Tag Archive: Totul contează



Revista ”Dilemateca” tocmai a publicat în ediția din aprilie un interviu cu nonconformistul romancier american Ron Currie Jr., sub titlul ”Cu toții suntem posesorii unei imaginații apocaliptice”.

Considerat ”noul Vonnegut”, autorul romanului ”Totul contează!”, vorbește despre scrisul său și despre sursele sale de inspirație. Iată câteva din gândurile sale: 

    

    

  • Chiar dacă a lucrat ca bucătar pentru a-și câștiga existența, nu este tentat de discursul gastronomic: ”Abordarea mea, dacă aș încerca vreodată așa ceva, ar fi probabil similară cu aceea lui Anthony Bourdain și nu-mi imaginez că aș putea adăuga ceva în plus la acel gen gastronomic bizar și sexy pe care el l-a creat”
  • Așa apocaliptic cum e, romanul este de un ”optimism destul de contraintuitiv”. Mesajul ar fi: ”ascultă, viața e înfricoșător de scurtă, așa ca n-are rost să pierzi vremea, să amâni lucrurile sau să pierzi vreo gură de aer. Oamenilor nu le place să li se amintească acest lucru, pentru că li se face frică, și și pentru că, mai ales în America, ni se spune că dacă ne străduim suficient de mult, vom rămâne tineri pentru totdeauna”
  • ”Mă pot bloca într-un anume punct al poveștii (…) și atunci un vers, un acord muzical, o notă tânguitoare de corn mă pot debloca” (Motoul cărții este dintr-o piesă a trupei The Flaming Lips: Ce e dragostea şi ce e ura / Şi ce însemnătate ar avea dac-am şti? – „In the Morning of the Magicians“).
  • ”Cu toții suntem posesorii unei imaginații apocaliptice – există ceva primar în fiecare dintre noi care nu numai că e interesat de distrugerea tuturor lucrurilor, dar chiar întâmpina această anihilare cu bucurie”.
Reclame

Nu mai e nici sfârşitul lumii ce era odată. Grava, profunda, ontologica întrebare „când vine Apocalipsa?” a fost înlocuită cu mult mai gospodăreasca „anu’ ăsta când pică Apocalipsa?”.

Aşa că cei care îşi doresc un eveniment final de calitate superioară şi pe care să se poată baza că face ţăndări şandramaua pe care trăim trebuie să-şi caute alinarea fie în film (ăi’ de-s cinefili), fie în literatură (ăi’ de le place să citească). Romanul Totul contează! al lui Ron Currie Jr. (Pandora M, 2011) pare să satisfacă această nevoie escatologică şi, din fericire, necesităţi cu un caracter estetic mai pronunţat.
John („Junior”) Thibodeau se naşte greu, iar cartea începe cu o secţiune în care o voce omniscientă i se adresează direct, pe un ton emfatic şi atotştiutor, fetusului pe cale să vadă lumina zilei. E vocea pe care o va percepe copilul, apoi tânărul Junior în cele mai importante momente ale existenţei sale şi al cărei mesaj principal este că „pe 15 iunie, 2010, după-masa, la ora 3.44 EST o cometă desprinsă din Centura Kuiper se va izbi de Pământ cu puterea de explozie a 283.824.000 de bombe de la Hiroshima”. Cititorului cu vagi lecturi medicale i se va putea părea că urmează a ni se prezenta un caz destul de banal de schizofrenie, dar personajul se străduieşte să ne explice că nici vorbă de aşa ceva, atâta vreme cât eroul este în stare să discearnă realul de imaginar.
Indiferent care ar fi adevărul (literar), Junior pare să fie un individ ales pentru o misiune nobilă. E vorba de salvarea planetei, căci embrionul devine un copil şi apoi un tânăr superdotat, capabil să proiecteze (tot vocea, săraca) o navă spaţială gigantică, de dimensiunea oraşului Cleveland, capabilă să transporte o parte a omenirii pe o altă planetă şi s-o ferească de catastrofă. ()
   
Citește continuarea recenziei pe blogul Ce-Am-Mai-Citit.
    

Cometa, Junior și serviciile secrete


„Pentru că am tot întrebat, dar n‑am primit răspuns: unde suntem, mai exact?”

„N‑am cum să‑ţi spun.” Sawyer scoate o bomboană mentolată din buzunarul de la piept, desface ambalajul de celofan şi o plasează între falcă şi gingie. „Dar pot să‑ţi dau câteva indicii, dacă vrei să asculţi, în schimb, propunerea mea.”

