Tag Archive: vinovatie



Adresându‑se, datorită conținutului său, în primul rând celor care doresc să se inițieze în psihanaliză — studenți ai facultăților de psihologie, medicină, pedagogie, sociologie, filosofie, litere și, poate, de ce nu?, teologie —, volumul de față poate reține și atenția specialiștilor prin Compendiul de psihanaliză, care reprezintă ULTIMUL CUVÂNT al lui Freud — o sinteză a întregii psihanalize de până atunci, nu fără unele idei  noi. Publicat postum, amintitul studiu este tipărit acum pentru prima dată în limba română,

scria psihanalistul Vasile Dem. Zamfirescu în 2005 în Prefața volumului 13 din Operele lui Freud, volum republicat acum în colecția ”Psihologia pentru toți” sub titlul DESPRE PSIHANALIZĂ

***

Iată și un preview din ultima scriere freudiană (Compendiu de psihanaliză, 1938):

Cu cât munca noastră progresează mai mult și cu cât înțelegerea vieții psihice a nevroticului ni se adâncește mai tare, cu atât ni se impune mai clar cunoașterea a doi factori noi, care cer cea mai mare atenție ca surse ale rezistenței. Ambii îi sunt total necunoscuți bolnavului, niciunul nu a putut fi luat în considerare la încheierea pactului nostru; ei nici nu pornesc de la Eul pacientului.

Îi putem rezuma sub numele comun de nevoie de boală sau de suferință, dar ei sunt de proveniență diferită, chiar dacă de o natură înrudită.

Despre psihanalizaPrimul dintre acești doi factori este sentimentul de culpabilitate sau conștiința de vinovăție, așa cum este denumit trecând peste faptul că bolnavul nu îl resimte și nu îl recunoaște.

Este în mod evident contribuția la rezistență pe care o aduce un Supraeu devenit deosebit de tare și de crud. Individul nu trebuie să se însănătoșească, ci să rămână bolnav, căci nu merită ceva mai bun. Această rezistență nu deranjează propriu‑zis munca noastră intelectuală, dar o face ineficientă, ba chiar ne permite adesea să suprimăm o formă a suferinței nevrotice, este însă de îndată gata să o înlocuiască printr‑o alta, eventual printr‑o maladie de natură somatică.

Această conștiință de vinovăție explică și însănătoșirea sau ameliorarea observate ocazional ale unor nevroze severe prin cazuri de nefericire reale; căci important este numai să ne simțim mizerabil, indiferent în ce fel. Supunerea fără lamentări, cu care astfel de persoane își poartă adesea destinul lor greu, este foarte ciudată, dar și trădătoare. În apărarea față de această rezistență trebuie să ne limităm la conștientizarea sa și la încercarea demolării lente a Supraeului ostil.

  

 


Există câteva semne sau semnale care denotă că rebelul tău interior a preluat controlul. Iată‑le pe cele mai uzuale:

Constaţi că te înfurii din cauza unui lucru care ulterior ţi se pare un fleac. Una din cele mai des întâlnite împrejurări în care izbucneşte această mânie iraţională este atunci când te afli la volan, în trafic, sau când aştepţi la coadă. În asemenea situaţii, timpul trece foarte încet. Un minut de aşteptare, ca să se facă semaforul verde, pare o eternitate. Poate fi o adevărată tortură, felul în care o bătrânică din faţa ta, la coadă, caută câteva monede prin fundul genţii. Majoritatea oamenilor care se grăbesc se vor simţi cel puţin un pic frustraţi sau nerăbdători, dar nu trebuie neapărat să se lase scoşi din sărite de acest lucru.

Eşti cinic sau sarcastic. Oamenii care sunt cinici se opresc de obicei la partea negativă a lucrurilor. Ei nu se aşteaptă ca lucrurile să iasă bine. Cei care folosesc sarcasmul spun lucruri aparent nevinovate, dar care sunt menite să‑i rănească pe alţii. Dacă acest stil îţi descrie comportarea uzuală, înseamnă că rebelul tău interior e veşnic bosumflat. Oamenii poate încearcă să te înveselească, dar tu nu‑i laşi. Dintr‑un motiv sau altul, rebelul tău interior vrea să rămână supărat.

Ţii supărare şi porţi pică. Dacă, după ce ai fost ofensat, ignorat sau rănit în amorul propriu de cineva, rămâi furios multă vreme, e din cauză că rebelul tău interior tot reia situaţia care te‑a supărat, punând‑o iar şi iar să ţi se deruleze în cap. Cu cât o repetă de mai multe ori, cu atât mai îndreptăţit te simţi să rămâi furios. Oamenii care ţin supărare afirmă uneori că „pot să iert, dar nu şi să uit”. Când eu îi întreb ce vor să spună prin asta, explicaţia pe care ei mi‑o dau revelează faptul că, de fapt, n‑au iertat absolut deloc. A ierta înseamnă să laşi realmente ranchiuna să moară. Câtă vreme ţi‑o tot reaminteşti, pica ta rămâne activă, ţinută în viaţă de rebelul tău interior.

  

   

 

Sfârşeşti prin a‑ţi părea rău pentru ce ai spus sau ai făcut. Acest lucru se întâmplă cel mai frecvent cu comportamentele şi obiceiurile pe care ai tot încercat să le controlezi. Dacă, de exemplu, te străduieşti să‑ţi ţii sub control temperamentul vulcanic, te vei simţi foarte prost după o răbufnire. Dacă încerci să pierzi din greutate sau să te laşi de fumat ori de băut, dar capitulezi în faţa poftelor tale, rebelul tău interior este cel care te‑a adus aici.

Nu ai niciun prieten. Nimeni nu pare să te simpatizeze. Închipuie‑ţi un copil plângăreţ care se vaită că el nu are prieteni. Dacă ar fi să‑l poţi observa pe acest copil cum se poartă într‑un loc de joacă, ai vedea că nu se duce la alţi copii. El stă pe loc sau umblă de colo‑colo, de unul singur. Adulţii care se plâng că nu au prieteni se poartă cam la fel. Ei nu se apropie de nimeni, dar pe urmă se întreabă de ce nimeni nu pare interesat de ei.

Trebuie să‑ţi justifici comportamentul faţă de tine însuţi sau faţă de altcineva. Dacă te sâcâie cineva sau te acuză de ceva, s‑ar putea ca tu să fi greşit sau nu. Dar dacă mai multe persoane îţi critică purtarea în legătură cu unul şi acelaşi lucru, atunci sunt mari şanse ca tu să fi greşit într‑adevăr. Dacă trebuie să‑ţi justifici faptele în faţa multor oameni, atunci rebelul tău interior face din tine un om lângă care e greu să trăieşti.

Află care sunt leacurile pentru toate aceste simptome din cartea

Cum să-ți îmblânzești rebelul interior. Ghid pentru transformarea comportamentului de autosabotare

de Pauline Wallin

%d blogeri au apreciat: