Tag Archive: Trei



Adevarul despre cazul HQJoel, până la urmă ce este romanul tău? O poveste poliţistă, o critică socială, o incursiune în mintea mai mult sau mai puţin bântuită de diverse fantome a unui scriitor, sau toate astea la un loc?

Îmi este şi mie destul de greu să mă decid. Prima dată când a apărut volumul în Franţa, mi se cerea să zic în doar câteva vorbe ce este de fapt cartea asta, ce se vrea ea a fi. Şi, ca să scap mai uşor, am spus că este un roman poliţist. Credeam că lumea va fi fericită cu definiţia asta pentru că, la urma urmei, am „produs“ totuşi un cadavru în paginile cărţii. Numai că nu a fost aşa de simplu pe cât îmi închipuiam, pentru că unii nu s-au lăsat păcăliţi şi au protestat: „Stai aşa, noi am citit cartea şi putem depune mărturie că nu este un roman poliţist.“ „Bine“ le-am zis eu. „Ce-ar fi atunci să spuneţi voi ce fel de carte este. Puneţi voi eticheta pe ea.“ “Ei bine, adevărul este că e vorba de o carte care pare a fi poliţistă, dar nu e ceea ce pare a fi.“ Eu eram mulţumit cu explicaţia asta, dar au apărut alţii, puriştii, să le spunem, care au zis: „Cum adică? Avem cadavru? Avem. Avem anchetă poliţienească? O avem. Atunci e musai să fie un policier“. Aşa se face că nici eu însumi nu mai ştiu în ce raft şi cu ce etichetă pot clasa acest roman. Dacă însă mă întrebi despre ce am vrut eu să scriu, îţi voi spune că am intenţionat să creez o poveste de dragoste dublată de una despre prietenie, toate astea adunate într-o lecţie despre scrierea unui roman. Partea poliţistă, din punctul meu de vedere, a fost mult mai puţin importantă.

Cum aşa? Şi cadavrul? Şi ­ancheta?

Personajul care moare asasinat, adolescenta Nola, ar fi putut la fel de bine sfârşi într-un accident de maşină. Ar fi existat şi atunci cadavrul, ar fi existat şi ancheta. Desigur însă că nu ar fi fost un subiect la fel de „sexy“, să-i spunem. Crima, ca subiect de roman, este, după cum o ştie toată lumea, foarte atrăgătoare. Cred că dacă Nola ar fi murit în circumstanţe banale, eu nu aş mai fi primit de la cititori remarci de genul: „Ţi-am citit cartea dintr-o răsuflare“. Asta e, din păcate, natura umană. ­Crima a fost însă ambalajul în care ­mi-am împachetat povestea, ­care spune totuşi mult mai mult.

Citește întregul interviu în România liberă

  

  


— Dumnezeule, Marc, ai aflat? a strigat el.

— Ce să aflu?

— Pentru numele lui Dumnezeu, deschide televizorul! Are legătură cu Harry Quebert! E Quebert!

— Quebert? Ce-i cu Quebert?

— Deschide televizorul, ce naiba!

Am dat imediat pe un canal de știri. Pe ecran am descoperit, stupefiat, imagini ale casei din Goose Cove și l-am auzit pe prezentator care explica: Aici, în locuința din Aurora, în New Hampshire, scriitorul Harry Quebert a fost arestat astăzi, după ce poliția a dezgropat rămășițe umane pe proprietatea sa. După primele elemente ale anchetei, ar putea fi vorba de trupul Nolei Kellergan, o tânară din regiune care dispăruse de la domiciliul sau în august 1975, la vârsta de cincisprezece ani, fără să se știe niciodată ce s-a întâmplat cu ea…

Dintr-odată totul a început să se învârtească cu mine; m-am lăsat sa cad pe canapea, complet năuc. Nu mai auzeam nimic: nici televizorul, nici pe Douglas, la celalalt capat al firului, care tot striga „Marcus, ești acolo? Alo? A ucis o puștoaică? A ucis o puștoaică?“ În mintea mea se amesteca totul ca-ntr-un vis urât.

(…)

Banner Blog_F

  

Era complet absurd. Zvonul căpăta proporții din ce în ce mai mari; știrile străbăteau țara în timp real, retransmise prin televiziune, radio, internet și rețele sociale: Harry Quebert, șaizeci și sapte de ani, unul dintre scriitorii majori din a doua jumătate a secolului trecut, era un ucigaș dezgustător de puștoaice. Mi-a trebuit mult timp ca să realizez ceea ce tocmai se petrecea: poate chiar mai multe ore. La ora opt seara, când Douglas, neliniștit, a venit la mine, ca să se asigure ca rezistam șocului, continuam să fiu convins ca era vorba despre o eroare. I-am spus:

— În concluzie: cum pot să-l acuze de două crime, când nici măcar nu e sigur că trupul îi aparține acestei Nola?

— În orice caz, era un cadavru îngropat în grădina sa.

— Dar de ce ar fi pus să fie săpat pământul în acel loc în care se zice că ar fi fost îngropat un cadavru? N-are niciun sens! Trebuie să mă duc acolo.

— Să te duci unde?

— În New Hampshire. Trebuie sa mă duc sa-l apar pe Harry.

Douglas mi-a raspuns cu acel bun simț foarte realist, care îi caracterizeaza pe cei nascuți în Midwest:

— În niciun caz, Marc. Nu te duce acolo. Nu te baga în rahatul ăsta.

— Harry m-a sunat…

— Când? Azi?

— Pe la unu după-amiaza. Îmi închipui că avea dreptul la un singur apel și că m-a sunat pe mine. Trebuie să mă duc să-l susțin! E foarte important.

— Important? Ceea ce e important este a doua ta carte. Sper că nu mă duci de nas și că vei avea un manuscris la sfârșitul lunii. Barnaski e pe punctul de a renunța la tine. Îți dai seama ce i se va întâmpla lui Harry? Nu te baga în rahatul ăsta, Marc, ești prea tânăr! Nu-ți face praf cariera.

           

 


Editura Trei si Parentime va invita joi, 4 octombrie, ora 18.00, in libraria Carturesti -Verona, la evenimentul de lansare a cartii: Retete de jocuri.

Vor vorbi:
Lawrence J. Cohen
Iulia Zamfir
Victor Popescu

Poza coperta (accepta imaginile in mailul tau pentru a o putea vedea)  

RETETE DE JOCURI

Autor: Lawrence J. Cohen
Traducere din engleza de Anacaona Mindrila-Sonetto
Nr. de pagini: 384
Pret: 39.00 Ron
Colectia: Psihologie Practica
Editura TREI


De ce si cum sa te joci cu copilul tau

„Retete de jocuri” a fost laureata cu Medalia de aur a NAPPA (National Parenting Publications Awards) in anul 2001.

Multi dintre noi consideram ca parentajul tine numai de temele pentru acasa, de chestiunile organizatorice si de antrenamentele de fotbal si nu gasim prea multa bucurie in legaturile noastre de familie. In aceasta carte, Lawrence Cohen ii incurajeaza pe parinti sa lase „seriozitatea” deoparte, pentru a-si regasi copilul, si apoi demonstreaza concret cum se poate face acest lucru. Potrivit autorului, copiii de toate varstele au permanent nevoie de legaturi apropiate, de sentimentul sigurantei si de atasament, iar interactiunea prin joc cu parintii lor este o cale importata de a dezvolta legaturi de acest fel.

Lawrence J. Cohen, Ph.D., este psiholog specializat in jocul copiilor, terapia prin joc si parentaj. El sustine ateliere de parentaj prin joc pentru parinti, profesori si profesionisti din domeniul ingrijirii copiilor.
Dr. Cohen a scris impreuna cu Michael Thompson si Catherine O’Neill Grace cartile: Best Friends, Worst Enemies si Mom, They Are Teasing Me.


Săptămâna PSI nu slăbește motoarele nici la final de săptămână, când vor fi aduse la masa discuției visele și coincidențele semnificative, constelațiile cu efect terapeutic, legendele populare din psihologie, poveștile noastre de viață, precum și nefericirile persoanelor traficate. Iată mai jos evenimentele de la Cărturești de azi și de mâine.

Vineri, de la orele 18:

  • La Cărturești-Verona, psihanalistul (și directorul editurii Trei) Vasile Dem. Zamfirescu vă invită la visare și la interpretare:  Ce ai visat astă noapte? Cum să-ți înțelegi visele și să le folosești pentru dezvoltarea personală? (Pentru cei interesați, o foarte clară introducere la psihanaliza visului se găsește în volumul de popularizare al lui Freud, Despre vis)
  • Dintr-o perspectivă influențată în parte de ”sincronicitățile” jungiene, la Cluj (Cărturești – Iulius Mall), psihoterapeutul Adonis Bunghiș va povesti despre coincidențele cu sens, despre Misiune, sens și destin. (Dacă sunteți departe de Cluj, vă puteți delecta un o carte celebră pe această temă – David Ricardo, Puterea coincidenței. Cum ne arată viața ceea ce avem nevoie să știm)
  • La Timișoara (Cărturești-Mercy), vă așteaptă o porție de povești cu tâlc cu terapie pozitivă. Discuția va începe cu o jumătate de oră mai târziu (18.30). Dora Chelemen și Oana Bot și-au intitulat prezentarea: Trăind povestea vieții tale.
  • În fine, la Iași (Cărturești-Iulius Mall), Elena Ungureanu și Carmen Ana Rotaru de la Asociația Studenților de la Psihologie și Științele Educației de la Univ. Al.I Cuza vor pleca în discuția lor de la o temă foarte la modă acum – cea a constelațiilor. Pretextul discuției va fi noua apariție de la Trei: Traumă, atașament, constelații familiale, volum semnat de Franz Ruppert.
   

Sâmbătă, Săptămâna Psi ia sfârșit cu două discuții care vor începe de la orele 11:

  • La Cluj, psihoterapeuta de orientare cognitiv-comportamentală Amfiana Gherman va aduce în discuție o temă sensibilă, dar cu o miză socială aparte: Strategii de abordare în consilierea traficului de persoane. 
  • La București, Nora Grigoruță și Teodora Ioan (Asociația Studenților de la Psihologie și Științele Educației – Univ. București) propun o temă care ar fi putut sta la fel de bine la începutul săptămânii: Mituri în psihoterapie. Preconcepții. Fraude. Legende urbane. (Tema va atinge probabil și conținutul unei cărți extrem de simpatice de la Trei: 50 de mari mituri ale psihologiei populare)

O sedinta de psihoterapie este o intilnire dintre un om confuz si un om si mai confuz (Semrad)

Printre tovarasii mei de bloc din Constanta era un tip care-si construise o filosofie de luptator bazata pe lecturi din Nietzche si albume Manowar. A terminat psihologie, dar nu stiu daca a ajuns sa profeseze. Frate’su a dat la teologie si stiu in ultimul an isi cauta nevasta ca sa ajunga sa profeseze. Locuiau cu mama lor, separati de tatal lor betiv si violent. Prima mea iubita, cunoscuta intimplator prin cel mai mare dintre frati, provenea dintr-o familie ultrareligioasa. Crescuse fara tata. A ajuns psiholog pentru copii. In perioada mea cea mai neagra, pe vremea cind profesam ca jurnalist de life-style, ma imprietenisem cu o tipa care era psiholog despre care am realizat rapid ca are mai multe probleme ca mine. Printre altele, isi mirosea tot timpul miinile. Pe ale ei si pe ale altora. Nu-i de mirare ca atunci cind m-am dus pentru prima oara la psihoterapeut, m-am intrebat care-i treaba cu omul din fata mea.

Cam asta se si intreaba Michael B. Sussman in cartea lui: care-i treaba cu psihoterapeutii? Mai précis, cauta sa identifice motivatiile care-i mina pe cei care lucreaza in aceasta bransa de a-si petrece viata ascultind nefericirile celorlalti. Ar fi motivatiile declarate, asa zis altruiste: de a face bine celor din jur, de a vindeca, de a ajuta la dezvoltarea celorlalti, la care se adauga si altele, intelectuale sau pragmatice: curiozitatea cu privire la functionarea mintii umane, sentimentul de fi util social si dobindirea sigurantei financiare.

Printre motivatiile inconstiente, Sussman decanteaza incercarea de a stapini propriile conflicte, de a trai prin procura, voaierismul inconstient, nevoia personala de autoterapie. S-a stabilit clar ca un determinant major pentru a alege aceasta meserie este dorinta constienta sau nu de a-si rezolva propriile conflicte emotionale. Suferinta personala e o conditie preliminara pentru dezvoltarea empatiei si compasiunii care-i caracterizeaza pe terapeutii competenti. Desigur, nu toate persoanele pe care le-am cunoscut si au ajuns sa lucreze sau lucrau deja in aceasta profesie sint dezechilibrati in viata personala. Una dintre cele mai stabile persoane pe care le cunosc (si singura prietena cu care nu m-am certat vreodata) e psihoterapeut. Nu stiu nimic despre viata personala a persoanei cu care am facut psiho-terapie acum 6 ani. Stiu sigur, dupa ce l-am citit pe Sussman, ca si ea a avut de cistigat din intilnirile cu mine nu doar pe plan financiar. Daca as mai merge acum la terapie, prima intrebare pe care i-as pune-o omului in fata caruia m-as decide sa ma deschid ar fi…….Citeste intregul articol scris de Jean Lorin Sterian pe site-ul Veioza Arte


A face întotdeauna pe plac copiilor nu înseamnă educaţie, ci doar seducţie. Ideal este ca cel mic să fie pus cât mai repede față în față cu realitatea.

Orice părinte ştie cât de dificil este să îmbini iubirea şi respectul pentru copil cu autoritatea. Exagerarea într-un sens sau altul produce perturbări în comportamentul copilului, se arată în noul volum Cum să ne educăm copiii.

Aldo Naouri, pediatru şi psihoterapeut, demonstrează în această carte că în lumea contemporană balanţa a înclinat prea mult în favoarea iubirii şi toleranţei faţă de copil, pierzându-se din vedere importanţa autorităţii. De aceea, prima urgenţă în educaţie este tocmai reabilitarea autorităţii, ceea ce presupune recurgerea la interdicţii şi frustrări.

***

Spre exemplificare, iată un pasaj din volumul Cum să ne educăm copiii privitor la importanța confruntării celui mic cu realitatea în culorile ei reale (citatul este din excelentul capitol intitulat ”Elogiul frustrării”):

”Ce este de făcut pentru ca acest copil să poată, fără mari dificultăţi, să se insereze și să se înscrie mai târziu în lumea adulţilor care îi este destinată? Trebuie să facem din acest copil o fiinţă bună și profund morală într-o lume „rousseauistă“? Sau, pur și simplu, ar trebui mai bine un fel de „șmecher“ capabil să se descurce în orice situaţie? A face din el o oaie nu ar însemna, pe termen lung, să-i faci un serviciu. Ar însemna chiar să-l încredinţezi unui mediu care nu îi va face cu siguranţă nici cel mai mic cadou.

Un șmecher, chiar „simpatic“, nu ar putea nicidecum să fie un scop în sine! Aceasta ar însemna să agravezi în mod intenţionat situaţia deja deplorabilă împotriva căreia credem că ar trebui să-l înarmăm. Soluţia care se impune nu poate fi nici produsul unui amestec al celor două opţiuni.

Ar trebui construită o fiinţă cât mai bună posibil, dar suficient de solidă, de asemenea pentru a putea să se înscrie în umanitate fără a se lăsa distrusă de cei asemănători ei, mai puţin dispuși decât ea să o facă. Ceea ce ar însemna că trebuie efectiv să-l înarmăm pe copil, altfel spus să-l aruncăm, cât mai devreme posibil, fără violenţă, dar și fără ezitare, în realitatea mediului său imediat pentru a-i permite să-i sondeze măsura, să i se adapteze.

Or, cu ce primă realitate va fi el confruntat? De fapt, cu realitatea care nu i-a fost prezentată mai devreme, și anume că nu este singur pe lume și cu atât mai puţin în centrul ei, că nu are niciun drept să aibă o asemenea pretenţie și că nimic, dar absolut nimic nu îi este îndatorat”.

 

%d blogeri au apreciat: