Din învățăturile lui Dalai Lama: „Meditaţia este bună; practica este însă şi mai bună“

Odinioară, în Tibet a existat un faimos lama numit Drom.

Într-o zi, Drom a zărit un om învârtindu-se în jurul unei racle. „Să te învârţi în jurul unei racle este un lucru bun“, a zis. „Practica însă este şi mai bună.“

Omul s-a gândit: „Atunci, citirea unei cărţi sfinte va fi bună“.

Aşa a făcut, iar într-o bună zi, pe când citea, Drom l-a văzut şi i-a zis: „A citi o carte sfântă este un lucru bun; practica este însă şi mai bună“.

Omul şi-a zis: „Nici asta nu pare să fie de ajuns. Atunci, dacă meditez, cu siguranţă aceasta va însemna practică“. Drom l-a zărit meditând şi i-a spus: „Meditaţia este bună; practica este însă şi mai bună“.

Omul a fost uimit şi a întrebat: „Cum se practică?“.

Drom a răspuns: „Nu fi ataşat de această viaţă; determină-ţi mintea să devină ea însăşi practica“.

Fragment din: 

 

”Singurul Lucru Care Contează este Ceea Ce Îşi Doreşte Cineva”

Şi ce este acel lucru ce a fost descris drept Ceea Ce Îşi Doreşte Cineva?

Un bărbat mergând pe aleea casei sale găseşte din întâmplare maşina pe care şi‑a dorit mereu să o aibă; o femeie clipește cu o surpriză plină de încântare atunci când un colier apare ca prin farmec la gâtul său; iar un copil se extaziază de găsirea unei biciclete nou nouţe, în faţa uşii, care nu‑l aştepta decât pe el.

Fragment din:

Dar aşteaptă! Stai puţin! Este mai mult decât atât. Ar fi mai multe de spus aici despre Ceea Ce Îşi Doreşte Cineva. La nivelurile mai înalte alte Conştiinţei, aceste cuvinte dobândesc o semnificaţie mai profundă. Atunci când eşti pe deplin conştient realizezi că „Ceea Ce Îşi Doreşte Cineva“ se referă nu atât la dorinţele tale personale, cât la dorinţele Aceluia.

Apoi, ajungând la niveluri şi mai înalte ale Conştiinţei, vei descoperi că cei doi sunt Unul şi Acelaşi. Propriile tale dorinţe şi dorinţele Aceluia sunt identice.

„Acela“?

Da, Acela.

  

Dovada lumii de dincolo. ADUSĂ DE UN NEUROCHIRURG

Sylvia a intrat în salonul de terapie intensivă şi a stat lângă pat alături de Bond, care şedea tăcut şi‑mi mângâia mâna. Sylvia şi‑a pus mâna pe braţul meu şi l‑a mângâiat cu blândeţe. Aşa cum se întâmplase toată săptămâna, capul meu era uşor întors într‑o parte.

Timp de o săptămână, toată lumea se uitase la faţa mea, nu în ea. Singura dată când ochii mei s‑au deschis a fost când doctorii mi‑au controlat dilatarea pupilei ca reacţie la lumină (una dintre cele mai simple, dar foarte eficiente căi de verificare a funcţionării trunchiului cerebral), sau când Holley şi Bond, în pofida instrucţiunilor repetate ale doctorilor, insistaseră să le deschidă şi întâlniseră doi ochi morţi şi neancoraţi, uitându‑se pieziş, ca ochii unei păpuşi stricate.

Dar acum, când Sylvia şi Bond se uitau înspre faţa mea flască, refuzând cu hotărâre să accepte ceea ce tocmai auziseră de la doctor, ceva s‑a întâmplat.

Fragment din:

Ochii mei s‑au deschis.

Sylvia a ţipat. Ulterior avea să‑mi spună că următorul şoc, aproape la fel de impresionant ca deschiderea ochilor, a fost provocat de modul în care aceştia au început imediat să privească în jur. Sus, jos, aici, acolo… Îi aminteau nu de un adult care tocmai a ieşit dintr‑o comă de şapte zile, ci de un bebeluş — un copil nou născut în această lume, privind în jur la ea, receptând‑o pentru prima oară. Într‑un fel, avea dreptate.

Sylvia şi‑a revenit din şocul iniţial şi şi‑a dat seama că eram agitat dintr‑un motiv oarecare. A ieşit grăbită din salon, ducându‑se la Holley, care stătea la fereastra mare şi vorbea la telefon cu Eben IV.

— Holley… Holley! a strigat Sylvia. S‑a trezit! E treaz! Spune‑i lui Eben că tatăl lui îşi revine.

Holley s‑a uitat lung la Sylvia.

— Eben, a spus ea în telefon, te sun eu mai târziu. E… tatăl tău, revine… la viaţă.

Mergând mai întâi normal, apoi alergând, Holley a intrat în salonul meu, urmată îndeaproape de dr. Wade. Aşa cum era de aşteptat, eu mă zvârcoleam în pat. Nu mecanic, ci pentru că eram conştient şi ceva mă deranja în mod clar. Dr. Wade

a înţeles de îndată despre ce era vorba: tubul respirator era încă în gâtul meu. Nu mai aveam nevoie de acel tub deoarece creierul meu, împreună cu tot restul corpului meu, tocmai reveniseră la viaţă. A întins mâna, a tăiat banda adezivă cu care era lipit şi l‑a extras cu grijă.

— Totul e bine, am spus, radiind acel mesaj plin de fericire în timp ce rosteam cuvintele. I‑am privit pe fiecare dintre ei, profund, confirmând miracolul divin al înseşi existenţei noastre.

— Nu vă faceţi griji… totul este bine, am repetat, ca să risipesc orice îndoială. Phyllis mi‑a spus mai târziu că era ca şi cum aş fi împărtăşit un mesaj crucial de dincolo, că lumea este aşa cum trebuie să fie, că nu avem de nimic a ne teme. A spus că adesea îşi aminteşte acel moment când este neliniştită de cine ştie ce grijă mundană — să găseşti alinare în conştientizarea faptului că nu suntem niciodată singuri. În timp ce făceam inventarul celor prezenţi, păream să revin la existenţa mea pământească.

— Ce faceţi voi aici? i‑am întrebat pe cei adunaţi acolo.

La care Phyllis a replicat:

— Ce faci tu aici?

  

…Altminteri oamenii îi vor cunoaște mânia.

Referitor la iubire… multor oameni li s-a spus că dorinţa lui Dumnezeu este ca iubirea să fie condiţionată. Dumnezeu s-a exprimat clar că îi iubeşte pe oameni numai dacă fac ce vrea El. Altminteri, oamenii îi vor cunoaşte mânia. Vor fi condamnaţi la chinuri eterne.

Unii spun că Dumnezeu acţionează cu iubire când îi condamnă pe oameni la tortura eternă şi nesfârşită. Cu această explicaţie, încearcă să păstreze imaginea şi concepţia de Dumnezeu iubitor.

Un rezultat al acestei învăţături: mulţi oameni sunt foarte confuzi cu privire la adevărata natură a iubirii. Fiinţele umane „pricep”, la un nivel profund intuitiv, că impunerea unei pedepse fără sfârşit nu este un lucru care să denote iubire. Însă li se spune că această pedeapsă este demonstraţia celei mai pure şi mai înalte iubiri. Este iubirea lui Dumnezeu în acţiune.

Ca urmare a acestui fapt, nu este nimic neobişnuit ca omul să se teamă de iubire chiar în condiţiile în care au fost făcuţi să se teamă de Dumnezeu, care este izvorul iubirii. Au fost învăţaţi că iubirea lui Dumnezeu se poate transforma în furie cât ai clipi, ducând la rezultate înfricoşătoare.

Fragment din:

Această combinare a iubirii şi fricii în teologia omenească nu a fost lipsită de consecinţe în privinţa comportamentului. Ca urmare, mulţi oameni se tem şi sunt atraşi în acelaşi timp, de iubire.

Adeseori, primul lor gând când trec la o relaţie de iubire mai apropiată cu o altă persoană este, „Acum ce o să vrea această persoană, ce o să-i trebuiască, ce o să aştepte din partea mea?” La urma urmelor, aceasta este natura relaţiei de iubire a omului cu atotputernicul Dumnezeu şi nu are niciun motiv să creadă că va fi altfel în relaţia cu o fiinţă omenească, mult mai slabă.

Mai există şi gândul corolar că partenerii dintr-o relaţie au dreptul să aştepte anumite lucruri în schimbul iubirii — că iubirea este o chestiune de dat şi primit, de qui pro quo.

Aceste aşteptări şi temeri subminează multe relaţii de iubire de la bun început.

Deoarece iubirea şi cea mai grea tortură imaginabilă au fost conectate în mintea omului ca fiind acţiuni naturale din partea lui Dumnezeu, majoritatea oamenilor cred că este drept şi potrivit să pedepsească alte fiinţe omeneşti pentru comportamentul lor — la fel cum face şi Dumnezeu.

În chipul celei mai dramatice demonstraţii a acestui fapt, mulţi oameni cred că este potrivit să omori oameni ca avertisment pentru alţii că nu este acceptabil să omori oameni.

Mulţi din oamenii din întreaga lume cred că aceasta este dorinţa lui Dumnezeu.

  

Vederea la distanţă: Ingo Swann și molia din cutie

Vederea la distanţă era o „abilitate” care avea să ajungă la mare căutare în perioada Războiului Rece, iar unul dintre cei mai celebri practicieni ai acestei capacităţi a fost artistul Ingo Swann.

La începutul anului 1972, Ingo a trecut să-l vadă pe vechiul său prieten Cleve Backster. Laboratoarele lui Backster continuaseră să măsoare cu succes activitatea electrică a plantelor folosind detectoare de minciuni standard. Această activitate intrase în atenţia doctorului Harold Puthoff de la Universitatea Stanford din California.

Fragment din:

Puthoff era dornic să realizeze cercetări fundamentale în domeniul pe care el îl numea „biologie cuantică” şi era sigur că rezultatele experimentelor lui Backster aveau implicaţii pentru propriile sale cercetări. Puthoff îi scrisese lui Backster şi această scrisoare a fost zărită de Swann. Propunerea lui Puthoff era de un mare interes pentru Swann, aşa că s-a hotărât să trimită o scrisoare în California în care să explice capacităţile pe care le demonstrase în cursul experimentelor anterioare şi cum îi puteau fi acestea utile lui Puthoff.

Fascinat, Puthoff a conceput rapid o serie de experimente cât se poate de simple dar eficiente pentru testarea capacităţilor lui Swann. Într-o cutie cu pereţii groşi din lemn se punea un obiect. Pe urmă, cutia era încuiată. După aceasta urma ca Swann să fie adus în încăpere şi să i se ceară să descrie ce se afla în cutie. În cartea sa Mind Reach (Zona de influenţă a minţii), Puthoff afirmă că a fost încântat de rezultate.

Din păcate, nu dezvăluie date, aşa că nu avem nici cea mai mică idee dacă Swann a descris de fiecare dată corect conţinutul cutiei, în 75 la sută din cazuri sau în 10 la sută. În schimb însă, Puthoff afirmă că a fost atât de încântat, încât i-a invitat pe finanţatori să fie martorii pe viu ai capacităţilor lui Swann. Citează chiar un exemplu particular, când a fost prinsă şi pusă în cutie o molie vie. În faţa martorilor, Ingo a descris conţinutul cutiei ca fiind:

ceva mic, maroniu şi neregulat, ca un fel de frunză sau ceva care seamănă cu asta, dar este foarte vie, parcă chiar mişcă!

A fost o lovitură cât se poate de impresionantă care spune multe despre natura vederii la distanţă.

  

Cum arată adevăratul Batman

Una dintre cele mai bizare dintre numeroasele şi variatele fiinţe stranii care bântuie legendele Texasului este cea care a devenit cunoscută, deşi pentru foarte scurt timp, sub numele de Omul Liliac (Batman) din Houston.

Întâlnirea esenţială cu bestia a avut loc în primele ore ale dimineţii de 18 iunie 1953. Dar fiind că fusese o noapte fierbinte şi agitată, tânăra soţie de 23 de ani, Hilda Walker, şi vecinii ei, Judy Meyer, de 14 ani, şi inspectorul de echipamente Howard Phillips, de 33 de ani, stăteau pe veranda casei lui Walker, la numărul 118, pe East Third Street, în oraşul Houston.

Walker a povestit ce s-a întâmplat:

…am văzut la 8 m depărtare o umbră uriaşă pe peluză. Am crezut mai întâi că era reflecţia mărită a unei molii mari, prinsă de lumina felinarului din apropiere. Apoi, umbra a părut să sară în sus, într-un nuc. Am ridicat cu toţii privirea. Şi l-am văzut.

A descris fiinţa ca având aproximativ forma de om, cu o pereche de aripi ca de liliac, îmbrăcat într-un echipament negru, strâns pe corp, şi înconjurat de o aură misterioasă, strălucitoare. Toţi trei au confirmat că silueta monstruoasă avea 2 m înălţime şi au fost de acord şi asupra faptului că lumina ciudată care îl înconjura era galbenă. Omul Liliac a dispărut când lumina s-a stins treptat, aproape exact în aceeaşi clipă în care Meyer a scos un ţipăt asurzitor.

Doamna Walker şi-a mai amintit:

Imediat după aceea, am auzit un şuierat puternic deasupra acoperişurilor din partea cealaltă a străzii. Era ca fulgerul alb al unui obiect în formă de torpilă… Auzisem atât de multe poveşti despre farfurii zburătoare şi îmi ziceam că oamenii care le spuneau erau nebuni, dar acum nu ştiu ce să mai cred. Poate că şi eu sunt nebună, dar l-am văzut, orice ar fi fost… Am rămas pe loc, stupefiată. Eram uluită.

Meyer a adăugat pentru ziar: „L-am văzut, şi nimeni nu poate susţine contrariul”. 

   

Fragment din volumul Conspirațiile NASA