putem gestiona brutalitatea datului existenţial al vieţii – adevărul angoasant şi negarea -, şi niciuna nu e uşor de digerat. Cervantes a exprimat această problemă atunci când nemuritorul său Don a spus „Ce ai alege: nebunia înţeleaptă sau normalitatea nebună?”

Poziţia terapeutică existenţială, după cum voi încerca să arăt în capitolele ce vor urma, respinge această dilemă. Înţelepciunea nu conduce la nebunie şi nici negarea la sănătate mentală: confruntarea cu datul existenţei e dureroasă, dar până la urmă vindecătoare. Un travaliu terapeutic de calitate este întotdeauna însoţit de sondarea realităţii şi căutarea autoclarificării personale; terapeutul care decide că anumite aspecte ale realităţii şi adevărului trebuie evitate se găseşte pe un teren minat. Comentariul lui Thomas Hardy după care „dacă e să fie o cale către mai bine, ea ne va cere să privim în faţă ce e mai rău” e un bun cadru pentru abordarea terapeutică pe care o voi descrie.

Fragment din tratatul

Psihotrapia existențială

de Irvin Yalom

%d blogeri au apreciat asta: