Ce înseamnă că uneori mi-e scârbă de ea? Istoria unui contratransfer

O adolescentă obeză şi nespălată stă pe un scaun în sala de aşteptare.

Părul ei negru şi des îi cade în şuviţe soioase. Hainele ei sunt vădit neasortate. Felul cum arată vorbeşte în numele ei — și exhibă sentimentele de înstrăinare şi-i înnebuneşte familia. Mirosul ei stătut persistă uneori în cabinet după ce pleacă; îmi imaginez cum îmi impregnează canapeaua şi aerul. Vrând-nevrând mă umplu de el. Sub înţepăturile disconfortului meu, simt freamătul empatiei.

O parte din mine înţelege că înfăţişarea ei este un mesaj urlat în singurul limbaj pe care îl cunoaşte, dar cel mai mult mi-aş dori să-şi facă o baie. Maioul ei strâmt îi dezgoleşte sfidător braţele bronzate, expunând o reţea complicată de tăieturi de diverse lungimi, lăţimi şi adâncimi, unele cicatrizate, altele recente. Pediatrul care o tratează crede că, uneori, se taie de sute de ori pe zi. Îmi spune că are mii de cicatrici pe corp şi că el a ajuns să se simtă neputincios.

Când intră în cabinet, mintea mi se limpezeşte şi devin atentă. N-am cum să nu remarc frumoasa nuanţă măslinie a pielii ei, aşa plină de cicatrici cum e. Ce înseamnă că uneori mi-e scârbă de ea, iar alteori neg acest lucru? Că uneori mă îndepărtez de ea, iar alteori simt empatie faţă de suferinţa ei? Că uneori simt speranţă, dar, alteori, mă simt complet înfrântă? Că uneori sunt capabilă s-o înţeleg, dar uneori nu pot — sau poate, mai cinstit, nu vreau s-o înţeleg? În diferite momente, am simţit toate aceste lucruri. Adevărul e că mă aflu într-o neîntreruptă stare de confuzie.

(…)

Experienţa analistei din această povestire este mai extremă decât ceea ce întâlnesc în mod obişnuit terapeuţii în cabinetele lor. Cu toate acestea, sentimentele intense şi derutante ale terapeutei sunt bine cunoscute oricui lucrează intensiv cu pacienţii fragili sau dezoganizaţi. În psihoterapia psihodinamică, modul cum înregistrăm reacţiile emoţionale faţă de noi înşine şi faţă de pacienţii noştri — transferul şi contratransferul — ne furnizează surse importante de informaţii care ne ghidează abordarea clinică.

Transferul este procesul psihic prin care pacientul transformă în mod inconştient situaţiile noi în situaţii familiare, predictibile. Contratransferul se referă la reacţiile emoţionale complementare faţă de pacient. Într-o formulare largă, contratransferul include toate reacţiile conştiente şi inconştiente ale terapeutului faţă de pacient şi ne oferă o sursă importantă de date.

Imboldul de a-şi înţelege mai bine pacienta o face pe terapeută să sondeze profunzimile reacţiei ei emoţionale, căutând indicii pentru a surprinde ceea ce iniţial pare incomprehensibil — faptul că o adolescentă s-a tăiat pe corp de mii de ori. „Ce înseamnă că uneori mi-e scârbă de ea, iar alteori neg acest lucru? …”

Contratransferul reprezintă o temă importantă în domeniul nostru încă de pe vremea când Freud l-a propus ca mod de a conceptualiza ceea ce el considera a fi „petele oarbe“ ale analistului. Aşa cum îl gândea Freud la vremea lui, se aştepta din partea analistului „să recunoască în sine contratransferul şi să trebuiască să îl stăpânească“. Prin contrast, noi conceptualizăm acum contratransferul într-o accepţiune mai largă. Modelele noastre curente de a înţelege asemenea contratransferuri omniprezente cuprind toată gama reacţiilor. Astăzi, acceptăm că, în general, contratransferul este mereu prezent şi valoros, atât timp cât este înţeles şi nu pus în scenă.

Fragment din La terapie în fustița de balerină și alte povestiri de psihoterapie, de Kerry L. Malawista, Anne J. Adelman și Catherine L. Anderson

O acrobație psihanalitică

Să luăm acum un caz concret: în a doua jumătate a anilor 1920, am început tratamentul analitic cu o tânără femeie seducătoare, vioaie şi cochetă, de aproape treizeci de ani.

 

Principala sa plângere era o incapacitate de a realiza ceva. De mai mulţi ani, ea îşi încheiase cu succes studiile universitare, însă nu reuşea să îşi ia licenţa. Ea plăcea bărbaţilor şi mulţi dintre ei o căutau fie pentru căsătorie, fie pentru o aventură, însă ea se simţea total incapabilă să le răspundă. Puţin câte puţin, am realizat că această incapacitate de a răspunde era legată de o frică paralizantă de incertitudine ori de câte ori era nevoită să îşi asume un risc, adică să ia o decizie. Era foarte ataşată de tatăl său, un bărbat energic, destul de obsesional şi foarte sigur; ei se înţelegeau şi se respectau reciproc; dimpotrivă, relaţia cu mama sa, o femeie destul de timidă, pe care o simţea neîncrezătoare, era în mod deschis ambivalentă.

Ne‑au trebuit aproape doi ani pentru ca aceste corelaţii să capete un sens pentru ea. În timpul acestei perioade, am interpretat că, aparent, ceea ce conta cel mai mult pentru ea era să nu‑şi piardă capul şi să se păstreze cu picioarele pe pământ. Drept răspuns, ea a menţionat că, încă din copilăria mică şi în ciuda multiplelor încercări disperate, ea nu a reuşit niciodată să facă un salt acrobatic, deşi, în anumite perioade, încercase cu disperare. Atunci am spus: „Şi acum?“ — după care ea s‑a ridicat de pe divan şi, într‑o stare de mare amuzament, a făcut un salt acrobatic perfect, fără nicio dificultate.

Aceasta s‑a dovedit a fi o adevărată descoperire. Au urmat numeroase schimbări în viaţa sa emoţională, socială şi profesională, toate în direcţia unei libertăţi şi a unei flexibilităţi mai mari. În plus, ea s‑a preocupat să obţină aprobarea pentru a se prezenta la un concurs de certificare profesională foarte dificil pe care l‑a luat, s‑a logodit şi s‑a căsătorit.

(…)

Admiţând că progresul psihic a fost un factor important al unui rezultat bun terapeutic, ne aflăm în situaţia de a căuta modalitatea de a‑i înţelege dinamica. Acest rezultat favorabil se poate datora faptului:

(a) de a obliga conştientul — sau Eul — să ridice o parte a refulării şi să accepte o nevoie instinctuală ca egosintonică şi ca sursă de plăcere;

(b) să întărească Eul, lărgindu‑i limitele, în detrimentul Se‑ului; şi

(c) să creeze pentru pacientă condiţiile unui nou început sau, dacă preferăm, unei regresii.

Fragment din DEFECTUL FUNDAMENTAL de Michael Balint