Tag Archive: terorism



„Momente de decizie” adună la un loc mărturisirile extraordinare ale celui de-al 43-lea preşedinte american. Spărgând convenţiile autobiografiei politice ca gen, George W. Bush ne prezintă cu o izbitoare onestitate deciziile marcante pe care le-a luat de-a lungul vieţii sale. Și un fragment despre 9/11:

   

Marţi, 11 septembrie 2001, m-am trezit înainte de răsăritul soarelui în apartamentul în care locuiam la Colony Beach and Tennis Resort, lângă Sarasota, Florida. Mi-am început dimineaţa citind din Biblie, apoi am ieşit să fac jogging. Era încă întuneric când am început să alerg pe terenul de golf. Agenţii serviciilor secrete se obişnuiseră să mă vadă făcând acest exerciţiu zilnic; probabil că localnicilor li se părea mai ciudat să mă vadă alergând pe întuneric.

    

Întors la hotel, am făcut un duş rapid, am luat un mic dejun frugal şi am început să răsfoiesc ziarele de dimineaţă. Cea mai importantă ştire era că Michael Jordan îşi relua activitatea şi revenea în NBA. Mai erau un articol despre alegerile pentru primăria New Yorkului şi altul despre un caz de maladia vacii nebune în Japonia.
   
În jurul orei 8:00, am primit raportul zilnic de informare a preşedintelui. Acest raport, care combina informaţiile strict secrete cu o analiză geopolitică amănunţită, constituia pentru mine unul dintre cele mai fascinante momente ale zilei. Informarea din 11 septembrie, făcută de un strălucit analist al CIA, pe nume Mike Morell, acoperea subiecte legate de Rusia, China şi revolta palestinienilor din Cisiordania şi Fâşia Gaza.
    
La scurt timp după raport, ne-am dus să facem o vizită la şcoala elementară Emma E. Booker, prilej de a vorbi despre reforma educaţiei.
    
Pe drumul scurt de la coloana oficială la sala de clasă, Karl Rove m-a informat că un avion lovise World Trade Center. Mi s-a părut cam ciudat. M-am gândit că era vorba despre un avion mic, cu propulsor, care pierduse controlul. Apoi a sunat Condi. Am vorbit cu ea de la un telefon securizat, instalat într-o sală de clasă ce fusese transformată în centru de comunicare pentru delegaţia de la Casa Albă. Mi-a spus că avionul care lovise turnul din Trade Center nu era un avion uşor, ci un aparat comercial de linie.
  
Toţi oamenii, indiferent de culoarea lor politică, ar trebui s-o citească – Bill Clinton    
   
Am rămas uluit. Probabil că avionul avusese cel mai prost pilot din lume. Cum a fost posibil să intre într-un zgârie-nori în plină zi senină? Poate că pilotul făcuse un atac de cord. I-am spus lui Condi să monitorizeze situaţia şi să-i ceară directorului de comunicaţii, Dan Bartlett, să facă o declaraţie prin care să promită sprijinul total al serviciilor federale pentru gestionarea situaţiilor de criză.
  
Am salutat-o pe directoarea şcolii, o femeie prietenoasă pe nume Gwen Rigell. Ea m-a prezentat învăţătoarei Sandra Kay Daniels şi elevilor ei de clasa a doua. Doamna Daniels a început cu clasa un exerciţiu de citire. După câteva minute, le-a spus elevilor să-şi ia manualele. Eu am simţit o prezenţă în spatele meu. Era Andy Card, care s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit la ureche.
   
– Un alt avion a lovit cel de-al doilea turn, a zis el, pronunţând cu grijă fiecare cuvânt, cu accentul său de Massachusetts. America este atacată.
   
     
Fragment din volumul de memorii „Momente de decizie” de George W. Bush.
(Publicat inițial în Ziarul financiar)
      

În prima zi din 1979, mi‑am notat în jurnal că Arabia Saudită chiar începuse să se schimbe, rememoreză fosta cumnată a lui Osama, Carmen Bin Laden, în volumul de memorii Înăuntrul Regatului. Viaţa mea în Arabia Saudită.
    

 

         

În cei trei ani pe care îi petrecusem acolo – continuă ea -, văzusem cum prăfuitul şi cvasi-medievalul Jeddah se transformase într‑un oraş nou şi strălucitor. Acum aveam parte de comodităţile vieţii moderne: cisterna familiei Bin Laden nu mai venea să ne umple rezervoarele cu apă o dată la două‑trei zile. Fetiţele mele erau fericite, o aveam pe prietena mea Haïfa, care îmi oferea sprijin şi distracţii, Yeslam mă adora, iar puterea lui în cadrul companiei creştea tot mai mult. Ba chiar unele tinere saudite îndrăzneau să meargă prin mall cu chipurile descoperite. Aşa că aveam toate motivele să aştept viitorul cu încredere.

  

Khomeini reimpune vălul

De unde aş fi putut şti că, în scurtă vreme, întreg Orientul Mijlociu avea să facă mulţi paşi înapoi? În lunile care au urmat, revolta împotriva şahului din Iran avea să declanşeze o undă de şoc în întreaga regiune, impulsionându‑i pe tradiţionaliştii care se opuneau oricărei tentative a Orientului Mijlociu de a păşi în lumea modernă. Islamul avea să capete o nouă dimensiune şi avea să schimbe faţa întregii lumi. Nimic nu avea să rămână ca mai înainte.

Nici măcar evazivele ziare saudite nu puteau să ascundă evenimentele din Iran. Revoluţia izbucnise în ianuarie, iar şahul Reza Pahlavi fusese obligat să părăsească ţara. O coaliţie ciudată alcătuită din liberali deschişi spre Occident şi fundamentalişti islamici susţinea preluarea puterii de către popor. În februarie, ayatolahul Khomeini a pus capăt exilului său în Franţa şi s‑a întors la Teheran, unde a fost întâmpinat de milioane de simpatizanţi. După aceea, susţinătorii lui Khomeini au început să‑i atace pe liberalii pro‑occidentali care îi ajutaseră. Femeile care aleseseră să meargă pe străzi cu chipul descoperit au fost obligate să poarte din nou vălul, iar mediului de afaceri i s‑a impus o „reformă” islamică. Întreg Orientul Mijlociu a resimţit acest sinistru şi neaşteptat curent al schimbării. (…)

   

Caniculă cu mănuși și ciorapi negri

Aşa că, deşi eram îngrijorată — şi nu aveai cum să nu fii —, nu mă simţeam direct ameninţată. Dar prinţii din familia regală probabil că erau mult mai speriaţi decât mine, pentru că, dacă monarhia ar fi fost abolită, ar fi pierdut totul. Revoluţia lui Khomeini era un atac direct la adresa lor. Pe stradă deja începuse să se simtă influenţa extremismului religios. Micile schimbări care mă făcuseră să sper că viitorul avea să fie mai liber s‑au spulberat imediat, pentru că familia regală a intrat în panică şi s‑a străduit să satisfacă exigenţele fundamentaliştilor.

   

   

     

Ideile religioase mai radicale au fost adoptate cu o rapiditate uluitoare. În bazarul aurarilor au fost lipite afişe care preveneau femeile cu privire la pericolele la care se expuneau dacă nu purtau veşmintele tradiţionale. Pe măsură ce în moschei se propovăduiau restricţii mai severe cu privire la comportamentul în public, din ce în ce mai multe femei au reînceput să‑şi acopere faţa. În ciuda căldurii sufocante, îşi puneau pe sub abaya ciorapi groşi de culoare neagră, ca să‑şi ascundă gleznele şi cei câţiva centimetri de picioare care ar fi putut fi văzuţi în timp ce mergeau. Multe dintre ele — la fel ca Najwah, soţia lui Osama, şi cumnatele mele Rafah şi Sheikha — au început să poarte şi mănuşi. Membrii poliţiei religioase — mutawa — au început să poarte beţe lungi, la fel ca în Iran, ca să întărească decenţa femeilor, bătându‑le uneori chiar în stradă.

       

Supermarketul și timpul rugăciunii

Observam detalii care dădeau de înţeles că societatea saudită începea să regreseze. Într‑o după‑amiază, eram într‑un supermarket şi am văzut o femeie însărcinată care a leşinat; soţul ei s‑a aplecat s‑o ajute, dar membrii poliţiei religioase erau de faţă şi l‑au împiedicat, ţipând că nu avea voie să‑şi ia soţia în braţe în văzul lumii.

Dacă se auzea chemarea muezinului atunci când ne aflam la cumpărături, nu mai puteam rămâne în magazin ca mai înainte, în timp ce bărbaţii ieşeau afară să se roage: proprietarii erau atât de speriaţi, încât închideau magazinele şi trăgeau repede obloanele.

Când mergeai pe stradă, dacă ţi se vedeau mâinile sau dacă aveai abaya prea ridicată, un membru al poliţiei se apropia de tine şi ţipa: „De ce nu eşti grijulie, femeie?” Abdou, şoferul meu sudanez, îmi sărea întotdeauna în ajutor, spunând: „Bin Laden”. Deci nici măcar în noile condiţii nu putea fi pusă la îndoială integritatea religioasă a unei femei din familia Bin Laden. Cu toate acestea, am început să mă tem.