„OK”, îi spun. „Mai întâi, indiciile. Şi apoi te ascult.”

„Fostul Bloc Sovietic”, spune Sawyer. „Istorie sălbatică sub conducerea sovieticilor. Ierni năprasnice. Femei superbe, tinere.”

„Tocmai mi‑ai descris toate ţările din fostul Bloc Sovietic.”

„N-am de gând să fiu prea explicit. Şi nu uita că, din când în când, Cuba şi Vietnamul erau şi ele incluse în blocul respectiv.”

„Grozav”, îi spun. „Deci ştiu că nu‑s în Cuba sau în Vietnam. Progresăm uluitor.”

„Şi dacă tot m‑am ţinut de cuvânt în ceea ce priveşte înţelegerea noastră”, spune Sawyer. „Dacă‑mi permiţi.”

„Dă‑i drumul.”

„Diseară plec la Washington”, spune. „Îţi propun să mă însoţeşti.”

„De ce?”

Sawyer râde. „De ce! De ce!” spune, implorând zidul de beton să‑i împărtăşească nedumerirea. „De ce crezi?”

„Bănuiesc că nu ca să iau cina la Casa Albă.”

„Ca să salvezi lumea, Junior”, spune Sawyer. „Atât, nimic mai mult.”

„De la ce?”

Se holbează, uimit. „Glumeşti, nu‑i aşa?”

„Vrei să spui că mă credeţi?”

„Sigur că da, Junior”, zice. „Te‑am crezut tot timpul. Am detectat chestia aia, C/1998-E1 când ai început să agiţi spiritele şi de atunci am ţinut-o sub observaţie. E adevărat. Se întâmplă. Ai avut dreptate.”

„Şi‑atunci, de ce m‑aţi răpit?”

Sawyer zâmbeşte superior. „Pentru că ţi‑a umblat gura aiurea”, spune. „Ceea ce, după părerea mea, să nu mai zic de părerea multora, care contează foarte mult, a fost o treabă teribil de iresponsabilă. Atât ca persoană privată, cât şi în calitate de cetăţean al Americii.”

„Ce legătură are asta cetăţenia cu faptul de a fi cetăţean american?”

„Ajungem şi‑acolo. Mai întâi, a fost ceva iresponsabil din partea ta ca persoană privată din cauza unor mici efecte secundare precum, ştiu şi eu, zic la întâmplare – agitaţie, panică în masă, daune economice şi legate de infrastructură, prăbuşirea civilizaţiei aşa cum o cunoaştem. Chestii de genul ăsta.”

„Lucruri care nu s‑au întâmplat, evident.”

„E adevărat”, spune Sawyer. Sparge bomboana cu dinţii. „Şi, oricum, a fost un act iresponsabil din partea ta ca american, pentru că, înainte să dai tu din gură despre C/1998-E1, duşmanii noştri habar n‑aveau despre el. Dac‑ai fi fost un patriot adevărat şi te‑ai fi limitat la personalul Agenţiei, am fi câştigat un avantaj de câteva luni, poate chiar ani, ca să deturnăm lucrurile în favoarea noastră.”

„Nu înţeleg ce spui”, îi zic. „Cum şi ce aveţi de gând să câştigaţi de pe urma unei comete care o să distrugă Pământul?”

„Of, maturizează‑te, Junior”, spune Sawyer, plimbându‑se prin celulă. „Am putea concepe sisteme care s‑o rupă în bucăţi mai mici, apoi am putea găsi ţări cu care e foarte probabil să ne aflăm în conflict în perioada impactului şi să ghidăm fragmentele spre ei.”

„Cea mai mare tâmpenie pe care am auzit‑o vreodată.”

    

Fragment din Totul contează! Ron Currie Jr.

  


Într-un an de-acum încolo planetele se vor fi aliniat, mayașii își vor fi frecat lăbuțele de bucurie, iar noi… Noi ne vom uita mai departe la desene animate și la booktrailere apocaliptice 🙂

    

 

     

”Unul din fragmentele cu Charlie Frost (din filmul ”2012”) de pe YouTube scoate la iveală felul în care teoria mea referitoare la alinierea galactică a pătruns în colţul digitalizat al culturii pop”, scrie John Jenkins în Povestea anului 2012, o poveste care nu este nicidecum atât de apocaliptică precum ați crede.

Și autorul continuă plângându-se că scenariștii ăștia hollywoodieni n-au înțeles nimic din povestea cu ”alinierea”: ”Clipind des şi atent la grafica animată, Charlie povesteşte câteva chestiuni despre 2012. ‘Şi unii spun că o aliniere a planetelor, care are loc doar o dată la 640 000 de ani, are să se întâmple’. Şi planetele sunt arătate toate aliniindu-se cu pământul şi soarele şi galaxia. Deci, alinierea este acolo, într-o formă răstălmăcită, însă totul este groaznic de eronat. Îmi amintesc când l-am corectat pe unul dintre reporteri (o doamnă) cu privire la acest fel de a înţelege alinierea galactică, iar aceasta a râs, spunând: ‘Ei bine, nu contează! Există o aliniere a ceva cu altceva’. Da, nu contează, într-adevăr”, replică amar Jenkins.

BA DA! Ba da! Totul contează! Vedeți mai jos:

  

  

    

Parodicul booktrailer v-a istorisit deja cam care e intriga din romanul americanului Ron Currie Jr. – Totul contează! Cum e să fi părintele/profesorul unui astfel de puști? Citiți mai jos un fragment din carte:

***

La un moment dat Debbie s‑a dus la baie. Când nu ne mai putea auzi, d‑na Collins mi‑a spus că şi ea îşi făcea griji pentru Junior. „E foarte morbid”, a zis, „e ciudat. Nu ştiu cum să explic, am observat doar că e foarte preocupat de apocalipsă.” Exact aşa l‑a spus, a accentuat cuvântul. „Ştiu că sună nefiresc”, a spus. „N‑am vrut să vorbesc de faţă cu soţia dumneavoastră, de frică să n‑o supăr. Dar se pare că nu se gândeşte decât la asta. La orele de desen nu desenează lucruri legate de asta. Acum două săptămâni l‑am găsit stând singur, cu spatele sprijinit de gardul terenului de joacă. Se uita lung la dealurile de dincolo de vale. L‑am întrebat dacă se simte bine şi ştiţi ce mi‑a zis? A continuat să se holbeze la dealurile alea şi la cer şi a spus: Lumea asta e atât de mare! Cum se poate rade ceva aşa de mare de pe faţa pământului?”

Preţ de o secundă, d‑na Collins a tăcut şi m‑a privit doar, apoi a izbucnit într‑un râs nervos şi a spus: „În mod normal ne‑am bucura dac‑am auzi că un copil de clasa întâi foloseşte o expresie precum «a rade de pe faţa pământului» într‑un context potrivit. Dar sunt convinsă, d‑le Thibodeau, că înţelegeţi de ce mă tulbură un fenomen de genul ăsta, nu?”

Iar eu i‑am spus: „Da, înţeleg”.

  

  

   


Cartea de debut a americanului Ron Currie Jr., Totul contează!, ”îți cam sucește mințile”, scrie Claudiu Constantinescu într-o recenzie din Dilema Veche.

Cronicarul se arată la fel de mirat că felul în care clasică ”poveste de familie” reușește să fie prinsă într-un stil greu de definit și într-o poveste ”țăcănită”:

Avem de-a face cu una dintre cele mai nebuneşti cronici de familie, semn că familia, astăzi, e o poveste cu totul ţăcănită, egal deschisă înspre mica emoţie terestră, utopia apocaliptică, aventura SF, thriller-ul paranormal şi misterele cu agenţi secreţi. Pe scurt: protagonistul (Junior) îşi începe existenţa ştiind cu certitudine – de la o „prietenoasă şi liniştitoare“ voce care îi tot sună în cap – că peste 36 de ani oamenii vor dispărea, pulverizaţi de o cometă.

Povestea vă pune în față cu ”un personaj savuros, din galeria idioţilor geniali din care fac parte Prinţul Mîşkin şi Forrest Gump”, observă Elena Mironescu în Q Magazine. Și tot de aici aflați și dacă romanul va fi sau nu pe gustul vostru 🙂

Dacă te-ai simţit diferit de restul lumii, dacă ţi s-a părut, într-o zi, că lumea se va sfârşi, dacă cineva ţi-a frânt inima iremediabil, dacă ţi-ai pierdut un părinte sau ai trăit într-un oraş plictisitor, atunci poate că ar trebui să citeşti această carte.

  


Update (28 nov.) – Vedetele târgului: „Cartea roşie”, de C.G. Jung, a fost vedeta editurii Trei la Gaudeamus 2011. Dintre titlurile publicate în colecţiile de psihologie, foarte apreciate de cititori au fost „101 poveşti vindecătoare pentru copii şi adolescenţi”, de George W. Burns, „Practica şi teoria psihologiei individuale”, de Alfred Adler, „Tratat de psihopatologie şi psihiatrie pentru psihologi”, de Florin Tudose, Cătălina Tudose şi Letitia Dobranici, şi „Cartea Gesturilor”, de Peter Collett. – Mediafax

***

Între 23 și 27 noiembrie, vă poftim la Gaudeamusul de la Romexpo, unde vom avea reduceri de 30%. Gustați din bucatele noastre detectivistice, psihologice și nutriționiste, stropite cu puțină poezie și nițel mister mayaș.

Ca să nu intrați complet ignoranți în anul de (diz)grație 2012, răsfoiți Povestea anului 2012 (J.M. Jenkins), ca să aflați când se încheie Calendarului Lung al civilizației maya. De vă întrebați de unde știau amerindienii ăștia atâta matematică și astronomie, vă răspunde de îndată excentricul Erich von Däniken cu Amintirile sale despre viitor (în aceeași colecție, vezi și Știința și misterele OZN).

Ajunși în zona crepusculară a amintirilor, sunt sigur că nimănui nu i-ar conveni să uite noapte de noapte ce-a făcut în ultimele 24 de ore. Cum ieși din boala asta? Aflați din fascinanul thriller Înainte să adorm (S.J Watson), pe care-l așteaptă o ecranizare hollywoodiană de zile mari. Acuma, ce-i drept, după ce pui capul pe pernă, ți se pot întâmpla grozăvii și mai înnegurate. Așa a pățit un Moș Crăciun de ocazie, găsit înjunghiat în camera sa de hotel, încă un caz din portofoliul detectivului Erlendur (Vocile – A. Indridason). Și dacă în serile lungi de iarnă vă mai arde de citit povești negre cu copoi, dați o raită și în rada portului din Stockholm unde plutește de ceva vreme un cadavru (Lars Kepler – Pact cu diavolul) sau mai bine emigrați în Canada, căci la Quebec găsiți cele mai bune cursuri de amprentare genetică (Fred Vargas – Tridentul lui Neptun).

 

  

 

Sunt sigur că titlul de mai sus, cel cu zeul înspumat, l-ar inspira pe tânărul poet George Nechita care ”pictează peisaje marine” (Părți juvenile, întinse). Pe alții, tridentul lui Neptun i-ar duce cu gândul la furtunile din viețile noastre năpăstuite (Emmanuel Carrère, Alte vieți decât a mea). Și dacă zeul mărilor n-are de gând să molcomeasă valurile vieții, mai ai o soluție : să încerci o Primă ședință de psihoterapie – experimentul a început în revista franțuzească Psychologies și merită să afli ce le spunea terapeutul Robert Neuburger proaspeților săi pacienți. Sigur, psihologul n-o să-ți spună că stresul ți se trage de la dietă și de la prea mulți carbohidrați. Asta o s-o afli însă de la Gary Taubes, fizician convertit la nutriționism care demolează mitul ”îngrășării-din-mâncatul-excesiv-și-lipsa-de-mișcare (De ce te îngrași ! – vezi și care sunt cauzele nutriționale ale cancerului în Terapia Gerson de C. Gerson & B. Bishop).

   

   

Tot despre mâncare, dar mai ales depsre siluetă, e vorba în Anorexia, o stranie violență, cartea psihanalistului parizian de origine română Vladimir Marinov. Conturul trupului e însă doar una dintre grijile adolescentelor de azi. Întrebărilor neliniștitoare le răspund cu franchețe psiholoagele K. Zager și A. Rubenstein în Adevărul despre adolescente. Și tot un adevăr este că a te căsători din dragoste nu prea mai e la modă, zice maestrul demistificărilor Pascal Buckner (Căsătoria din dragoste). Nici comunitatea subterană a lui Iuda nu prea crede în asta, de vreme ce femeile lor ies la lumină doar pentru împrospătarea patrimoniului genetic (Adam Blake – Evanghelia după Iuda).

 

Catalogul cu noutăți poate fi descărcat de aici: NOUTATI_GAUDEAMUS_2011

  

Cu puțin nenoroc aventurierele din obscura comunitate o să dea peste chirurgul lui George al III-lea, medic ce se infecta dinadins cu gonoree și sifilis petnru a experimenta pe propria-i piele diversele tratamente (T. Norton – Ochi holbați și păr vâlvoi). Păr vâlvoi or fi avut la un moment dat și gemenele americance de 20 de ani care se instalează în apartamentul londonez al mătușii lor oficial decedată, dar care nu vrea să-și părăsească domiciliul (Simetria ei înfricoșătoare – Audrey Niffenegger). Iar ochi holbați vor fi avut toți cei care au fost anunțați că vine – da, chiar vine! – sfârșitul lumii (Totul contează!, strigă Ron Currie Jr.).

  

   

  


Mă duc la biserică în fiecare duminică pentru că ştiu că Mama se bucură dac‑o fac, şi tot de aia particip şi la pregătirile pentru Prima Comuniune. Dar nu ştiu ce să cred despre asta. Oare ce aud în capul meu e vocea lui Dumnezeu?

Dacă e Dumnezeul despre care am învăţat, cel creştin, atunci lucrurile nu se potrivesc întocmai. Sau cometa — e vorba de Armageddon? Nu se poate. N‑are cum să fie Armageddonul despre care am citit la ora de religie. Pentru că, deşi se face referire la „un munte înalt, cuprins de flăcări… aruncat în mare” în Apocalipsa Sfântului Ioan — lucru care sună cam la fel cu descrierea făcută de vocea din cap — în capitolul următor, după muntele înalt şi arzând, apare şi o armată de 200 de milioane de oameni. Din ce mi se spune, am înţeles că după impactul cometei n‑o să mai existe nimic, darămite oameni. Cineva a încurcat datele, se pare. Şi deocamdată vocea ştie mult mai multe despre lume decât Părintele Robideaux sau Sora Bernadette şi ceilalţi, care vorbesc numai despre căi misterioase şi despre dovada existenţei lucrurilor nevăzute.

Ceea ce nu înseamnă că nu‑mi place să mă duc la biserică. Îmi place. Mai puţin partea aceea în care trebuie să ne întoarcem spre oamenii din jur şi să le oferim binecuvântarea păcii în timpul liturghiei. Bărbaţilor le strângi mâna şi pe femei le îmbrăţişezi. Dacă am ghinionul să stau lângă o tanti din aia franţuzoaică cu păr de pisică pe ciorapi, mă pupă ea pe obraz, şi nici nu miroase prea bine de obicei. Simt urma umedă a rujului. Şi asta nu‑mi place deloc. Dar să stai pur şi simplu la biserică e frumos, mai ales în timpul zilelor lucrătoare când nu se face liturghie, ca ieri când m‑am dus cu Mama să ne rugăm pentru Rodney. Îmi place că e întuneric şi răcoare şi linişte, şi tot timpul miroase a tămâie de la fumul parfumat din cădelniţe. Băncile sunt aranjate în semicerc asemenea spiţelor ataşate de butucul roţii, reprezentate de altar. Unul din preferatele mele este tavanul care se sprijină pe grinzi de lemn uriaşe ce se întind de la capătul îndepărtat al bisericii până la cel mai înalt punct al său, trecând peste amvon. Am citit că genul ăsta de plan îmbunătăţeşte acustica încăperii şi felul în care se înalţă treptat, de la intrare până la altar, îţi dă senzaţia că energia emisă de congregaţie sau chiar şi de un singur om care se roagă, e adunată şi canalizată spre tavan şi de acolo spre paradis.

La asta mă gândeam atunci când am îngenuncheat în strană, lângă Mama. M‑am gândit cât îmi doresc să‑şi revină Rodney şi am încercat să‑mi canalizez gândurile astea spre punctul cel mai înalt al tavanului, spre cineva care m‑ar putea auzi. Cam asta e tot ce pot face atunci când mă rog. Speram c‑o să aud vocea în curând şi poate c‑o să‑mi spună ce‑o să se întâmple cu Rodney. Ori de câte ori îmi spune ceva despre viitor, lucrurile se întâmplă întocmai. De asta cred că spune adevărul şi atunci când prevesteşte sfârşitul lumii. Aşa am aflat şi despre felul în care şi‑a pierdut Tata degetele, despre prostituată şi bebeluşul ei, despre felul în care au murit. De asta eram convins că Rodney e dependent de droguri. Aşa am aflat ce i‑a făcut Tata Unchiului Rodney atunci când a aflat. Sunt atâtea lucruri pe care le ştiu, dar despre care nu pot spune nimic.

   
Fragment din romanul Totul contează
  

Cum s‑o  abordez, asta‑i problema. Pentru că, evident, nu‑i un subiect pe care să‑l  trânteşti aşa, relaxat, în mijlocul conversaţiei: „A, apropo, ţi‑am mai zis că Pământul o să dispară în nouăsprezece ani, plus sau minus? Nu? Eşti sigură? Eram convins că ţi‑am zis”.

Dar după două săptămâni de încercări eşuate de a aborda subiectul, îmi dau seama că nu contextul potrivit îmi lipseşte, ci curajul. Conversaţia asta n‑are cum să nu devină cea mai mare şi mai dubioasă non sequitur. În mod previzibil, îmi recapăt curajul într‑un moment inoportun şi ciudat: în timp ce ne uităm la un film în subsolul casei ei.

„Amy”, îi zic.

„Hm.”

„Trebuie să‑ţi spun ceva.”

Dar apoi mă blochez.

Stăm tolăniţi pe patul vechi al fratelui ei. Deşi a plecat în vest la doi ani după ce tatăl lor i‑a părăsit, spaţiul ocupat de el a ajuns să fie folosit ca un al doilea living, fără să fi fost modificat prea mult. De unde şi televizorul şi videoplayerul de aici, aşezate pe un suport şubred, precum şi posterele lui cu Night Ranger şi Warrant. Ori de câte ori cobor aici cu Amy să ne uităm la un film, mă lupt cu senzaţia înfiorătoare că fratele ei o să se‑ntoarcă din clipă‑n clipă şi‑o să ne dea afară din dormitorul lui, cu toate că ştiu că‑i în Salt Lake City.

Stăm culcaţi pe o parte, Amy e cu spatele. Întoarce capul spre mine şi clipeşte ca o şopârlă în direcţia mea:

„OK”, spune. „Păi, atunci, ăăă. Spune.”

Deschid gura din nou, dar nu reuşesc decât să scot un zgomot straniu, de om care se‑neacă. Încerc să înghit, dar am gâtul uscat şi aspru parc‑ar fi frecat cu şmirghel, ceea ce mă face să mă cutremur. O cireadă îmi galopează în piept, înnebunită. Amy opreşte filmul şi se răsuceşte spre mine. Îmi aruncă privirea aia exasperată şi amuzată, destinată numai mie.

„Vrei s‑o iei de la capăt, copile? Hai, înc‑o dată. Şi ia‑o încet.”

Un lucru în plus pe care‑l ador la ea — adăugat la tricourile ei cu Dinosaur Jr., bocancii mov Doc Martens, formaţiile pe care le ascultă şi de care eu n‑am auzit în viaţa mea, modul ei de comportament relaxat şi băieţos — e faptul că‑mi zice „copile”. Sunt cu patru luni mai mare decât ea şi‑o depăşesc cu vreo 36 de kile, şi tot eu sunt „copilul”.

Ezit. Ea se holbează la mine calm şi întrebător. Aş putea bate în retragere, i‑aş putea spune c‑a înţeles greşit, că n‑am zis nimic. Dar n‑ar avea niciun sens. A auzit perfect ce‑am spus şi acum se aşteaptă să‑mi termin ideea. Ah, am dat‑o‑n bară. Am bulit‑o rău de tot.

„Ei bine?” mă întreabă Amy, strecurând o mână între coastele mele şi saltea, gâdilându-mi spatele ca să mă încurajeze.

„Căcat”, spun, ferindu‑mi privirea.

„Cam aşa”, spune ea.

„Presupun că n‑am cum să retrag asta”, îi zic.

„Mă tem că nu.”

Oftez. „În regulă”, zic, „dar fii atentă, trebuie să mă asculţi şi să nu te enervezi sau să tragi concluzii aiurea.”

Zâmbetul larg îi dispare de pe buze, fiind înlocuit de o expresie de îngrijorare crescândă. Se ridică în capul oaselor.

„E genul de conversaţie care‑ncepe cu ştii‑nu‑e‑vina‑ta‑e‑vina‑mea?”

„Nu”, zic, „în niciun caz. Doamne, nu‑ţi face probleme din astea.”

„Bine”, spune pe un ton prevăzător. „Şi‑atunci?”

Preţ de o clipă îmi ţin respiraţia, fără s‑o scap din ochi. Apoi vorbesc repede ca să n‑am timp să mă răzgândesc.

„Pământul o să dispară în nouăsprezece ani, plus sau minus.”

   

Fragment din romanul Totul contează de Ron Currie Jr. (Editura Pandora M)

%d blogeri au apreciat asta: