Tag Archive: Virginia Satir



Vineri și sâmbătă, ultimele două zile de ateliere ale Săptămânii Psi pentru Părinți, vă invită să aflați ce este un părinte eficient, în ce constă ”arta de a făuri oameni” și cu ce este populat universul sexual al pruncilor noștri.

Atelierele sunt găzduite de rețeaua Librăriilor Cărturești și încep de la orele 18.00 (excepție face atelierul de sâmbătă, din Timișoara, care începe de la orele 11.00). Accesul este liber, iar cărțile de parentaj și psihologie a copilului de la Editura Trei pot fi cumpărate cu o reducere de 25% în toată săptămâna, în toate librăriile rețelei Cărturești (inclusiv de pe librăria online).

Iată și programul celor cinci ateliere din weekend:

  • Parintele eficientBucurești (Verona): Cofondatoare a Centrului de cursuri pentru părinți ”Parentime”, Miruna Pătrașcu va folosi drept pretext o carte nou-nouță  (Părintele eficient a lui Thomas Gordon), pentru a răspunde la întrebarea: Cum ne petrecem timpul de familie? 
  • Timișoara (Mercy): Și psihologul bănățean Emese Terezia Gubranszki, care are o experiență îndelungată în lucrul cu familiile și copiii, pleacă tot de la o carte (una de referință, semnată de Virginia Satir!) tradusă la Editura Trei: Arta de a fauri oameni – Psihologia familiei. 
  • Brașov: Mediatizatul psihosexolog Bebe Mihăescu îi invită pe părinți și pe psihologi la o discuție francă despre Universul sexual al copiilor. 
  • Iași (Palas): Nicoleta Dumitru (formată în psihoterapie pozitivă) și Andreea Muraru (specialistă în psihoterapia de familie și de cuplu) vă aruncă o nadă: Ce înseamnă să fii un părinte bun ?

***

  • Sâmbătă, la Timișoara (Mercy): Cunoscuta profesoară universitară Anca Munteanu vă propune un atelier la matineu 🙂 , despre Profesia de părinte și reperele ei de aur. Atelierul dânsei începe la ora 11.00.

 


Miercuri este cea mai bogată zi a Săptămânii Psi, în care va fi vorba despre rușine, inteligență emoțională, psihologia familiei și charismă. Vă așteptăm, de la orele 18, în librăriile Cărturești, împreună cu următorii invitați:

  • Arta de a fauri oameniBucurești (Verona): Președinta Institutului Român de Psihoterapie Integrativă Mara Priceputu va aduce în discuție o temă care nu este pentru cei pudici: RUȘINEA LA ROMÂNI (vedeți mai jos un rezumat al prezentării).
  • Brașov: Tot despre rușine va discuta și asistentul universitar de la Facultatea din Psihologie a Universității ”Transilvania” din Brașov Camelia Truță. Tema ei vă va da cu siguranță de gândit: DINCOLO DE MASA TĂCERII.
  • Cluj (Iulius Mall): Specializată în psihodramă și interesată de felul în care ne jucăm rolurile pe scena vieții, Adriana Oachiș va discuta despre ATRACȚIE, CHARISMĂ ȘI INFLUENȚĂ. (O carte interesantă despre charismă găsiți aici.)
  • Timișoara (Mercy): Profesor universitar și titulară a cursului de psihologia familiei, Mona Vintilă vă propune o temă care parafrazează o frumoasă carte a Virginiei Satir. Tema este: ARTA DE A FĂURI OAMENI – PSIHOLOGIA FAMILIEI.
  • Iași (Palas): Președintă a Asociației de Psihoterapie Integrativă și Psihologie Clinică din Iași, Magda Luchian va discuta DESPRE INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ. (Despre istoria conceptului de ”inteligență” – de la IQ la inteligența multiplă -, aflați mai multe de aici.)

***

 

RusineaRUȘINEA LA ROMÂNI. (București, 6 nov., Cărturești Verona)

Moderatori: Psih. dr. Mara Priceputu, psih. Andrei Hosciuc, psih. Sabina Strugariu

Titul cărții lui Borys Cyrulnik Mai bine mor decât să spun! Rușinea, publicată de Editura Trei în 2012, surprinde foarte bine încărcătura copleșitoare pe care o aduce rușinea. Toată lumea o simte, însă prea puțină lume vorbește despre ea. Ne propunem ca, împreună, să creeăm un spațiu în care să dezbrăcăm emoția rușinii de tabu. Vom explora partea văzută și nevăzută a rușinii, atât la nivel individual, cât și la nivel relațional și social și vom vorbi despre originea, evoluția și mecanismele pe care le declanșează rușinea cu iluzia de a ne proteja Sinele, blocându-ne, de fapt, resursele de a fi cine suntem și capacitatea de a ne împlini potențialul.

Cum apare rușinea?

Cum și când se dezvoltă emoția rușinii?

Când vorbim despre funcționalitate și disfuncționalitate?

Cum să îți regăsești libertatea și demnitatea, fără să cazi în capcana lipsei de rușine, care este, totodată indiferența față de ceilalți?

Există antidot împotriva rușinii?

„Emoția împărtășită domolește suferința celui rănit, dar îi antrenează pe cei pe care acesta îi iubește în abisul durerii. E vorba despre o legătură, nu-i așa? Cu ce drept îi atragem pe cei apropiați în nenorocirea noastră?”

– Boris Cyrulnik

 


Acum vine ziua primului interviu cu întreaga familie. Să spunem că va fi un interviu cu copii foarte mici. Cum îi va ţine terapeutul sub control? Cum va preveni el situaţia în care aceştia produc anarhie în procesul terapeutic? Voi încerca să generalizez principala mea abordare terapeutică.

     

  1. Am descoperit că un terapeut are foarte puţine probleme de control dacă îşi asumă în
    mod activ responsabilitatea procesului terapeutic. Dacă ştie cum să facă asta, copiii răspund la fel de prompt ca şi părinţii lor.
  2. Există, desigur, câteva probleme legate de control. Patty vrea să lovească radiatorul. Johhny doreşte să se ducă mereu la toaletă sau la ţâşnitoare. Amândoi îşi întrerup constant părinţii, îl întrerup pe terapeut şi se întrerup unul pe altul, într-o cursă nebună pentru monopolizarea undelor sonore.
  3. Politica mea generală este, desigur, să îi las pe părinţi să intervină și să impună controlul. Mama şi tatăl sunt cei care răspund cererilor şi stabilesc limite pentru comportamentul copiilor lor. La urma urmelor, dacă eu aş prelua acest rol aş pierde chiar oportunitatea pe care o caut, oportunitatea de a observa cum îşi exercită mama şi tatăl funcţiile parentale.
  4. Totuşi, îmi asum responsabilitatea de a comunica clar regulile de comportament care se aplică pe terenul meu, cabinetul de terapie. Nimeni nu are voie să lovească sau să se joace cu microfonul sau cu echipamentul de înregistrare, de exemplu. Nimeni nu are voie să distrugă niciun scaun, nicio jaluzea, faţă de masă etc. Nimănui (inclusiv părinţilor) nu îi este permis să vorbească pentru alţii. Fiecare trebuie să vorbească astfel încât să poată fi auzit. Fiecare trebuie să facă în aşa fel încât să fie posibil pentru ca ceilalţi să fie auziţi. Voi spune „Mă dor urechile” sau „Trebuie să vorbiţi pe rând ca să pot să îmi fac treaba.”
  5. După cum am sugerat deja, este foartă puţină nevoie de control dacă terapeutul transmite clar, chiar de la început, că el se îndreaptă într-o anume direcţie. Copiii pot fi prinşi în procesul terapeutic; ei pot deveni la fel de absorbiţi în acest proces şi ca părinţii lor.

    

Fragment din volumul Terapia familiei de Virginia Satir

   

 


După traducerea cărții Arta de a făuri oameni, Editura Trei revine cu un nou titlu al celebrei specialiste în terapia familiei Virginia Satir, intitulat chiar așa: Terapia familiei. Iată o secvență dintr-o ședință terapeutică.

*** 

Terapeutul trebuie să se vadă pe sine ca pe un model de comunicare. Întâi de toate, el va trebui să aibă grijă să fie conştient de propriile prejudecăţi şi credinţe inconştiente, astfel încât să nu cadă în capcana despre care îi avertizează pe ceilalţi, aceea de a adapta realitatea la propria sa măsură. Lipsa de frică în a se prezenta pe sine fără ascunzişuri poate fi prima experienţă pe care familia o are cu comunicarea clară.

În plus, modul în care el interpretează şi structurează acţiunea terapiei, încă de la început, este primul pas în prezentarea noilor tehnici de comunicare în fața familiei.

Iată un exemplu de mod în care terapeutul clarifică unei familii procesul interacţiunii:

T: (soţului) Observ că ţi-ai încreţit fruntea, Ralph. Asta înseamnă că eşti nervos în acest moment.

Soţul:   Nu am ştiut că fruntea mea era încreţită.

T: Uneori o persoană poate arăta sau vocea sa poate suna într-un fel de care aceasta nu este conştientă. Din câte ne poţi spune, ce gândeai şi simţeai chiar acum?

Soţul:   Mă gândeam la ce a spus ea (soţia sa).

T: La care din lucrurile pe care ea le-a spus te gândeai?                    

Soţul: Când ea a spus că atunci când ea vorbea extrem de tare, îşi dorea ca eu să-i fi atras atenţia.

T: Ce te gândeai referitor la asta?

Soţul:   Niciodată nu m-am gândit să-i fi spus ceva. M-am gândit că ar înnebuni-o.

T: Aha, atunci poate cuta aceea a însemnat că erai surprins pentru că soţia ta spera că tu vei face ceva şi tu nu ai ştiut că ea avea această aşteptare. Crezi că, încreţindu-ţi fruntea, semnalizai faptul că erai surprins?

Soţul:   Da, aşa cred.

T: Din câte ştii, ai mai fost înainte în aceaşi situaţie, adică, în situaţia în care să fi fost surprins de ceva ce a spus sau a făcut Alice?

Soţul:   La naiba, da, de multe ori.

T: I-ai spus vreodată lui Alice, atunci când erai surprins, că eşti surprins?

Soţia:   El nu spune niciodată nimic.

 

       

    

T: (zâmbind, către Alice) O clipă, Alice, lasă-mă să aud de la Ralph care este ideea lui despre ce face el. Ralph, cum crezi tu că i-ai arătat lui Alice că erai surprins?

Soţul:   Cred că ştie.

T: Ei bine, hai să vedem. Să presupunem că o întrebi pe Alice dacă ştie.

Soţul:   Asta e o prostie.

T: (zâmbind) Cred că poate părea aşa în această situaţie, pentru că Alice este chiar aici şi sigur a auzit care este întrebarea ta. Ea ştie deja care este întrebarea. Bănuiesc, totuşi, că nici tu şi nici Alice nu sunteţi foarte siguri despre ce anume aşteaptă celălalt şi mă gândesc că nu aţi dezvoltat modalităţi în care să aflaţi asta. Alice, hai să ne întoarcem la momentul în care am comentat despre cuta de pe fruntea lui Ralph. Ţi s-a întâmplat şi ţie să o observi?

Soţia: (plângându-se) Da, arată mereu aşa.

T: Ce tip de mesaj ai primit de la acea cută de pe frunte?

 Soţia:  Nu vrea să fie aici. Lui nu îi pasă. Nu vorbeşte niciodată. Doar se uită la televizor sau nu stă pe-acasă.

T: Sunt curios. Vrei să spui că atunci când Ralph are o cută pe frunte iei asta ca fiind felul în care Ralph îţi spune „Nu te iubesc, Alice. Nu îmi pasă de tine, Alice.”

Soţia: (exasperată, înlăcrimată) Nu ştiu.

T: Bine, poate nu aţi ajuns la nişte modalităţi foarte clare de a vă transmite unul altuia iubirea şi prețuirea prin mesaje. Fiecare are nevoie de feluri extrem de clare de a transmite mesajele de prețuire. (Către fiu) Ce ştii tu, Jim, despre cum dai tu mesaje de prețuire părinţilor tăi?

Fiul: Nu înţeleg ce vrei să spui.

T: Bine, cum anume îi arăţi mamei tale, de exemplu, că îţi place de ea, când simţi în felul ăsta? Fiecare simte diferite lucruri în momente diferite. Când te simţi bucuros pentru că mama ta este prin preajmă, cum îi arăţi asta?

Fiul: Fac ceea ce ea îmi spune să fac. Îmi fac treaba, chestii din astea…

T: Înţeleg, deci când îţi faci treaba acasă înţelegi prin asta un mesaj către mama ta, că eşti bucuros că ea este prin preajmă.

Fiul: Nu e chiar aşa.

T: Atunci vrei să spui că dai un mesaj diferit. (Către Alice) Bine, Alice, ai receptat acest mesaj de la Jim ca fiind un mesaj de iubire? (Către Jim) Ce faci ca să îi dai tatălui tău un mesaj că îl placi?

Fiul: (după o pauză) Nu mă pot gândi la nimic.

T: Hai să-ţi spun altfel. Ce ştii cu cea mai mare siguranţă că ai putea face şi ar aduce un zâmbet pe faţa tatălui tău?

Fiul: Aş putea lua note mai bune la şcoală.

T: Hai să verificăm asta şi să vedem cum putem clarifica lucrurile. Alice, primeşti un mesaj de iubire de la Jim când el munceşte prin jurul casei?

Soţia:   Cred… el nu face prea multe.

T: Deci, de acolo de unde stai, Alice, nu primeşti foarte multe mesaje de iubire de la Jim. Spune-mi Alice, are Jim vreo altă modalitate, la care poate nu se gândeşte acum, şi care ţie ți-ar transmite că el este fericit când tu eşti prin preajmă?

Soţia: (Încet) Într-o zi el mi-a spus că arătam drăguţ.

T: Cât despre tine, Ralph, este percepţia lui Jim corectă, că dacă el ia note mai bune la şcoală tu vei zâmbi?

Soţul: Nu îmi imaginez că voi zâmbi.

T: Am auzit că tu nu consideri că el ia note bune, dar ai zâmbi dacă ar face-o?

Soţul: Bineînţeles, la naiba, aş fi bucuros.

T: Când te gândeşti la treaba asta, cum crezi că i-ai arăta-o?

Soţia: Nu poţi şti niciodată dacă îl poţi mulţumi vreodată.

T: Noi am descoperit deja că tu şi Ralph nu aţi dezvoltat modalităţi extrem de clare de a vă arăta sentimente de prețuire unul altuia. Poate tu, Alice, observi acum asta între Jim şi Ralph. Ce crezi Ralph? Crezi că ar fi greu pentru Jim să îşi dea seama când a reuşit să-ți fie pe plac?

   

Fragment din volumul Terapia familiei  de Virginia Satir.

  


Virginia Satir, pionier al psihoterapiei de familie profund inspirata de gestalt-terapie si orientarea experientiala, ofera lumii acest ghid al vietii de familie, de o infinita valoare sociala: Arta de a fauri oameni. Premisa de la care pleaca este aceea ca daca parintii ar sti cum sa creeze o viata de familie sanatoasa (explicatia pentru ce inseamna sanatoasa este destul de complexa), lumea ar fi cu totul alta, intr-un sens mai bun.

Mesajul meu dintotdeauna este ca exista o legatura puternica intre viata de familie si tipul de adulti in care se vor transforma copiii familiei respective.

Tema este multistratificata prin nivelurile de intelegere si actiune, iar implicatiile pe care le presupune sunt prea mari pentru a o ignora. Personal, visez la o societate in care cei care sunt pe cale de a face copii sa fie obligati legal sa frecventeze cateva luni de cursuri intensive de parenting si de viata de familie.

 
Din cercetarile-experienta proprie pe care le-a intreprins, Satir explica existenta a patru aspecte-cheie ale vietii de familie, carora trebuie sa le acordam atentie si ingrijire speciala: stima de sine a membrilor familiei, comunicarea, sistemul familial (regulile) si legatura cu societatea. 

Indiferent de problema care aducea familia in cabinetul meu – o sotie infidela, un sot deprimat, o fiica delincventa sau un fiu schizofrenic -, descopeream, curand ca tratamentul era acelasi. Daca doream sa usuram durerea familiei, trebuia gasita o solutie pentru a schimba acesti patru factori-cheie.

Pentru a-si face principiile cunoscute si intelese de catre orice cititor (in fond, cand este vorba de psihologia familiei, cu atat mai mult aceasta trebuie inteleasa de toata lumea), autoarea foloseste imagini si metafore foarte pragmatice si eficiente. Cea mai semnificativa dintre ele este metafora prin care ne face sa intelegem ce inseamna o familie sanatoasa. Astfel, ea diferentiaza familiile care „favorizeaza dezvoltarea”  de familiile care „nu favorizeaza dezvoltarea”.
 
  
  
 
Aproape fiecare capitol al cartii dedica un moment unei incursiuni in propria copilarie si viata de familie de la inceputurile noastre, ceea ce da abordarii experientiale a Virginiei Satir si o nuanta psihodinamica, nepretuita si pentru care adeptii teoriilor inconstientului si ai primilor ani de viata vor fi foarte recunoscatori.
 
Pentru ca vorbim de o carte de „self-help” in esenta, deci aplicabila si pragmatica, vom intelege diferite tipologii de parinti, de copii, de familii, diferite modalitati in care putem sa invatam sa raspundem problemelor de familie si de cuplu. De exemplu, autoarea identifica patru tipare de comunicare:
  • impaciuitorul,
  • evaluatorul,
  • acuzatorul si
  • confuzul.
 
Pentru intelegerea fiecarui tipar in parte, ni se propun exercitii postural-corporale cu jocuri de rol, in care unul din parteneri joaca pe rand, dupa indicatii precise, rolul acuzatorului si al celorlalte tipologii, iar cel de-al doilea partener incearca sa faca fata unei astfel de comunicari defectuoase. Experimentarea fizica a exercitiilor propuse, de inspiratie gestalt-moreniana, au rolul de a ne face sa intelegem, prin trairi corporale (de exemplu, daca jucam rolul impaciuitorului o vom face stand in genunchi si cu mana intinsa, cersind) sentimentele pe care ni le generam noua si celor din jur prin adoptarea unui anumit stil de comunicare si de punere a unei probleme. Capitolul „Jocuri de comunicare” poate fi o mina de aur pentru familiile sau cuplurile care au deschiderea si dorinta de a experimenta intr-un mod creativ si amuzant modalitati de imbunatatire a contactului si intalnirii in comunicare. ()
 
Citeste mai departe recenzia psihoterapeutei Mihaela Costea pe revista virutală CafeGradiva.
 

Unul dintre pericolele care amenință armonia cuplului este practicarea tehnicii „globului de cristal”.

Vi se întâmplă să presupuneți că, dacă cineva vă iubeşte sau dacă voi iubiţi pe cineva, atunci fiecare dintre voi ştie fără să întrebe ce nevoi are celălalt, ce vrea, ce simte sau doreşte acesta, şi acţionează în consecinţă. Dacă nu acţionaţi aşa înseamnă că nu vă iubiţi partenerul sau că acesta nu vă iubeşte. Adevărul este că, indiferent cât de tare ne iubim, iubirea nu ne ajută să aflăm dacă partenerului îi place spanacul sau cum îl preferă gătit.

  

  

 

Îmi amintesc de un cuplu care venise la mine pentru că soţii erau extrem de nemulţumiţi de căsnicia lor de douăzeci de ani. În timp ce îi ascultam, mi-am dat seama că fiecare încercase să îl critice pe celălalt pornind de la teoria ”globului de cristal”: „Dacă ne iubim cu adevărat, vom şti întotdeauna ce doreşte celălalt”. Şi din moment ce plecaseră de la această premisă, nu îşi puteau pune întrebări unul altuia, căci asta ar fi pus iubirea lor sub semnul întrebării.

Ghiciseră corect în câteva cazuri, dar această soluţie era acum punctul nevralgic al conflictului în care se aflau. Nu ghiceau întotdeauna corect. Cât am lucrat împreună, cuplul a acceptat invitaţia şi îndemnul meu de a vorbi mai deschis. Când am ajuns la partea unde îl rugam pe fiecare să spună deschis ce nu îi plăcea la celălalt, soţul a izbucnit, emoţionat:

„Aş vrea să nu mai găteşti tot timpul spanac!”

După ce soţia şi-a revenit din şoc, a răspuns:

„Eu urăsc spanacul, dar credeam că ţie îţi place. Voiam doar să îţi fac o plăcere”.

Pe măsură ce am reluat problema, am descoperit că, la începutul relaţiei, soţia îşi întrebase soţul ce îi place să mănânce. Iar el a răspuns că orice găteşte ea este bun. Soţia a încercat să afle singură ce mâncăruri îi plăceau soţului. De asemenea, l-a auzit o dată certându-şi nepotul că nu terminase spanacul din farfurie, lucru pe care îl interpretase drept o adevărată pasiune a soţului pentru acest aliment.

  

  

 

Soţul nu îşi amintea acest incident, dar ţinea minte că îşi acuzase sora că nu este capabilă să îşi hrănească bine copilul. Desigur, am pus întrebarea cum se făcea că soţul nu făcea niciun comentariu şi continua să mănânce spanacul pe care îl detesta. Răspunsul a fost că nu dorise să îşi jignească soţia. „În plus”, a adăugat el, „dacă ei îi plăcea, nu doream să îi stric plăcerea”.

Apoi s-a întors către ea: „Dar nu ai observat că mâncam din ce în ce mai puţin spanac?”. „Eu am crezut că voiai să slăbeşti”, a răspuns soţia.

Acest episod a dat naştere la o expresie pe care o foloseau când îşi dădeau seama că intrau în jocul cu globul de cristal: „Aminteşte-ţi de spanac!”

Probabil niciun alt cuplu din lume nu a trăit aceeaşi experienţă, dar părerea mea este că mai toţi aţi trecut prin situaţii similare. Dacă privim în urmă, acest incident pare complet absurd. Şi totuşi, se întâmplă în mod repetat.

Fragment din

Arta de a făuri oameni

de Virginia Satir

  

Ce simți când te ating?


Aşa cum respiraţia este în directă legătură cu viaţa, atingerea este este cel mai convingător mod prin care doi oameni îşi pot transmite informaţii emoţionale. Cea mai concretă introducere a noastră în această lume a fost prin atingerea mâinilor umane, iar atingerea rămâne cea mai de încredere conexiune dintre oameni. Voi crede modul în care mă atingeţi înainte de a crede cuvintele pe care le rostiţi. Relaţiile intime încep şi se opresc datorită modului în care oamenii trăiesc atingerea.

Eu îi învăţ pe oameni să devină conştienţi de modul în care ceilalţi simt atingerea lor. Trebuie doar să întrebe:

  • „Ce simţi atunci când te ating?”.

Nu suntem aproape deloc învăţaţi cum să ne simţim propria atingere. Pentru multe persoane, întrebarea de mai sus poate părea ciudată. Dar, după ce o exersaţi de câteva ori, veţi vedea cât e de valoroasă.

  

     

     

O altă latură a atingerii constă în a-i spune unei alte persoane cum simţiţi atingerea ei. Este important să ţinem minte că, înainte ca cineva să ne atragă atenţia, mulţi dintre noi nu sesizăm cum îi atingem pe alţii. Îmi amintesc de câte ori oameni afectuoşi şi entuziaşti mi-au lăsat mâinile pline de sânge: eu purtam inele iar ei îmi strângeau degetele într-un gest plin de însufleţire.

Vreau să subliniez faptul că avem nevoie să învăţăm să ne simţim atingerea, la fel de bine cum o gândim. Pentru mulţi dintre noi, această parte a educaţiei a fost neglijată. Putem schimba asta dacă ne luăm inima în dinţi şi întrebăm: „Cum te simţi când te ating aşa?” Data viitoare când daţi mâna sau mângâiaţi pe cineva, deveniţi conştienţi de ce anume se întâmplă când atingeţi persoana respectivă. Apoi verificaţi observaţiile voastre cu el/ea: „Uite, eu acum am simţit… Tu ce ai simţit?”

Acum suntem gata pentru un exerciţiu.

Aşezaţi-vă la o distanţă potrivită de partener, astfel încât să îl puteţi atinge, şi priviţi-vă reciproc timp de un minut. Apoi ţineţi-vă de mână şi închideţi ochii. Exploraţi încet mâinile partenerului. Gândiţi-vă la forma şi la textura lor. Fiţi conştienţi de orice simţiţi în legătură cu ceea ce descoperiţi în aceste mâini. Simţiţi cum este să atingeţi aceste mâini şi să fiţi atinşi de ele. Simţiţi cum e să sesizaţi pulsul în vârfurile degetelor.

După circa două minute, deschideţi ochii şi continuaţi să pipăiţi mâinile partenerului în timp ce vă uitaţi la ele. Simţiţi ceea ce se întâmplă. Este diferit acum, când vă şi uitaţi la mâinile partenerului?

După circa treizeci de secunde, închideţi ochii, continuaţi să atingeţi, simţiţi orice schimbare posibilă. După un minut, retrageţi mâinile, dar nu printr-un gest de respingere, ci printr-unul de separare. Relaxaţi-vă şi simţiţi impactul întregii experienţe. Deschideţi ochii şi împărtăşiţi spaţiul interior cu partenerul.

Încercaţi această variantă a exerciţiului: o persoană închide ochii, iar celalaltă îşi foloseşte mâinile pentru a atinge toate părţile feţei primei persoane, fiind foarte atentă la atingere. Schimbaţi rolurile şi apoi povestiţi amândoi ce aţi simţit.    

În acest moment al experimentului, multe persoane spun că se simt stânjenite. Unii spun că simt impulsuri sexuale şi e ca şi cum ar face sex în public. Răspunsul meu este: „Dar v-aţi atins doar mâinile şi feţele, nimic altceva!” Alţii spun că nu simt nimic; totul li se pare o prostie. Această reacţie mă întristează, deoarece poate însemna că oamenii s-au înconjurat de ziduri, astfel încât să nu simtă nicio bucurie în urma contactului fizic. Oare există cineva care să nu mai simtă dorinţa şi nevoia de mângâiere şi contact fizic?

 

   

 

În ultimii zece ani, oamenii au început să fie mai receptivi la nevoile lor de atingere. Au început să apară în multe locuri felicitări cu îmbrăţişări. A îmbrăţişa este o modalitate nonsexuală şi foarte umană de a primi şi a oferi iubire. Puţin câte puţin, această metodă se extinde şi la bărbaţi. Pielea lor devine la fel de înfometată ca şi pielea femeilor. Poate că, dacă oamenii şi-ar da voie să îşi satisfacă nevoile de îmbrăţişări, ei nu ar mai comite atâtea acte agresive.

Am observat că, în momentul în care cuplurile încep, puţin câte puţin, să iubească atingerile reciproce, relaţiile lor se îmbunătăţesc în toate domeniile. Tabuul împotriva atingerii explică foarte bine experienţele plate, nesatisfăcătoare, monstruoase pe care mulţi oameni le trăiesc în viaţa sexuală. De asemenea, acest tabu îmi explică foarte clar de ce tinerii îşi încep de multe ori viaţa sexuală prea devreme. Ei simt nevoia de contact fizic şi cred că singura soluţie pentru a-l obţine este contactul sexual.

În timp ce aţi făcut aceste experimente, probabil v-aţi dat seama că ele pot fi interpretate individual. Când mâinile noastre se ating, fiecare dintre noi simte atingerea în mod diferit. Este important ca oamenii să îşi spună unii altora cum simt această atingere. Dacă eu intenţionez o atingere afectuoasă, iar destinatarul o percepe ca fiind neplăcută, vreau să ştiu asta.

Se întâmplă foarte des să nu ştim cum arătăm sau ce voce avem, sau cum se simte cel pe care îl atingem, şi, cum de multe ori dorim să transmitem altceva decât ceea ce ajunge la interlocutorul nostru, relaţiile noastre sunt marcate de dezamăgiri şi suferinţă.

   

Fragment din 

Arta de a făuri oameni

de Virginia Satir, inițiatoarea unor metode inedite în terapia familiei  

      

 

Cine ține banii în casă?


Înainte de căsătorie, Manuel şi Alicia îşi administrau singuri bugetul personal. Acum s-au căsătorit şi doresc să administreze împreună bugetul comun. Este nevoie de o decizie importantă, probabil prima decizie importantă de după nuntă.

Manuel spune încrezător:

– Ei bine, eu sunt bărbatul în casă, prin urmare eu voi administra banii. Aşa a făcut şi tata întotdeauna.

Alicia reacţionează oarecum sarcastic:

– Manuel, cum să te ocupi tu de bani? Eşti un cheltuitor! Am crezut că e de la sine înţeles că o să fie treaba mea. În plus, şi mama s-a ocupat de administrarea bugetului familiei.

Manuel răspunde paşnic:

– Ei, păi dacă tu vrei să facem aşa, cred că aşa rămâne. Am crezut că e de la sine înţeles că, dacă sunt soţul tău şi tu mă iubeşti, vei vrea să mă ocup eu de administrarea banilor. La urma urmei, e o treabă de bărbaţi.

Alicia se sperie puţin:

– O, Mannie, sigur că te iubesc! Nu aş vrea să te jignesc. Hai să nu mai vorbim despre asta. Vino şi sărută-mă!

     

    

         

Ce ziceţi despre acest proces de luare a deciziilor? Unde credeţi că va duce? Va creşte sau va scădea iubirea?

Cinci ani mai târziu, Alicia îi spune furioasă lui Manuel

– Compania asta ameninţă că ne dă în judecată! Nu ai plătit factura! M-am săturat să tot fug de recuperatorii de datorii. O să mă ocup eu de bani şi nu-mi pasă ce părere ai de asta!

Manuel explodează:

– Să te ia naiba! Hai, să te văd dacă o să te descurci tu mai bine!

Vedeţi care este problema lor? Nu pot face diferenţa dintre sentimentele lor de valoare personală şi faptul că nu se descurcă în administrarea bugetului comun.

Probabil nimic nu este mai important în dezvoltarea şi menţinerea unei relaţii de iubire (sau în uciderea ei) decât procesul de luare a deciziilor. Merită învăţată diferenţa dintre problema care trebuie rezolvată şi stima de sine care se leagă de această problemă.

Fragment din volumul

Arta de a făuri oameni

 de Virginia Satir   

    

%d blogeri au apreciat: