William Morton era dentist şi oportunist. Fostul său profesor de chimie, doctorul Charles Jackson, i-a sugerat că eterul sulfuric (derivat din amestecarea acidului sulfuric cu alcool) ar putea amorți durerea mai bine decât gazul ilariant.

Pe măsură ce mişcarea pentru abstinenţa de la alcool începe să afecteze vânzările de spirtoase, băutul de eter diluat capătă o crescândă popularitate. „Amatorii” de eter devin banali în comunitate. Printre pacienţii trataţi de intoxicaţie cronică eterică de către un cunoscut doctor londonez se numără „persoane educate şi rafinate… adesea femei; bărbaţii sunt doctori cu toţii”. Morton numeşte eterul „jucăria profesorilor şi a studenţilor”, iar răspândirea sa la scară largă îl convinge că e lipsit de primejdie. Poate că ignora numeroasele complicaţii posibile, ce merg de la vărsături la moarte.

Înainte de a-i testa efectele pe oameni, Morton decide să-l încerce pe ceva dispensabil — căţelul şi peştişorul nevestei sale. Amândouă făpturile supravieţuiesc la limită, ca şi mariajul lor. Caută apoi voluntari care să se lase doborâţi de gaz şi să permită să li se scoată dinţii, pentru a verifica dacă e dureros. Nu găseşte nici măcar unul, ceea ce nu e deloc surprinzător, cu toate că oferea cinci dolari de căciulă. Aşa că Morton se închide în birou, îmbibă o cârpă în eter şi şi-o lipeşte de gură. Era uşor să iei o supradoză de eter. O singură inhalaţie introducea în corp o cantitate de vapori periculos de mare. Se prăbuşeşte pe loc, singur, fără şansa de a-şi recăpăta cunoştinţa. Din fericire, cârpa îmbibată cu eter îi cade de pe faţă şi îşi revine după opt minute. Când îi povesteşte soţiei despre acest experiment riscant, femeia îl face cu ou şi cu oţet.

Următorul experiment presupune ca asistentul să-i extragă lui Morton un dinte, sub efectul anesteziei cu eter. Norocul face ca un „patiser” cu o puternică durere de dinţi să apară în cabinet, acceptând să-i ia locul. Premolarul stricat e tras afară fără ca pacientul să simtă vreo durere.

Încrezător, Morton aranjează o demonstraţie la spital. Doctorul Warren este nerăbdător, însă Morton îşi anesteziază iute pacientul şi, cu o grandilocvenţă de actor, anunţă: „Pacientul dumneavoastră e pregătit, domnule!” Chirurgul îi face o incizie la gât şi extrage o tumoare mare aproape cât o bilă de biliard. Pacientul stă liniştit, spre marea uimire a tuturor, iar când operaţia se termină, doctorul Warren declară, în aplauzele zgomotoase ale publicului: „Domnilor, asta nu-i păcăleală!” Pacientul susţine că nu l-a durut deloc; a simţit, doar, ca şi cum gâtul i-ar fi fost „zgâriat cu o grapă”.

Trei săptămâni mai târziu, o tânără pe nume Alice devenea prima persoană căreia i se amputa un picior sub anestezie. La terminarea operaţiei, chirurgul a trezit-o, întrebând-o: „Eşti gata?” Ea răspunde: „Da, domnule!” La care chirurgul zice: „Ei bine, s-a făcut!”, arătându-i piciorul desprins de trup. Din cauza şocului, Alice leşină.

Vorba umblă repede şi, la două luni de la demonstraţia lui Morton, Robert Liston, chirurgul englez care amputa cu viteza fulgerului, foloseşte eter la o operaţie şi exclamă: „Drăcia asta yankee e mai tare ca hipnoza!” Oliver Wendell Holmes îi scrie lui Morton introducând în uz cuvântul „anestezie” („fără simţire”, în greceşte), scriind, totodată, într-un eseu: „Câteva guri bune de eter şi pătrundem în lumea neştiută a morţii, cu bilet de întoarcere.”

Fragment din

Ochi holbați și păr vâlvoi. Experimente medicale ciudate care ne-au salvat viața

de Trevor Norton