   

Casetofoane păcătoase

Membrii poliţiei religioase dădeau buzna în casele oamenilor şi spărgeau casetofoanele, iar dacă găseau alcool, târau bărbaţii la închisoare şi îi băteau zdravăn. De asemenea, mutawa a interzis comercializarea păpuşilor pentru fetiţe — păpuşile deveniseră marfă de contrabandă, la fel ca whisky‑ul, pentru că erau reprezentări umane. Dintr‑odată, singurele păpuşi pe care le puteam cumpăra din magazine erau un fel de momâi diforme, fără chip, asemănătoare celei pe care o avusese Aïsha, soţia copilă a profetului Mahomed, în secolul al şaptelea. Dar noi eram în 1979!

Fragment din

Înăuntrul Regatului. Viaţa mea în Arabia Saudită

 (Editura Pandora M)

   


Anne Holt este una dintre cele mai citite scriitoare. La începutul anului cifra exemplarelor vândute în întreaga lume se apropia de şase milioane. A fost ministru norvegian al Justiţiei, a lucrat în poliţie, a profesat ca avocat, s-a apucat la un moment dat de scris romane poliţiste pentru că „dintotdeauna mi-a plăcut să scriu. Cu experienţa mea în justiţie şi în poliţie, a fost cumva o urmare firească să-mi încerc mâna în acest gen de romane.” Şi a reuşit. La noi i-au apărut trei titluri, toate publicate de Editura Trei. Ultimul dintre ele – ”Doamna preşedintă”, își începe cronica Stelian Țurlea în suplimentul ZF, ”Ziarul de duminică”.

 

        
   

O carte care se petrece la câţiva ani după 11 septembrie 2001, când în FBI şi în lume s-au schimbat multe. După acel septembrie, când CIA a fost în mare măsură discreditată, Biroul a trecut, într-un timp record, de la statutul de organizaţie poliţienească având ca principală sarcină combaterea criminalităţii tradiţionale în interiorul ţării la acela de vârf de lance în lupta împotriva terorismului. Un vânt de eficienţă patriotică sufla în toate organismele, instituţiile şi organele statului american. Anne Holt explică ea însăşi, la un moment dat:

„Naţiunea cea mai puternică de pe planetă fusese întotdeauna ameninţată de anumite ţări şi state. Dar, după căderea şi fărâmiţarea Uniunii Sovietice, teama de un atac tradiţional practic dispăruse. Deoarece americanii aveau interese peste tot în lume, era important ca ei să-şi concentreze atenţia asupra naţiunilor ostile şi asupra statelor inamice, susceptibile să agreseze Statele Unite din raţiuni ideologice, economice sau teritoriale. Şi, ca întotdeauna, aşa se întâmplase. Dar, în acea zi de 11 septembrie, Statele Unite nu fuseseră atacate de niciun stat. (…) Noii duşmani ai Americii erau nişte indivizi, cu experienţa lor, cu măreţia lor şi cu punctele lor slabe. Ei nu trăiau într-un singur loc, într-un sistem, şi nu-şi purtau drapelul în aşa fel încât să fie văzuţi. Ei nu plecau la război mânaţi de un ordin, ci din convingere. Nu erau legaţi printr-o cetăţenie sau printr-o apartenenţă naţională, ci prin credinţă şi îndoială, prin ură şi dragoste.”

De la un anume sentiment de ură, dragoste şi răzbunare pleacă şi această carte. Anne Holt îşi imaginează o poveste în care, în SUA care chiar s-au schimbat după septembrie 2001, a fost aleasă preşedintă o femeie – Helen Lardahl Bentley, cu origini norvegiene. Ea decide ca prima ei vizită în străinătate să se desfăşoare în ţara strămoşilor ei, renumită pentru nivelul înalt de viaţă şi pentru absenţa actelor de terorism. Într-o asemenea ţară actele de terorism nu pot fi imaginate. Greşit! spune Anne Holt. Într-o lume care s-a schimbat enorm, nicio ţară nu mai este sigură. Dovada – în chiar ziua în care ajunge la Olso, preşedinta americană este răpită din hotel, noaptea, de sub nasul forţelor de securitate enorme, americane şi norvegiene. Şi nimeni nu are nici cea mai mică idee cum s-a putut întâmpla.

Intră în acţiune acum cuplul drag scriitoarei – poliţistul Yngvar Stubo şi soţia sa Inger Johanne Vik – care începe să dezlege firul.

   

Citește continuarea cronicii în ”Ziarul de duminică”.

  

%d blogeri au apreciat: