La terapie in fustita

K.L. Malawista: Fiecare eseu vorbeşte despre evenimente din vieţile noastre, care pot fi înţelese în lumina unor concepte psihodinamice fundamentale.

O tânără îşi exhibă „din întâmplare“ rochia de petrecere în faţa psihanalistului.

Am aflat că tatăl meu urma să primească premiul „Antreprenorul anului“ peste o lună, Într-o vineri, la ora şase după-amiaza. Şedinţa mea de psihanaliză era programată tot în acea zi, la ora cinci, la un cabinet care se afla la doar doi kilometri de sala de conferinţe. Cum puteam să ajung şi la şedinţă, iar apoi să mă schimb în hainele de gală şi să ajung la timp şi la dineu?

Ca analizandă, am povestit multe amintiri despre faptul că în copilărie îl adoram pe tata. Îmi plăcea foarte mult să mă gătesc în rochiţa mea specială de petrecere care se înfoia atunci când mă învârteam. La şedinţele de psihoterapie, am rememorat amintirea îndrăgită a recitalului meu de balet de când aveam şase ani. Îmi amintesc cum păşeam mândră pe scări, îmbrăcată cu fustiţa mea plisată şi roz de balerină. Tata, aşezat în fotoliul lui obişnuit de piele maro, mă privea cu un zâmbet pe faţă cum făceam mândră piruete. „Măi, dar ce frumoasă eşti!“ spunea el.

Pe măsură ce se apropia ziua dineului, mă obseda această dilemă: nu voiam să vin la şedinţă în rochia mea elegantă, dar, cu toate acestea, mă temeam că nu voi avea timp să merg acasă să mă schimb. Imaginea mea stând întinsă pe canapea în rochia mea de tafta roz, cu fustă în formă de clopot, era de neconceput — sau, poate, prea palpitantă şi periculoasă ca s-o iau în considerare.

Putea oare să fie vorba de faptul că voiam să văd în ochii analistului admiraţia pe care o văzusem în ochii tatălui meu? Mă tot măcinam în sinea mea. Nu puteam nici să anulez şedinţa, nici să mă duc la cabinet în ţinuta de gală. Într-un final, după multe frământări în timpul şedinţelor, am ajuns la o soluţie care mi s-a părut perfectă, deşi am ţinut-o secret faţă de analistul meu. Urma să-mi ţin rochia în maşină. După şedinţă, urma să mă strecor în toaleta cabinetului, să mă transform în prinţesă şi s-o şterg la „bal“.

A sosit şi vinerea dineului. Când şedinţa mea s-a terminat, m-am strecurat până la maşină, mi-am luat ţinuta şi-am venit înapoi pe furiş la toaletă, sperând că analistul meu nu va auzi că m-am întors. Planul a mers ca pe roate. Uşurată şi mulţumită, îmbrăcată acum în ţinuta festivă, cu hainele de stradă în mână, am dat fuga înapoi la maşină, doar ca să descopăr, spre oroarea mea, că uşa era închisă şi că n-aveam cheile în mână. Cu inima grea, am simţit cum mi se accelerează pulsul în timp ce priveam cheile rămase în contactul maşinii. Stăteam acolo, naufragiată, înţelegând cu tristeţe că n-aveam de ales decât să mă întorc la cabinetul analistului pentru a suna un mecanic auto.

Ruşinată, fără îndoială îmbujorată, ţăcănind pe tocuri, am bătut la uşa analistului şi am auzit obişnuitul: „Intră“. Înăuntru, psihanalistul meu format în psihanaliză clasică aştepta cu interes, aşezat în fotoliul lui de piele maro. Nefiind o persoană care să se abţină de la o glumă caldă şi spontană, s-a uitat la mine şi mi-a spus cu un zâmbet poznaş: „Măi, dar ce rochie drăguţă ai!“

***

În povestea „Fustiţa de balerină“, dorinţa fierbinte din copilărie a analizandei de a fi admirată şi iubită de tată s-a reaprins în decursul analizei. În timp ce anticipa plăcerea de a se găti pentru petrecere, fantasma copilărească de a-şi impresiona analistul a ajuns periculos de aproape de suprafaţă, producând o defensă obsesională şi o dezorganizare comportamentală. Pacienta este prinsă între imperativele unei dileme adulte (cum să ajungă la timp la petrecere), pe de o parte, şi dorinţele ei copilăreşti de a câştiga iubirea analistului/tată, respectiv nevoia de a se proteja de conştientizarea dorinţei ei de fetiţă de a câştiga admiraţia analistului, pe de altă parte.

În „Fustiţa de balerină“, tânăra femeie nu mai poate rezista dorinţei ca analistul să-i admire partea ei mai feminină, în aceeaşi măsură în care nu poate accepta această dorinţă la nivel conştient. Astfel, ea „creează“ o situaţie sau o punere în scenă, în care scenariul ei elaborat de a evita acest deznodământ conduce de fapt chiar la apariţia lui. Psihanaliştii moderni se concentrează asupra interpretării transferului în „aici şi acum“-ul relaţiei analitice, unde comentariul uşor ironic al analistului „Măi, dar ce rochie drăguţă ai“ transmite imediat recunoaşterea dorinţei ei transferenţiale. Deşi, pe moment, pacienta probabil roşeşte jenată, ne-o putem imagina, totuşi, făcând o mică piruetă imaginară.

 

Fragment din volumul La terapie în fustița de balerină și alte povestiri de psihoterapie, de Kerry L. Malawista, Anne J. Adelman, Catherine L. Anderson

 

Reclame