Tag Archive: transfer



La terapie in fustitaO adolescentă obeză şi nespălată stă pe un scaun în sala de aşteptare.

Părul ei negru şi des îi cade în şuviţe soioase. Hainele ei sunt vădit neasortate. Felul cum arată vorbeşte în numele ei — și exhibă sentimentele de înstrăinare şi-i înnebuneşte familia. Mirosul ei stătut persistă uneori în cabinet după ce pleacă; îmi imaginez cum îmi impregnează canapeaua şi aerul. Vrând-nevrând mă umplu de el. Sub înţepăturile disconfortului meu, simt freamătul empatiei.

O parte din mine înţelege că înfăţişarea ei este un mesaj urlat în singurul limbaj pe care îl cunoaşte, dar cel mai mult mi-aş dori să-şi facă o baie. Maioul ei strâmt îi dezgoleşte sfidător braţele bronzate, expunând o reţea complicată de tăieturi de diverse lungimi, lăţimi şi adâncimi, unele cicatrizate, altele recente. Pediatrul care o tratează crede că, uneori, se taie de sute de ori pe zi. Îmi spune că are mii de cicatrici pe corp şi că el a ajuns să se simtă neputincios.

Când intră în cabinet, mintea mi se limpezeşte şi devin atentă. N-am cum să nu remarc frumoasa nuanţă măslinie a pielii ei, aşa plină de cicatrici cum e. Ce înseamnă că uneori mi-e scârbă de ea, iar alteori neg acest lucru? Că uneori mă îndepărtez de ea, iar alteori simt empatie faţă de suferinţa ei? Că uneori simt speranţă, dar, alteori, mă simt complet înfrântă? Că uneori sunt capabilă s-o înţeleg, dar uneori nu pot — sau poate, mai cinstit, nu vreau s-o înţeleg? În diferite momente, am simţit toate aceste lucruri. Adevărul e că mă aflu într-o neîntreruptă stare de confuzie.

(…)

Experienţa analistei din această povestire este mai extremă decât ceea ce întâlnesc în mod obişnuit terapeuţii în cabinetele lor. Cu toate acestea, sentimentele intense şi derutante ale terapeutei sunt bine cunoscute oricui lucrează intensiv cu pacienţii fragili sau dezoganizaţi. În psihoterapia psihodinamică, modul cum înregistrăm reacţiile emoţionale faţă de noi înşine şi faţă de pacienţii noştri — transferul şi contratransferul — ne furnizează surse importante de informaţii care ne ghidează abordarea clinică.

Transferul este procesul psihic prin care pacientul transformă în mod inconştient situaţiile noi în situaţii familiare, predictibile. Contratransferul se referă la reacţiile emoţionale complementare faţă de pacient. Într-o formulare largă, contratransferul include toate reacţiile conştiente şi inconştiente ale terapeutului faţă de pacient şi ne oferă o sursă importantă de date.

Imboldul de a-şi înţelege mai bine pacienta o face pe terapeută să sondeze profunzimile reacţiei ei emoţionale, căutând indicii pentru a surprinde ceea ce iniţial pare incomprehensibil — faptul că o adolescentă s-a tăiat pe corp de mii de ori. „Ce înseamnă că uneori mi-e scârbă de ea, iar alteori neg acest lucru? …”

Contratransferul reprezintă o temă importantă în domeniul nostru încă de pe vremea când Freud l-a propus ca mod de a conceptualiza ceea ce el considera a fi „petele oarbe“ ale analistului. Aşa cum îl gândea Freud la vremea lui, se aştepta din partea analistului „să recunoască în sine contratransferul şi să trebuiască să îl stăpânească“. Prin contrast, noi conceptualizăm acum contratransferul într-o accepţiune mai largă. Modelele noastre curente de a înţelege asemenea contratransferuri omniprezente cuprind toată gama reacţiilor. Astăzi, acceptăm că, în general, contratransferul este mereu prezent şi valoros, atât timp cât este înţeles şi nu pus în scenă.

Fragment din La terapie în fustița de balerină și alte povestiri de psihoterapie, de Kerry L. Malawista, Anne J. Adelman și Catherine L. Anderson

Reclame

La terapie in fustita

K.L. Malawista: Fiecare eseu vorbeşte despre evenimente din vieţile noastre, care pot fi înţelese în lumina unor concepte psihodinamice fundamentale.

O tânără îşi exhibă „din întâmplare“ rochia de petrecere în faţa psihanalistului.

Am aflat că tatăl meu urma să primească premiul „Antreprenorul anului“ peste o lună, Într-o vineri, la ora şase după-amiaza. Şedinţa mea de psihanaliză era programată tot în acea zi, la ora cinci, la un cabinet care se afla la doar doi kilometri de sala de conferinţe. Cum puteam să ajung şi la şedinţă, iar apoi să mă schimb în hainele de gală şi să ajung la timp şi la dineu?

Ca analizandă, am povestit multe amintiri despre faptul că în copilărie îl adoram pe tata. Îmi plăcea foarte mult să mă gătesc în rochiţa mea specială de petrecere care se înfoia atunci când mă învârteam. La şedinţele de psihoterapie, am rememorat amintirea îndrăgită a recitalului meu de balet de când aveam şase ani. Îmi amintesc cum păşeam mândră pe scări, îmbrăcată cu fustiţa mea plisată şi roz de balerină. Tata, aşezat în fotoliul lui obişnuit de piele maro, mă privea cu un zâmbet pe faţă cum făceam mândră piruete. „Măi, dar ce frumoasă eşti!“ spunea el.

Pe măsură ce se apropia ziua dineului, mă obseda această dilemă: nu voiam să vin la şedinţă în rochia mea elegantă, dar, cu toate acestea, mă temeam că nu voi avea timp să merg acasă să mă schimb. Imaginea mea stând întinsă pe canapea în rochia mea de tafta roz, cu fustă în formă de clopot, era de neconceput — sau, poate, prea palpitantă şi periculoasă ca s-o iau în considerare.

Putea oare să fie vorba de faptul că voiam să văd în ochii analistului admiraţia pe care o văzusem în ochii tatălui meu? Mă tot măcinam în sinea mea. Nu puteam nici să anulez şedinţa, nici să mă duc la cabinet în ţinuta de gală. Într-un final, după multe frământări în timpul şedinţelor, am ajuns la o soluţie care mi s-a părut perfectă, deşi am ţinut-o secret faţă de analistul meu. Urma să-mi ţin rochia în maşină. După şedinţă, urma să mă strecor în toaleta cabinetului, să mă transform în prinţesă şi s-o şterg la „bal“.

A sosit şi vinerea dineului. Când şedinţa mea s-a terminat, m-am strecurat până la maşină, mi-am luat ţinuta şi-am venit înapoi pe furiş la toaletă, sperând că analistul meu nu va auzi că m-am întors. Planul a mers ca pe roate. Uşurată şi mulţumită, îmbrăcată acum în ţinuta festivă, cu hainele de stradă în mână, am dat fuga înapoi la maşină, doar ca să descopăr, spre oroarea mea, că uşa era închisă şi că n-aveam cheile în mână. Cu inima grea, am simţit cum mi se accelerează pulsul în timp ce priveam cheile rămase în contactul maşinii. Stăteam acolo, naufragiată, înţelegând cu tristeţe că n-aveam de ales decât să mă întorc la cabinetul analistului pentru a suna un mecanic auto.

Ruşinată, fără îndoială îmbujorată, ţăcănind pe tocuri, am bătut la uşa analistului şi am auzit obişnuitul: „Intră“. Înăuntru, psihanalistul meu format în psihanaliză clasică aştepta cu interes, aşezat în fotoliul lui de piele maro. Nefiind o persoană care să se abţină de la o glumă caldă şi spontană, s-a uitat la mine şi mi-a spus cu un zâmbet poznaş: „Măi, dar ce rochie drăguţă ai!“

***

În povestea „Fustiţa de balerină“, dorinţa fierbinte din copilărie a analizandei de a fi admirată şi iubită de tată s-a reaprins în decursul analizei. În timp ce anticipa plăcerea de a se găti pentru petrecere, fantasma copilărească de a-şi impresiona analistul a ajuns periculos de aproape de suprafaţă, producând o defensă obsesională şi o dezorganizare comportamentală. Pacienta este prinsă între imperativele unei dileme adulte (cum să ajungă la timp la petrecere), pe de o parte, şi dorinţele ei copilăreşti de a câştiga iubirea analistului/tată, respectiv nevoia de a se proteja de conştientizarea dorinţei ei de fetiţă de a câştiga admiraţia analistului, pe de altă parte.

În „Fustiţa de balerină“, tânăra femeie nu mai poate rezista dorinţei ca analistul să-i admire partea ei mai feminină, în aceeaşi măsură în care nu poate accepta această dorinţă la nivel conştient. Astfel, ea „creează“ o situaţie sau o punere în scenă, în care scenariul ei elaborat de a evita acest deznodământ conduce de fapt chiar la apariţia lui. Psihanaliştii moderni se concentrează asupra interpretării transferului în „aici şi acum“-ul relaţiei analitice, unde comentariul uşor ironic al analistului „Măi, dar ce rochie drăguţă ai“ transmite imediat recunoaşterea dorinţei ei transferenţiale. Deşi, pe moment, pacienta probabil roşeşte jenată, ne-o putem imagina, totuşi, făcând o mică piruetă imaginară.

 

Fragment din volumul La terapie în fustița de balerină și alte povestiri de psihoterapie, de Kerry L. Malawista, Anne J. Adelman, Catherine L. Anderson

 


Ar putea oare cele câteva articole dedicate de Freud „ocultismului“, dintre care două se află în prezentul volum („Psihanaliză şi telepatie“ şi „Vis şi telepatie“), să schimbe imaginea acreditată de raţionalist incurabil a întemeietorului psihanalizei?

Faptul că volumul este deschis de un scurt eseu cu titlu promiţător pentru cei care aşteaptă răbdători virajul în iraţional al lui Freud („O presimţire onirică împlinită“) nu confirmă aşteptarea indusă de titlu. Nu trebuie să speraţi că autorul Interpretării viselor se va dezice de teza sa princeps conform căreia visul este, în esenţă, realizarea unei dorinţe (inconştiente), aderând la viziunea populară despre vis ca exprimarea unei profeţii.

Presimţirea onirică a doamnei B. că se va întâlni în ziua următoare visului cu medicul casei, dl. K., în faţa unui magazin din Viena, presimţire în aparenţă confirmată, va fi spulberată de bisturiul psihanalitic. De fapt, dr. K. din vis, indiferent din punct de vedere afectiv, este doar o mască, aşa cum o cere logica onirică, pentru un alt domn K. din viaţa visătoarei, faţă de care aceasta nutrise cele mai calde sentimente. Concluzia lui Freud este fără echivoc:

„Astfel, produsul oniric ulterior, singurul care face posibile visele profetice, nici nu este altceva decât o formă de cenzurare, care‑i înlesneşte visului să pătrundă în conştiinţă“.

Totuşi, oarecum surprinzător, Freud acceptă un fenomen pe care în 1920 îl mai considera ocult, şi anume telepatia. Însă dacă, împreună cu întemeietorul psihanalizei, înţelegem ocultismul nu numai ca acceptare a „existenţei reale a altor forţe psihice, decât psihicul“, ci şi ca dezvăluire în psihic a unor „capacităţi până atunci nerecunoscute“, atunci surprinderea noastră se micşorează. Cu această ultimă parte a ocultismului, Freud pare mai dispus să se acomodeze: telepatia, numită „transfer de gânduri“, primeşte drept de existenţă din partea întemeietorului psihanalizei. Acţiunea ei explică fenomenul numit de profanii creduli „profeţie“.

Unul dintre pacienţii lui Freud care a apelat la serviciile unei prezicătoare vestite a rămas uimit de forţa ei de pătrundere în intimitatea vieţii sale. Pe baza unei singure informaţii, data de naştere a cumnatului său, prezicătoarea a afirmat:

„Această persoană va muri în iulie sau august viitor în urma unei intoxicaţii cu raci sau stridii“.

Deşi profeţia nu s‑a confirmat, cu un an în urmă, cumnatul pacientului s‑a intoxicat în timpul verii cu mâncarea sa preferată şi a fost pe punctul de a muri. După Freud, a cărui argumentaţie este fără cusur, cunoştinţele prezicătoarei s‑ar datora tocmai „transferului de gânduri“ de la clientul său pe o cale necunoscută, adică tocmai ceea ce numim telepatie, în timp ce calculele astrologice foarte laborioase cărora oracolul le atribuia rolul esenţial nu reprezentau decât un mijloc de a abate activitatea psihică conştientă într‑o direcţie inofensivă, permiţând astfel crearea receptivităţii pentru „transferul de gânduri“ la nivelul altor zone ale psihicului.

Fragment din prefața semnată de Vasile Dem. Zamfirescu

la volumul lui Freud, Despre vis

Cum a plagiat Freud conceptul de ”psihanaliză”


Acuzaţia de plagiat poate deveni o armă redutabilă pentru a discredita întreaga operă a unui rival. În acest caz, plagiomnia depăşeşte resentimentul personal, luând forma luptei ideologice.

 

De la înălţimea catedrei sale de la College de France, psihiatrul Pierre Janet s-a declarat furat de Freud în inventarea psihanalizei. Revendicarea a alimentat multă vreme curentul antifreudian până când, către 1915, lucrările lui Janet au căzut în desuetudine.

Cele două concepţii nu se imitau nicidecum, ba chiar erau opuse. Janet excludea ipoteza sexuală din teoria sa în privinţa isteriei. În schimb, pe terenul hiperconcurenţial din punct de vedere psihiatric al isteriei, Freud şi Breuer se bazau amândoi tocmai pe sexualitate. Conflictul era inevitabil, dar trebuise ca Janet să se simtă cu adevărat ameninţat pentru a apela sistematic, dincolo de argumentele ştiinţifice ale „luptei cinstite“, la calul troian al plagiatului.

   

     

      

Psihiatru recunoscut, Janet elaborase o metodă de psihoterapie bazată pe ascultarea faţă în faţă a pacientului şi pe noţiunea de „automatism psihologic“, văzând în această activitate psihică o funcţie inferioară pe care o denumise „subconştient“, după ce ezitase asupra cuvântului „inconştient“ care, să ne amintim, făcea deja parte din limbajul de specialitate.

În epoca respectivă, a descoperitorilor, numeroşi psihiatri, printre care Gatian de Clérambault, lucrau asupra acestei noţiuni. Se căuta, se avansa pe un teritoriu deja reperat de literatura din domeniu, se dădeau nume, se puneau steguleţe pe hartă. Pentru unii, steguleţul odată înfipt, teritoriul devenea al lor. Era o viziune colonială asupra cercetării, care se confunda astfel cu luarea în stăpânire, cu o cucerire.

Dar şi o viziune patriotică: psihiatria franceză era îndreptată împotriva celei germane. Pentru Janet, nimic din ceea ce era german nu se putea potrivi cu pretinsul geniu latin. Aceste concepţii maurrassiene infestaseră întreg mediul ştiinţific. Primii zece ani ai secolului, anii douăzeci, anii treizeci: Celălalt este german, Celălalt este evreu, Celălalt este indigen. Psihanaliza franceză mergea până la marginea respectivelor teritorii unde Celălalt era, în primul rând, un străin. Janet şi-a încărcat viziunea sa patriotică cu povara acuzaţiei de plagiat.

  

 

Freud era vinovat de furt de idei, agravat de disimulare, căci îşi cosmetizase împrumuturile. Conform lui Janet, Freud şi Breuer

 

„numeau psihoanaliză ceea ce eu am denumit analiză psihologică. Numeau complex ceea ce eu am denumit sistem psihologic. (…) Botezaseră cu numele de catharsis ceea ce eu desemnasem ca fiind o disociere sau o dezinfectare morală.“

Aici, Janet se dovedeşte un expert al sinonimiei: „a numi, a chema, a boteza, a desemna“ sunt convocate să ia parte la conflictul denumirii originare. Printre toate aceste verbe se cască un hău în care Janet pierde din vedere ceea ce este numit, de parcă semnificantul ar fi ocupat tot spaţiul. Semnificantul este convocat atât de agresiv, de obsedant şi de conspirativ, încât semnificatul dispare. Psihanaliză = psihoanaliză = analiză psihologică: totul alunecă, nu mai rămân decât cuvinte şi iar cuvinte care se aseamănă. A numi înseamnă a crea o breşă în real. A confunda numele înseamnă a-l vedea pe Acelaşi acolo unde se află Celălalt.

Fiindcă nu degeaba numele sunt diferite: teoriile lui Freud şi cele ale lui Janet, oricât de asemănătoare ar putea părea unui spirit obsedat de el însuşi, sunt, de fapt, foarte diferite. Ca mulţi alţi practicieni ai vremii, Janet avea tendinţa de a explica afecţiunile psihice prin ereditate. Pe acest drum însă ratează tocmai fundamentul psihanalizei: teoria transferului. Convins că Freud i-a furat „raportul afectiv“ pe care îl constatase la propriii pacienţi, a strigat că a fost imitat atunci când părintele psihanalizei a utilizat termenul de transfer, persistând în a nu vedea (nici nu ar fi avut cum) deosebirea.

La conferinţa internaţională de la Londra, unde Janet spera să găsească un public pe măsura închipuitului ultragiu, participanţii însă nu s-au lăsat păcăliţi. Janet ducea o bătălie pierdută, exacerbată de uitarea în care se căzuse, în străfundurile căreia încă mai răsuna ecoul plângerilor sale: Pla-giat! Plaaa-giaaat!

Pentru Freud, rana a rămas deschisă. Chiar şi în 1925, în Autobiografia sa, avea să revină de cinci ori la acuzaţiile lui Janet, la acele „clevetiri repetate“. Cu doi ani înaintea morţii, în 1937, când Janet a vrut să-l viziteze, Freud a refuzat să îl primească:

 

„Nu, pe Janet nu vreau să-l văd. Nu m-aş putea împiedica să nu îi reproşez purtarea nedreaptă faţă de psihanaliză şi faţă de mine personal şi faptul că nu a făcut niciodată nimic pentru a o corecta. A fost destul de prost ca să spună că etiologia sexuală a nevrozelor nu ar fi putut germina decât în atmosfera unui oraş ca Viena. Apoi, când scriitorii francezi au răspândit zvonul conform căruia i-am urmărit conferinţele şi i-am furat ideile, ar fi putut pune capăt cu un singur cuvânt unor asemenea bârfe fiindcă, acesta este adevărul, nu am stat niciodată de vorbă cu el şi nici nu i-am auzit pronunţat numele în perioada Charcot. (…) Nu, nu am să-l văd.“

   

Fragment din volumul

Raport de poliție,

o istorie a plagiatului și plagiomaniei

semnată de Marie Darrieussecq    

  


Ce se întâmplă când psihoterapeutul se îndrăgostește de clientă? Iubirea (cea grijulie, nu cea sexuală) poate fi un ingredient în cadrul terapiei? Iată două întrebări de care terapeuții (mai nou, terapeutele) fug ca de ciumă. De ce? Susan Baur caută un răspun în cartea sa, Ora de intimitate:

***

Terapia relațională

În ziua de azi, clinicienii chemaţi să răspundă la aceste întrebări sunt femeile, şi nu numai pentru că ele reprezintă acum două treimi din totalul psihoterapeuţilor şi numărul lor este în creştere, ci şi pentru că ele sunt deosebit de receptive la ideea că relaţia dintre terapeut şi client este cea care face terapia să funcţioneze. (…) Deloc surprinzător, clinicienii femei au un mod diferit de-a proceda, şi, chiar dacă există multe forţe care înrâuresc ocupaţia psihoterapiei, femeile îşi fac şi ele simţită influenţa.

Unul din moduri este prin a încuraja un curent relativ nou de gândire, denumit şcoala terapiei relaţionale. Terapia relaţională îşi propune să-i aşeze pe terapeut şi pe client într-un raport de egalitate mult mai clar pronunţat decât în terapiile convenţionale, şi pune accentul pe efectul curativ al relaţiei care se stabileşte între cei doi. Terapia relaţională nu doar că este primită cu braţele deschise de terapeuţi şi pacienţi, care-o văd drept modalitate firească de-a intra în relaţie cu alţi oameni şi drept metodă eficace de-a se reechilibra, ci stimulează şi adoptarea unei noi optici asupra legăturilor dintre medic şi pacient.

Ca de la părinte la copil

Ideile lui Ferenczi despre analiza reciprocă şi despre realul raport care se dezvoltă, în pofida atitudinii profesionale a unui clinician, au ajuns să fie azi mai în vogă decât în timpul vieţii lui.

Paradoxal, feminizarea psihoterapiei ameninţă să reteze scurt tocmai câteva din întrebările al căror răspuns speră să-l inspire.

  • În primul rând, multe din femeile care susţin terapia relaţională refuză cu emfază să ia în considerare atracţia care s-ar putea să facă parte din tabloul general.
  • Şi în al doilea rând, cu atâtea femei care inundă domeniul, este foarte probabil să se reducă problema sexului între un medic şi o fostă pacientă, diminuându-se deci imperativul de a-i investiga incidenţa.

Reţelele organizate pentru ajutorarea victimelor abuzului sexual, precum şi seminariile şi atelierele de discuţii le explică adeseori clientelor că sentimentele şi acţiunile sexuale nu au ce căuta, sub nicio formă, în terapie. Unica relaţie admisibilă, subliniază toate aceste forumuri, este o legătură proteguitoare şi de încurajare benefică între terapeut şi clientă.

Atât de mare este spaima că orice formă de atracţie erotică va duce la abuz, încât lui Eros nu i se îngăduie să pătrundă în nicio discuţie serioasă despre terapie. Cu alte cuvinte, s-ar părea că, deşi noua generaţie de clinicieni femei adoptă o nouă perspectivă asupra relaţiei terapeut–client, multe insistă să facă acest lucru din poziţia sigură, lipsită de orice risc, a unui cadru conceptual parental.

Magnetism animal/intimitate/dragoste

Ele se arată vitejeşte dispuse să înlăture amortizoarele care prin tradiţie i-au separat pe doctor şi pacient − bagheta de sticlă a lui Mesmer şi transferul freudian, de exemplu −, dar numai în măsura în care le pot înlocui cu convingerea că terapia este în esenţa ei un duet părinte-copil. Aşa cum i-am auzit spunând pe clinicienii de ambele sexe, dacă un practician realmente se simte ca un părinte, un foarte puternic tabu îl va proteja de tentaţia de-a ceda atracţiei.

În prezent, se consideră că este necesar să existe o triplă potrivire sau compatibilitate între doctor, pacient şi obiectivele terapiei, pentru ca tratamentul să fie eficace. Dar, pe parcursul a treizeci şi ceva de ani de discuţii, două aspecte ale acestei relaţii de bună potrivire au fost în mod repetat afirmate, rămânând însă hotărât nestudiate.

Unul este reciprocitatea relaţiei doctor–pacient, inclusiv schimbările − bruşte şi profunde sau treptate şi subtile −, pe care terapia le stimulează în clinicieni. Celălalt este fervoarea caracteristică unei bune relaţii doctor–pacient. Forţele ilogice şi profund emoţionale care stau la baza relaţiei au părut să fie mult prea aproape de iubirea romantică, pentru a putea fi cercetate în condiţii de siguranţă. Denumite uneori sugestie (Chertok) sau magie (E. Fuller Torrey), magnetism animal (Mesmer), intimitate (Nouwen) şi, în rare ocazii, dragoste (Havens, Hillman), aceste schimburi preverbale sau nonverbale circulă în tăcere între doctor şi pacient.

Ca-n Evul Mediu

În ciuda sărăciei de studii serioase în acest domeniu, eu voi lansa ideea că o formă sau alta de dragoste este necesară în terapia pe termen lung. Deşi se pot face multe observaţii în sprijinul acestei poziţii, eu nu voi invoca decât două.

  • Una este aceea că relaţia doctor–pacient are multe elemente în comun cu tradiţia occidentală a iubirii romantice sau a dragostei cavalereşti, în accepţia moravurilor din Franţa medievală. Ambele reprezintă un mod ideal − şi, în istoria lumii, unul neobişnuit − de a trata altă persoană.
  • Cealaltă este aceea că „travaliul“ pe care îl fac în lume atât relaţia doctor–pacient, cât şi dragostea însăşi rezidă în crearea unor persoane individualizate. Cu toate că numai unii clinicieni − cum ar fi specialiştii în psihologia dezvoltării, psihanaliştii şi consilierii pastorali − vorbesc deschis despre rolul iubirii în dezvoltarea unui sine, eu sunt de părere că, în terapia pe termen lung, dragostea este forţa modelatoare şi formatoare care creează şi apoi întreţine ceea ce noi numim indivizi.
%d blogeri au apreciat asta: